«Câinele turbat» al Orientului Mijlociu: Politica externă a lui Muammar Gaddafi

În încercarea de unire a lumii arabe, Muammar Gaddafi a proclamat în 1972 „Federația Republicilor Arabe” din care făceau parte Libia, Egiptul și Siria, sperând să creeze un stat panarab, dar cele trei țări nu s-au înțeles iar ambițiile colonelului au fost spulberate. După acest eșec, Gaddafi s-a implicat într-o dispută teritorială cu Ciadul, ocupând în 1973 o fâșie din teritoriul acestui stat, conflict ce a durat aproape două decenii, fiind soluționat în 1994 după judecarea cazului la Curtea Internațională de Justiție.

Libia a fost statul care a ajutat Organizația pentru Eliberarea Palestinei, înrăutățindu-și relațiile cu Egiptul care după 1978 ajunsese la un acord de pace cu Israelul. Relațiile sovieto-libiene au fost bune, socialismul de tip libian dorind să fie afiliat ideologic comunismului, iar cuantumul relațiilor militare și economice dintre cele două state se află până astăzi într-o zonă de umbră.

Nu se cunosc foarte bine schimburile existente între cele două state: armament performant sovietic în schimbul petrolului. Spre exemplu, libienii au fost primii beneficiari din afara blocului sovietic al avioanelor de luptă MIG 25 supersonic.

Această „discreție” bilaterală existentă în relațiile sovieto-libiene a dus la apariția unor zvonuri legate de ajutorarea mișcărilor teroriste și a unor lovituri de stat africane (Sierra Leone, Liberia) de către Libia, dar cu arme primite de la Uniunea Sovietică. Diplomația agresivă a lui Gaddafi s-a bazat pe nevoia reală a lumii a treia de a reduce influența occidentală. Popularizarea acesteia în statele arabe și cele comuniste a fost cumpărată ani buni cu sume semnificative.

Tripoli a fost o lungă perioadă centru de întâlnire al revoluționarilor din întreaga lume, veniți să se întâlnească cu „marele conducător și revoluționar”, în fapt plătiți pentru aceste vizite. Au existat jurnaliști și comentatori politici care au apărat cauza lui Gaddafi, „refuzul nealinierii”. Toate aceste idei revoluționare mărețe s-au dovedit în timp a fi pură demagogie și au fost făcute contra cost.

„Câinele turbat” al Orientului Mijlociu

De la sfârșitul anilor ’70 și apoi la mijlocul anilor ’80 Gaddafi a fost perceput de către SUA și Occident ca fiind principalul finanțator al terorismului internațional, atât al celui din statele arabe, cât și al celui din statele nearabe. A fost suspectat de implicare în masacrul de la München (1972), de finanțarea celebrului terorist Carlos Șacalul care a răpit și ucis miniștri ai Arabiei Saudite și ai Iranului. Colonelul a ținut să-i fie recunoscut rolul de lider regional și de lider mondial al nealinierii în fața SUA și a URSS, dar s-a apropiat de sovietici.

Libia lui Gaddafi nu a avut o continuitate în politica să externă, dar și-a permis treceri de la o extremă la alta, deoarece a beneficiat de independența financiară dată de petrol. Dacă la începutul anilor ’70 a denunțat „imperialismul sovietic” și părea că se apropie de Franța și chiar SUA, în 1976 a vizitat Moscova pentru a se apropia de URSS. Același scenariu l-a aplicat și în cazul Coreii de Nord, jucând în continuare însă rolul nealiniatului.

De liderii din România și Bulgaria a fost foarte apropiat. Presa din cele două țări a proslăvit ani de zile „faptele revoluționare” ale „marelui colonel”. În 1984, Gaddafi i-a cerut lui Mihail Gorbaciov să fie primit în Tratatul de la Varșovia, promițând un aport însemnat de petrol. Propunerea a fost refuzată de către liderul sovietic, care înțelesese că această cerere intempestivă se datora politicii pro-teroriste libiene și ripostei armate americane.

Colonelul dorea să fie apărat de către sovietici în fața americanilor. Într-o perioadă scurtă imaginea să externă a trecut de la „impertinentul colonel”, purtătorul de cuvânt al lumii a treia, care se baza pe o propagandă agresivă și sprijinită pe uriașe sume de petro-dolari, la cea a „câinelui turbat” din Orientul Mijlociu.

Administrația Reagan a încercat înlăturarea de la putere a lui Gaddafi, după ce acesta ajutase aproape fățiș OEP, apoi Iranul aflat în război cu Irakul lui Saddam Hussein (1980 - 1988). Din 1982, SUA a aplicat un embargo asupra livrărilor de tehnologie la schimb cu petrol, relațiile dintre cele două state devenind tensionate. Cu toate presiunile americane și încercările CIA de a orchestra o lovitură de stat împotriva colonelului, acesta a rămas la putere. Intervenția americană, cvasi - abuzivă i-a sporit popularitatea în țările comuniste.

Marea Britanie a rupt la rândul său în 1984 relațiile cu Libia în urma împușcării de către un diplomat libian a unei polițiste ce asigura ordinea în timpul unei demonstrații anti-Gaddafi. Seria conflictelor de mică anvergură au continuat. În 1986 s-au produs câteva incidente armate, vasele americane au atacat patrulele libiene din Golful Sidra, pe care Libia îl considera ca aparținând apelor sale teritoriale și nu apelor internaționale, blocând libera circulație maritimă.

În aprilie 1986 au avut loc raiduri americane repetate împotriva orașelor Tripoli și Benghazi, în urma interceptării unor mesaje cifrate trimise de către Ambasada libiană din RDG către guvernul libian, prin care se arăta implicarea libiană în atentatul cu bombă de la clubul La Belle discothéque din Berlinul de Vest frecventat de ofițeri și soldați americani. Ca urmare a bombardării celor mai importante orașe libiene de către americani, Gaddafi a ripostat atacând cu două rachete Scud baza militară americană din insula italiană Lampedusa, rachetele n-au făcut pagube deoarece au căzut în mare, dar au rupt pentru o perioadă tradiționalele relații italiano-libiene.

Un alt incident care a dus la izolarea totală până în anii ’90 a Libiei de Occident, a fost cel legat de interceptarea navei de comerț MV Eksund care ducea arme și explozibili destinate IRA. Gruparea teroristă irlandeză a fost constant susținută de către Gaddafi timp de mulți ani.

ONU a impus sancțiuni dure Libiei în anul 1990 când aceasta a refuzat să extrădeze teroriștii care au pus o bombă zborului Pan Am 103, explodând în aer deasupra localității Lockerbie, Scoția. Au fost 270 de victime. Teroriștii aflați pe teritoriul libian au fost extrădați abia în anul 1999 pentru a fi judecați după legile scoțiene. Acordul de extrădare a fost acceptat de Libia în urma vizitei secretarului general al ONU, Kofi Annan, la Tripoli.

Dacă pe plan extern colonelul și-a plătit o mare parte din „relațiile frățești”, de fapt bunăvoința unei părți sărace a lumii arabe și africane, ca și a unor state comuniste, pe plan intern a blocat orice posibilă opoziție. Încercări de înlăturare a regimului său au fost multe, în principal comploturi militare. În 1987, unul dintre cumnații colonelului a fost executat datorită implicării sale într-o mișcare care a încercat să-l înlăture de la putere cu ajutor occidental.

În 1989, o încercare de asasinat a fost dejucată de către gărzile personale ale președintelui Siriei, aflat în vizită la Tripoli. În octombrie 1993, o revoltă militară a fost înecată în sânge. Prăbușirea regimurilor comuniste europene, ca și „efectul Lockerbie” a dus la izolarea politică a Libiei și la decăderea să economică. Dar manipularea opiniei publice interne și internaționale este fără îndoială unul dintre atuurile „marelui” colonel.

Aflat într-o situație critică în 1993, acesta a lansat zvonuri cu privire la o demisie, apărând spectrul unui război civil, care ar fi fost un dezastru mai mare decât regimul Gaddafi. Manevrele demagogice au continuat, colonelul promițând un ajutor de 5000 de dolari de familie din veniturile provenite din petrol. De asemenea, a infirmat prin acte de generozitate și modestie populară, acuzele cum că ar deține conturi de miliarde de dolari în străinătate, fiind de notorietate faptul că Libia deținea 13, 6 % din acțiunile Uzinelor Fiat și aproximativ 10% din echipa de fotbal Juventus Torino.

Colonelul și „lupta” cu terorismul

Spre deosebire de Saddam Hussein sau alți lideri ai lumii arabe, pe Gaddafi flerul politic și diplomatic nu l-au părăsit niciodată, acest lucru, ca și sumele imense de bani folosite pentru a-și îmbunătăți imaginea și a fi acceptat din nou ca membru al comunității internaționale, justifică longevitatea regimului Gaddafi în Libia. Atunci când a realizat că trebuie să renunțe rapid la strategiile de ajutoare a terorismului și să-l blameze, colonelul a făcut-o.

În 1999 i-a extrădat pe cei vinovați de atacul terorist asupra Pan Am, a plătit daune familiilor celor asasinați în Scoția și s-a dezis de terorism. Astfel Londra a reluat relațiile cu Tripoli, Italia le-a amplificat din anul 2000, ca și Franța, Libia fiind o bună piață de desfacere. Dezicerea de terorism Gaddafi a făcut-o public, fără niciun resentiment, de parcă zecile de ani de ajutorare a războaielor civile africane și a unor mișcări teroriste nici nu ar fi existat vreodată.

După 11 septembrie 2001, regimul Gaddafi a reafirmat blamarea terorismului și a arătat disponibilitatea serviciilor secrete libiene de a furniza informațiile pe care le deține în legătură cu Al Qaeda, către serviciile secrete americane.