„By the rivers of Babylon, there we sat down”. Distrugerea Ierusalimului, deportarea evreilor şi geopolitica Orientului Mijlociu în antichitate

Puţini sunt cei care nu au auzit refrenul „By the rivers of Babylon, there we sat down”, al trupei Boney M, care reproduce începutul Psalmului 137 din Biblie:„Pe malurile râului Babilonului, şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion.” Dar la ce fac referire versurile atât de pline de durere, pe care le-am fredonat de atâtea ori? Distrugerea Ierusalimului şi deportarea evreilor de către Nabucodonosor al II-lea, împăratul Babilonului, reprezintă fără doar şi poate un eveniment impresionant al istoriei Orientului Mijlociu la jumătatea mileniului I î.e.n. Biblia, tăbliţele cu scriere cuneiformă şi unele monumente egiptene ne spun peste veacuri că el a fost însă doar unul dintre episoadele unei crâncene rivalităţi geopolitice. 

Prolog – Levantul la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului

Teritoriul cuprins între Eufrat şi munţii Taurus la nord, Mediterana la vest, deşertul Arabiei la est şi peninsula Sinai şi deşertul Negev la sud, cunoscut începând cu Evul Mediu drept Levant, a fost din cele mai vechi timpuri şi până astăzi un teren de confruntare al marilor puteri. Conflictele din zilele noastre din Siria, Liban, Israel sau Iordania nu ocupă decât ultimele file ale unei istorii constant sângeroase.

De pildă, în epoca bronzului, pentru mai bine de două sute de ani, Levantul a făcut obiectul rivalităţii acerbe dintre Imperiul Hittiţilor, situat pe teritoriul de astăzi al Turciei, şi Egiptul unor faraoni precum Ramses al II-lea sau Akhenaton. Inamiciţia dintre cei doi mari coloşi a provocat confruntări de mari proporţii în regiune, cea mai cunoscută fiind bătălia de la Kadesh, din 1274 î.e.n., un adevărat Kursk-Orel al antichităţii, în care locul tancurilor a fost luat de carele de luptă.

Migraţia „popoarelor mării” în jurul anului 1200 î.e.n. a provocat slăbirea şi chiar distrugerea marilor puteri rivale. Pe ruinele stăpânirii egiptene şi hittite, după două veacuri întunecate în care s-au produs numeroase deplasări de populaţie şi distrugeri, au răsărit treptat mici formaţiuni politice:a. regatele neo-hittite din Siria, precum Karkemişul, Hamathul sau Damascul;b. cetăţile feniciene din Libanul de astăzi – Tyr, Sidon, Byblos, Arvad;c. cetăţile-stat ale filistinilor de pe coasta sudică a Palestinei – Gaza, Aşdod, Aşkelon, Ekron, Gaad;d. regatele lui Israel şi Iuda, aparţinând evreilor, unite temporar într-un singur stat în vremea lui Saul, David şi Solomon;e. statele transiordaniene Ammon, Moab şi Edom.

Harta celor două regate evreiești înainte de cucerire

Între anul 1000 şi cca. 730 î.e.n. nicio putere străină nu a intervenit în Levant, toate aceste mici formaţiuni politice concurând pentru preeminenţă, cu succese vremelnice, fără ca vreunul să se poată impune definitiv. Apoi, în doar 30 de ani, Assyria (în nordul Irakului de astăzi, în afara Levantului) a reuşit să le supună pe toate în urma unor campanii fulger:unele s-au închinat regilor assyrieni, păstrându-şi autonomia, precum regatul lui Iuda, altele au fost distruse ca urmare a opoziţiei lor şi transformate în provincii conduse de guvernatori assyrieni, ca regatul lui Israel. 

Mai mult, Imperiul Assyriei, care stăpânea la acea vreme toată Mesopotamia şi o parte din Iran, şi-a extins ulterior dominaţia chiar şi în Delta Nilului, unde doisprezece dinaşti locali recunoşteau suzeranitatea marelui rege assyrian. Pentru prima dată de la invazia „popoarelor mării”, Orientul Mijlociu se afla sub conducere politică unică.

Prăbuşirea Assyriei şi ciocnirea titanilor în Levant

În mod neaşteptat însă, Assyria s-a prăbuşit fulgerător după moartea celui mai mare rege al ei, Assurbanipal, survenită în 631 î.e.n. Babylonia se revoltă sub conducerea lui Nabopolassar, un şef de trib al chaldeilor până nu demult nomazi. Din podişul iranian se revarsă asupra Assyriei cetele mezilor conduşi de Cyaxares. Un influent general assyrian se ridică de asemenea împotriva regelui său.

Într-o încercare disperată de a se salva, Assyria se retrage din Levant, abandonându-l Egiptului renăscut sub domnia unuia dintre cei doisprezece dinaşti din Deltă, Psammetichos I, în schimbul sprijinului militar al acestuia. Degeaba însă. Capitalele assyriene Kalhu, Assur şi Ninive sunt cucerite, prădate şi distruse rând pe rând de mezi, care se retrag apoi în Iran. Assyria este încorporată în statul babylonian condus de Nabopolassar, vasalul ei până nu demult. Un ultim centru de rezistenţă al assyrienilor rămâne la Harran, pe cursul mijlociu al Eufratului.

Acesta este momentul care decide soarta Orientului Mijlociu pentru următorii 70 de ani. Tânărul faraon Necho al II-lea, care luase locul tatălui său Psammetichos, decide că ultimul bastion assyrian trebuie salvat cu orice preţ, pentru a păstra pe Eufrat un stat-tampon între posesiunile sale levantine şi agresivul imperiu babylonian, crescut pe ruinele Assyriei. Dar eforturile sale au fost inutile:Harranul este cucerit de babylonieni în 610 î.e.n., iar încercarea egipteană de recucerire din anul următor, condusă chiar de faraon, eşuează. Assyria dispare pentru totdeauna, în locul ei rămânând un Imperiu Babylonian duşman de moarte al Egiptului. 

Arena în care se ciocnesc cei doi titani va fi chiar Levantul, cu consecinţe dramatice pentru regatul lui Iuda.

Regatul lui Iuda, între Babilonia şi Egipt

Semnele nefaste pentru regatul lui Iuda, care ocupa ţinuturile deluroase de la vest de Marea Moartă şi de râul Iordan până la cetăţile costale ale filistinilor, au apărut imediat după ce assyrienii au început să se retragă. 

Tânărul rege Iosia, înscăunat în 641 î.e.n., a reuşit să reformeze religia iudaică, îndepărtând idolii veneraţi sub influenţa Assyria. Mai mult, a încercat să profite şi teritorial de retragerea assyrienilor, extinzându-şi dominaţia spre coastă şi spre nord. Biblia îi cinsteşte memoria ca fiind un rege mare şi drept:„el a făcut ce este bine înaintea Domnului şi a umblat în toată calea tatălui său David;nu s-a abătut de la ea nici la dreapta, nici la stânga” (2 Regi 22:2).

Ambiţia sa de a-şi extinde regatul l-a costat însă viaţa. Atunci când mărşăluia spre Harran spre a salva Assyria, faraonul Necho a poruncit ca Iosia să fie ucis, considerându-l periculos pentru dominaţia Egiptului asupra Levantului. 

Mai mult, la întoarcerea după campania nereuşită de recucerire a Harranului, Necho l-a chemat la Riblah, în Siria, pe fiul şi succesorul lui Iosia, Iehoahaz, şi l-a luat prizonier, chibzuind probabil că nu este de încredere, mai ales acum când războiul cu babylonienii pentru Levant părea iminent. Pe tronul de la Ierusalim, faraonul l-a aşezat pe fratele vitreg al lui Iehoahaz, Ioiachim, un pro-egiptean veritabil. Iehoahaz a fost dus în robie în Egipt, de unde nu s-a mai întors niciodată.

Sorţii nu erau însă favorabili nici Egiptului, nici pro-egipteanului Ioiachim. Patru ani mai târziu, în 605 î.e.n., energicul prinţ moştenitor al Babiloniei, Nabu-kudurri-usur sau Nabucodonosor, în forma grecească a numelui său, a reuşit să oblige armata egipteană de pe Eufrat să lupte în condiţii strategice total nefavorabile. La Karkemiş (actualul Jerablus, unde în zilele noastre sunt confruntări între Statul Islamic, turci şi kurzi), oastea egipteană, formată în mare parte din mercenari greci, fenicieni şi iudei, aşa cum indică atât descoperirile arheologice din regiune, cât şi profetul Ieremia, care aminteşte de „simbriaşii ca nişte viţei îngrăşaţi”, a fost înfrântă categoric de babilonieni. Nu mult după aceea, Nabucodonosor obţine o nouă victorie răsunătoare, distrugând ultimele rămăşiţe ale forţelor militare egiptene din Levant, aflate în retragere. Cronica babyloniană înregistrează sec:„trupele babiloniene i-a prins din urmă şi i-a învins astfel încât niciun bărbat nu a scăpat în ţara sa.”

Capturarea și distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor – pictură spaniolă realizată de Juan de la Corte (1580-1663)

În doar doi ani după cele două victorii categorice, întregul Levant se supunea lui Nabucodonosor, urcat între timp pe tron, al doilea rege din istoria milenară a Babiloniei care să poarte acest nume. În afara Egiptului, doar oraşul filistin Aşkelon a îndrăznit să se împotrivească, fiind însă ras de pe faţa pământului. Cu toate preferinţele sale egiptene, Ioiachim s-a închinat împăratului Babilonului.

Din acest moment, întreaga istorie a regiunii a stat sub semnul încercărilor lui Nabucodonosor de a-şi întări stăpânirea în Levant şi de a invada Egiptul, pentru a-l lichida, în timp ce preocuparea faraonilor a fost aceea de a submina dominaţia babiloniană în Palestina, Liban şi Siria. Regatul lui Iuda a căzut victimă încleştării dintre cele două puteri.

Prima cădere a Ierusalimului şi primii zece mii de deportaţi

Înstăpânit asupra Levantului, Nabucodonosor a încercat să invadeze Egiptul în iarna anilor 601-600 î.e.n., dar oastea refăcută a faraonului Necho, asistată acum şi de o flotă impresionantă construită de greci şi de fenicieni, a respins invazia babiloniană în apropiere de Suez (Herodot 2.159). „În luptă deschisă s-au lovit piept în piept şi mare pierzanie şi-au făcut unul altuia”, spune cronica babiloniană despre cei doi conducători, continuând mai apoi:„Regele Akkadului şi trupele sale s-au retras şi s-au întors la Babilon.” 

Imediat, dinaştii din Levant, printre care şi regele lui Iuda, au început să uneltească. Ioiachim, imprudent, a sistat chiar plata tributului către Babilonia. Graba lui a fost însă aspru pedepsită:armata babiloniană s-a refăcut mult mai repede decât se aştepta Ioiachim, şi, total surprinzător pentru regele lui Iuda, faraonul Egiptului nu a ieşit din ţara sa pentru a-i sprijini pe răsculaţi. 

Ierusalimul a fost degrabă împresurat, iar răzvrătirea lui Ioiachim, mort înaintea de sosirea babilonienilor, a fost plătită de fiul său, Ioiachin. El s-a predat asediatorilor pe 2 martie 598 î.e.n., aşa cum ne informează cronica babiloniană, şi a fost dus împreună cu mama lui, cu slujitorii, căpeteniile şi dregătorii săi la Ierusalim (2 Regi 24:12). Nabucodonosor nu s-a mulţumit însă ca Necho, altădată, să îl ia în robie doar pe rege şi pe apropiaţii săi. Alături de Ioiachin, la Babilon au fost deportaţi nu mai puţin de zece mii de oameni din Ierusalim, „toate căpeteniile şi toţi oamenii viteji ... cu toţi teslarii şi ferarii:n-a mai rămas decât poporul sărac al ţării”, iar toate bogăţiile templului au fost prădate (2 Regi 24:13-14). Numărul deportaţilor era unul impresionant pentru acea vreme, în care întreaga populaţie a regatului lui Iuda a fost estimată la 150.000 de persoane.

O confirmare neaşteptată a deportării a venit chiar de la Babilon, unde arheologii germani, săpând între 1899 şi 1917 palatul lui Nabucodonosor, au descoperit o arhivă a raţiilor de ulei împărţite de stăpânire soldaţilor, servitorilor şi prizonierilor. Nu mică a fost mirarea asirologului german Ernst Weidner când, printre beneficiarii raţiilor de ulei din 592 î.e.n., i-a descoperit pe Jau-kinu, regele ţării Jahudu – Ioiachin, regele ţării lui Iuda, şi pe cei cinci fii ai acestuia.

Prin spoliere şi prin înlăturarea elitei iudaice, Nabucodonosor spera să îngenuncheze rezistenţa evreilor, aşa cum au sperat şi alţi despoţi de-a lungul istoriei cu alte popoare, martori tăcuţi fiind de pildă groapa comună de la Katyn sau pădurile Siberiei. Şi, la fel ca de atâtea ori în istorie, împăratul Babilonului a sperat să îşi asigure liniştea în ţara lui Iuda urcând pe tron un rege favorabil sieşi, din dinastia domnitoare la Ierusalim, coborâtoare din marele David:pe Eliakim, redenumit Zedekiah, unchiul deportatului Ioiachin şi fratele foştilor regi Iehoahaz şi Ioiachim.

A doua cădere a Ierusalimului şi marea deportare

Planurile lui Nabucodonosor al II-lea nu s-au împlinit. În ciuda avertismentelor repetate ale profetului Ieremia, care înţelesese că balanţa de putere în Orientul Mijlociu înclina în favoarea Babiloniei, Zedekiah a început să comploteze împotriva stăpânului său, fiind încurajat de izbânzile faraonului Psammetichos al II-lea împotriva Etiopiei şi probabil de promisiunile de sprijin ale acestuia, dar şi de problemele cu care se confrunta Nabucodonosor al II-lea în alte părţi ale imperiului. 

Nu doar Zedekiah spera la respingerea babilonienilor dincolo de Eufrat, ci şi ceilalţi regi ai Levantului, din Fenicia până dincolo de Iordan şi de Marea Moartă, în Ammon şi Moab, care şi-au trimis cu toţii emisarii la Ierusalim pentru a urzi revolta împotriva lui Nabucodonosor al II-lea încă din 593 î.e.n (Ieremia 27:3)

Nu se ştie exact când a izbucnit revolta, deoarece cronica babiloniană se întrerupe tocmai acum, iar Biblia nu oferă informaţii de ajutor. Cert este că în 589 sau 588 î.e.n., armata babiloniană a plecat spre Ierusalim, pe care l-a asediat timp de doi ani. În pofida încercărilor faraonului Apries (Hophra în Biblie) de a înlătura împresurarea babiloniană, asediul a continuat neabătut până la capitularea capitalei iudaice, în 587 sau 586 î.e.n., survenită în urma spargerii zidurilor.

De această dată, babilonienii au fost necruţători. Fiii lui Zedekiah au fost ucişi în faţa părintelui lor, care a fost apoi orbit şi dus în captivitate la Babilon. Preoţii templului din Ierusalim, care instigaseră la luptă spunând că Dumnezeu nu îşi va abandona oraşul, au fost la rândul lor executaţi, iar templul a fost distrus din temelii. Întreg oraşul a fost dărâmat, iar cea mai mare parte a locuitorilor lui, un număr neprecizat de această dată, au fost duşi în robie la Babilon.

Iuda şi iudeii în timpul deportării

Multă vreme s-a crezut că cea mai mare parte a iudeilor a fost deportată şi că regatul lui Iuda a rămas o ţară aproape pustie. Cercetările recente asupra Bibliei, dar mai ales săpăturile arheologice, au demonstrat însă că doar Ierusalimul a avut serios de suferit:nordul Iudeei, în ţinutul tribului lui Beniamin, precum şi unele zone din sud, din jurul Bethleemului, nu au fost afectate aproape deloc de acţiunile babiloniene. 

Este drept că Nabucodonosor al II-lea fusese probabil exasperat de repetatele revolte şi că, spre deosebire de prima parte a domniei sale, adoptase o nouă strategie:aceea de eradicare a regatelor autonome din Levant, ai căror regi din vechi dinastii locale complotau invariabil cu faraonul Egiptului. Dar planurile împăratului babilonian prevedeau înlocuirea regatelor cu provincii conduse de guvernatori locali, supervizaţi de funcţionari şi militari din Babilon. Astfel, în locul regatului lui Iuda a rămas o provincie cu centrul la Mizpah, în nordul ţării, în mod considerabil slăbită de distrugerea Ierusalimului şi de infiltrările de seminomazi arabi din sud, dar tocmai din această cauză fidelă Babilonului.

Despre evreii deportaţi la Babilon se cunosc şi mai puţine decât despre cei rămaşi în ţara lui Iuda, dar probabil imaginea păstrată în cartea biblică a lui Daniel, care aminteşte deopotrivă prigoniri şi oportunităţi de avansare, pare să fie realistă. Documentele babiloniene din arhivele publice şi private, multe nepublicate deocamdată, vor putea aduce în viitor mai multă lumină asupra vieţii evreilor deportaţi în Babilonia. Până acum, ele au relevat existenţa în Mesopotamia a unui sat al iudeilor – Al Yahudu şi mai multe contracte încheiate de aceştia între ei, dar şi cu babilonieni. Imaginea cumplită de jale descrisă în Psalmul 137 trebuie fără doar şi poate şi nuanţată, evreii urmând sfaturile profetului Ieremia de a se adapta traiului din Babilonia, fără a uita totuşi de ţara lor.

Epilog

Războaiele dintre Babilonia şi Egipt au mai continuat o vreme, Nabucodonosor al II-lea având încă o tentativă de invazie a ţării faraonilor, la bătrâneţe, în 568/567 î.e.n. După moartea sa din 562 î.e.n., conflictul dintre cele două superputeri se stinge, ba chiar mai târziu se pare că fac front comun în faţa unui nou pericol:Imperiul Persan. 

Cyrus, marele rege al perşilor, cucereşte în 539 î.e.n. Babilonul, iar fiul său, Cambyses, ocupă 14 ani mai târziu Egiptul. Este vremea în care iudeii încep să se întoarcă în ţara lor, ipotetica lor forţă de rezistenţă nemaiavând nicio valoare într-un Orient Mijlociu cu o situaţie geopolitică total schimbată. 

Experienţa traumatizantă a exilului a rămas totuşi definitorie pentru cultura ebraică, devenind un reper important şi adeseori reactualizat în conştiinţa colectivă sub impresia unor noi şi noi evenimente tragice:distrugerea templului de către romani, prigonirile din partea creştinilor şi musulmanilor în Evul Mediu, Holocaustul în epoca contemporană.

Bibliografie:

Lipschits, Oded, The Fall and Rise of Jerusalem:Judah Under Babylonian Rule, Winona Lake, Eisenbrauns, 2005.

Na’aman, Nadav, „The Kingdom of Judah under Josiah”, în Tel Aviv, nr. 18, 1991, 3-71.

Stern, Ephraim, Archaeology of the Land of the Bible, Volume II:The Assyrian, Babylonian and Persian Periods, 732-332 BCE, New York, Doubleday, 2001.

Weidner, Ernst, „Jojachin, König von Juda, in babylonischen Keilschrifttexten”, în Mélanges syriens offerts à monsieur René Dussaud:secrétaire perpétuel de l'Académie des inscriptions et belles-lettres, vol. II, Paris, P. Geuthner, 1939, 923-935, pls. I-V.

Wiseman, D.J., Chronicles of Chaldean Kings (626-556 B.C.) in the British Museum, Londra, The Trustees of the British Museum, 1956.