Bulgarii din Stoianovca, în vârtejul războiului

Stoianovca sau Stoieneşti, din actualul raion Cantemir, din dreapta Prutului, este locul unde, în iunie-iulie 1941, s-au dat unele dintre cele mai crâncene lupte la hotarul româno-sovietic. Mărturie a luptelor sângeroase sunt cimitirul eroilor români, reamenajat în anul 2006, sau memorialele gloriei militare sovietice care mai sunt păstrate de autorităţile locale, dar şi de pichetul de grăniceri din localitate.

În satul Stoianovca, populat preponderent de bulgari, am găsit-o la poartă, cu un toiag în mână, pe Marina Râbacova, o bătrână în vârstă de 80 de ani, care îşi aminteşte vag despre primele zile de război:„Eram mică pe atunci, dar parcă mai aud şi azi bubuiturile şi văd oamenii speriaţi ce căutau unde să se ascundă. Toţi căutau un loc mai sigur. La început s-au adăpostit în Victorovca, apoi mai departe de lupte, la Chiriet-Lunga“, povesteşte bătrâna şi mă sfătuieşte apoi să caut un localnic, cu care să stau de vorbă. „Eu, de fapt, sunt din Victorovca şi doar după război am venit în Stoianovca, unde m-am căsătorit“.

Au plecat din sat de frica bombardamentelor  

„Cele mai sângeroase lupte s-au dat aici, lângă satul nostru, şi nu la Ţiganca, aşa cum se vorbeşte sau se scrie“, susţine Vasili Iancev, în vârstă 78 de ani, locuitor al satului Stoianovca. „Aveam 8 ani când a început războiul. Ceea ce îmi amintesc e că la 22 iunie 1941, pe la ora patru sau cinci dimineaţa, am fost treziţi din somn de bubuituri puternice. Casa noastră se cutermura, iar geamurile zăngăneau. Tata a ieşit afară şi a văzut mulţi militari care alergau înarmaţi cu puşti şi mitraliere. Împuşcăturile nu mai conteneau, iar atunci când casele de la marginea satului au început să ardă, părinţii au decis că e mai bine să ne evacuăm. Aşa că am luat şi am încărcat ce a încăput în căruţă şi ne-am dus la Victorovca, un sat aflat la o distanţă de 10-15 kilometri. Pe la amiază cred că deja părăsisem satul. La fel au procedat şi majoritatea celorlalţi locuitori“, povesteşte Vasili Iancev (foto).

„Noi am rămas la Victorovca, dar noaptea, tata a revenit în satul natal cu căruţa şi a încărcat şi alte bunuri, ca să le salveze. Dar nici la Victorovca nu eram în siguranţă. Se auzeau foarte tare bubuiturile şi împuşcăturile, iar unele bombe ajungeau şi pe acolo. Aşa că ne-am evacuat mai departe, tocmai la Chiriet-Lunga. Acolo am stat până când armata noastră (Armata Roşie – n.a.)s-a retras, iar românii ne-au ocupat“, îşi aminteşte bătrânul, care în perioada sovietică a fost şi preşedinte al Sovietului Sătesc din Stoianovca. În sat, şi acum, impresia generală e aceea că, în iunie 1941, românii au avut statutul de ocupanţi.

Cimitir românesc, făcut dispărut de ruşi

„Ne-am întors acasă abia pe la mijlocul lunii iulie. Cea mai mare parte a satului era arsă. Casa noastră însă a rezistat. Era doar pe jumătate distrusă. Mi s-a întipărit însă în minte un alt detaliu de atunci:echipele de soldaţi români care adunau din balta Prutului, din desişurile de stuf, corpurile neînsufleţite ale camarazilor căzuţi în lupte. Erau foarte multe cadavre şi majoritatea ale soldaţilor români. Toţi au fost înmormântaţi într-un cimitir comun, amplasat nu departe de satul nostru. Acolo peste ceva timp a fost înălţat un cimitir frumos“, spune Vasili Iancev. Şi adaugă:„După război, sovieticii l-au lăsat să ajungă în paragină, căci, după cum se spunea atunci, era cimitirul ocupanţilor români. Apoi au stricat crucile, au nivelat terenul şi au făcut o fermă de vite acolo“.

Vasili Iancev crede şi acum că „revenirea românilor“, în anul 1941, nu a fost un prilej de bucurie pentru localnici, pentru că soldaţii români se purtau prea dur cu ei. „Dar nu le purtăm pică. Era război. De altfel, tatăl meu, rămas orfan după Primul Război Mondial, a fost împroprietărit de autorităţile române în anul 1921. A primit atunci şase hectare de pământ. E adevărat că erau cam departe, la vreo 20 de kilometri, în altă localitate, dar era pământul lui tata“, precizează bătrânul.

La întrebarea dacă cineva din sat a luptat de o parte sau de alta, moşul spune că ruşii nu-i luau la armată pe bulgari. „Pe moldoveni îi înrolau, pe bulgari nu. Ne considerau trădători, pentru că Bulgaria era de partea Germaniei. Abia după moartea lui Stalin, în anul 1953, bulgarii de pe aici au început a fi înrolaţi în Armata Sovietică“, adaugă Vasili Iancev.