Bufnița, o pasăre a binelui şi a răului

Ca şi alte animale cu o simbolisticã bogatã, nici bufnița nu scapã de sub semnul unui amalgam de sentimente care variazã de la o profundã admirație la o genuinã spaimã. Bufnițele au fost venerate, disprețuite, iubite, condamnate, învestite cu înțelepciunea ancestrală sau cu vrãjile cele mai periculoase.

În folclorul Indian, bufnițele simbolizeazã istețimea şi generozitatea, având totodatã şi importante puteri profetice. Ideea apare şi la Esop, precum şi în multe mituri greceşti. Dar pânã la rãsãritul evului mediu în Europa, bufnița începe sã capete o umbrã întunecatã, tenebroasã, maleficã. Apariția sa noaptea, când oamenii erau neajutorați, prevestea nefericiri şi moarte.

Creaturile nocturne în genere sunt asociate cu un nivel ridicat de cunoaştere ezotericã, intuiție bine dezvoltatã, abilitãți mediumice. Vechi tradiții vorbesc despre faptul cã astfel de animale puternic încãrcate energetic se apropie doar de persoanele care le împãrtãşesc energia, construind o legãturã aparte. În miturile Greciei antice, Athena a fost atât de impresionatã de ochii adânci şi mari ai pãsãrii, de apariția sa solemnã, încât alungã corbul înşelãtor şi o onoreazã pe ea drept cea mai nobilã dintre înaripate.

Athene noctua, mica bufnițã a zeiței, popula Acropolis în numãr mare. Se credea cã o luminã interioarã magicã îi furniza puterea de a vedea în beznã. În calitate de companion al Athenei, însotea armatele la rãzboi, inspirându-I pe soldați. dacã o bufnitã zbura deasupra unei oşti greceşti înainte de bãtãlie, se considera semn al victoriei. Pasãrea veghea şi asupra comerțului de pe reversul monedelor. Tot în miturile greceşti ea este interpreta lui Atropos, cea care reteazã firul destinului.

În schimb la Roma conotațiile negative par sã domine. Tipãtul pãsãrii vestea moartea iminentã. Se spune cã morțile lui Iulius Caesar, Augustus, Commodus şi nu numai, au fost prevestite de bufnite. Pasãrea apare ca un semn rãu şi înaintea înfrângerii armatei romane la Carrhae. Potrivit lui Artemidorus (sec. II), dacã visai o bufnițã însemna ori cã naufragiezi ori cã vei fi jefuit. Altã superstiție învestea vrãjitoarele cu capacitatea de a se metamorfoza în pãsãrile nopții, care sugeau sângele copiilor.

Unul dintre mituri povesteşte cã Proserpina/Persefona a fost adusã cu forța în infern de cãtre Pluto/Hades. Acesteia I se permitea sã se întoarcã la mama sa Ceres/Demeter dacã nu consuma nimic în lumea de dincolo. Ascalpus însã o vede culegând o rodie şi o pârãşte. Este prefãcut într-o bufnițã, o slugã demnã de dispreț. Bufnița comportã aşadar un dualism pronunțat inteligențã-întunecare, cochetând cu ocultismul, instinctele, clarviziunea, iluminarea prin vis/meditație, magia în formele sale mai mult sau mai puțin benefice.

În cultura celticã, unde numele sãu “coileach-oidhche” o apropie etimologic de bãtrânele magiciene (“cailleach”), pasãrea are un rol psihopomp, de ghid prin lumea de dincolo, fiind totodatã şi o imagine a Marii Zeițe. Ajutã la demascarea celor care vor sã facã nelegiuiri. Dupã cucerirea Galliei bufnita pãstreazã aspecte ale fertilitãții, dar mai înainte se crede cã fãcea parte dintr-un cult mai bizar, Cultul Capetelor, unde apare însoțitã de tigve umane şi de bovine. Cel mai faimos mit în care este implicate pasãrea relateazã istoria lui Bloudeuwedd. Lleu, unul dintre personajeel central, îl roagã pe magicianul Gwydion sã-I creeze o soție, pentru cã mama sa îl blestemase sã nu ia de soațã o femeie obişnuitã. O numeşte Bloudeuwedd.

Aceasta îl pãcãleşte pe soț sã-I divulge secretul mortalitãții sale, dupã care îl ucide. Pedepsitã, femeia se preface într-o bufnițã. În Tara Galilor bufnița, pe lângã alura magicã şi mortalã, mai are şi sensul reînnoirii. Zeița Arianrhod se metamorfozeazã într-o mare bufnitã şi prin ochii sãi mãreți pãtrunde cele mai absconse taine ale inconştientului uman. Se mişcã sprinten, îi ajutã pe cei aflați la anaghie. Zeițã a lunii, Arianrhod se mai numea şi roata de argint pentru cã îi purta cu ea pe morți pânã în Emania, lãcaşul de veci. Palatul sãu sãlãşluia în aurora borealã.

Pentru cã nu înfruntã lumina zilei, bufnița mai reprezintã şi tristețea, melancholia, singurãtatea. La egipteni ea este bezna, frigul, moartea. Şi în China anticã este o pasãre înspãimântãtoare, crezându-se cã şi-ar devora mama (ar fi aici un exces de yang). Exprimând excesul de yang aduce seceta, copiii nãscuți în ziua bufnitei (solstițiul de varã) având o fire violentã. Vechi animale mitic, s-ar confunda cu Dragonul-Torțã, emblem celei de-a doua dinastii, Yin. Este pasãrea închinatã fierarilor şi solstițiilor. Patrona zilele în care se fãureau spadele. Indienii din preerie erau de pãrere cã ea acorda ocrotire pe timpul nopții, de accea i se foloseau penele în anumite ritualuri. Funcția psihopompã nu lipseşte, la algonchini gãsim de pildã în cortul de ceremonie reprezentarea unui om-bufnițã care aratã drumul spre ținutul de la Soare-Apune. Vrãjitorul care încarneazã puterea adevãrului se poate preface în bufnițã.

Animal primordial şi ea, cucuveaua ar putea fi asimilatã bufnitei. Pãsãrile de noapte mai sugereazã şi o percepție acutizatã a lumii, a ceea ce este inaccesibil cunoaşterii obişnuite, realizate pe vreme de luminã. Companion al Athenei, simbolizeazã reflexivitatea şi clarviziunea care dominã fortele întunecate. Aztecii o considerau un animal infernal, pus in relatie cu fortele chtoniene, deci ale inconştientului. Ca pasãre a morții, în materialul funerar incaş o regãsim reprezentatã desupra cuțitului sacrificial, cu pieptul însângerat şi însoțitã de doi câini.

Pãzitoare a întunericului, dotatã cu simțuri evoluate, bufnița sau cucuveaua, animal totemic şi şamanic, poate acționa ca ghid spiritual puternic, percepând adevãruri inaccesibile multora şi câştigând o înțelepciune superioarã ca urmare a cãlãtoriilor sale prin tenebre.