Brâncuşi împotriva Statelor Unite ale Americii. «Dacă aceasta este o pasăre, împușcați-o!»
Constantin Brâncuși a început să expună din ce în ce mai des, presa și criticii de artă nu-l treceau niciodată cu vederea, iar tinerii artiști băteau la ușa atelierului său din Impasse Rodin să intre ucenici la marele artist. Printre admiratorii și prietenii lui Constantin Brâncuși se numără artiști cu valoare covârșitoare – o tentativă de enumerare este în van, dar e bine de spus că dacă Marcel Duchamp i-a organizat o expoziție în America, Ezra Pound a publicat, în 1921, în revista „The Little Review” care apărea la New York, un studiu amplu al operei lui Constantin Brâncuși.
În 1920, însă, Constantin Brâncuși întâmpină un obstacol în propagarea artei moderne pe care tocmai o revoluționa. În acel an a creat lucrarea „Prințesa X”, un portret cu o formă falică, pe care a înscris-o la Salonul Independenților din ianuarie 1920. S-a pornit un scandal-monstru: opera a fost considerată pornografică, a fost chemată poliția și „Prințesa X” a fost băgată la întuneric, înainte ca președintele Franței să-și facă apariția la eveniment. Opinia aproape unanim acceptată era că „Prințesa” lui Brâncuși e „falică și obscenă”, nu se poate prezenta publicului.
„După cum îmi povestea Brâncuși, și-a luat Principesa la subțioară și a coborât treptele în aclamațiile și huiduielile mulțimii irascibile, ca un Cezar în triumf la Roma. Nu se gândise să lucreze ceva obscen sau falic. Povestea cu indignare despre acuza nedreaptă. Principesa X (pare-se din familia Bonaparte) avea un gât lung, sâni proeminenți, era vanitoasă și se privea mereu în oglinzi. Piesa lui Brâncuși era o satiră”, comenta incidentul Petre Pandrea în „Brâncuși. Amintiri și exegeze”.
Cauză de proces cu statul american
Dar scandalul mondial, care avea să readucă în discuție, mult mai profund, înțelegerea artei moderne, a izbucnit abia în 1926. Acesta este un episod esențial din biografia lui Brâncuși, dar mai puțin exploatat prin prisma calităților anecdotice. Anul a început cât se putea de interesant. În cadrul Salonului Independenților, Constantin Brâncuși a prezentat „Muza adormită”, versiunea sculptată în alabastru, explicând că este o operă pentru orbi. Practic, a dat naștere ideii de sculptură tactilă, mare lucru! În toamnă, i se organizează o expoziție personală la New York, cu 71 de lucrări. În octombrie 1926, Marcel Duchamp, prietenul lui Brâncuși și curatorul expoziției, pleacă din Franța cu o parte dintre cutiile cu operele de artă, care aveau să fie expuse la Galeria Brummer.
Când cutiile au fost deschise la vama americană, ofițerii de frontieră au dat peste câteva obiecte în forme ciudate, realizate în lemn, metal și marmură. Dar le-a atras atenția o lucrare în particular: un obiect alungit și ascuțit, din bronz gălbui, de vreun metru și jumătate. „Pasărea în spațiu”, operă de artă, s-a declarat. Vameșii n-au văzut nici urmă de pasăre, așa că au taxat-o ca atare, 235 de dolari, și au inclus-o la categoria Ustensile de bucătărie și echipament medical. Conform legilor americane, operele de artă puteau intra în SUA fără taxe vamale, însă pentru ca un obiect să fie calificat „sculptură”, trebuia să fie „o reproducere prin cioplire sau turnare, o imitare a unui obiect natural, mai ales forma umană”. După o serie de intervenții ale apropiaților lui Brâncuși, operele au fost admise în țară. În fine, expoziția de la Galeria Brummer a avut loc, a fost un succes fulminant, apoi s-a mutat la Clubul Artei din Chicago, dar chestiunea vamală nu s-a încheiat.
Înainte de a continua povestea, trebuie menţionat că V.G. Paleolog dă o altă interpretare celor petrecute la vama SUA. În articolul „Procesul lui Brâncuși cu vama americană”, el arată că artistul român era sabotat de câțiva detractori din Statele Unite, lezați de succesul lui din 1913. Tot ei au fost aceia care ar fi denunțat și pornografia atribuită „Prințesei X” în 1920, iar acum se pregăteau să lovească tot această operă, denunțând-o în avans: „În vamă, la deschiderea lăzilor cuprinzând lucrările destinatei expoziții, lucrarea pârâtă, care respinsă ar fi putut antrena tot lotul, nu a fost găsită!... căci Brâncuși, prevenit de către prietenul său, scriitorul James Joyce (care și el o pățise cu romanul său «Ulysse») de mârșava uneltire, renunțase la includerea lucrării vizate de denunț în lotul său de sculpturi, pregătind să folosească pentru expoziția de la Galeriile Brummer una din cele două lucrări «Portretul Principesei X», ori pe cea în bronz, ori pe cea în marmoră, care se găseau deja în SUA“. Ulterior, la vamă, „Pasărea în zbor” a fost o alegere de circumstanță.
„E o pasăre?” Discuția pe fond
În februarie 1927, evaluatorul vamal a revenit asupra cazului, spunând că operele lui Brâncuși nu sunt considerate artă, iar sculpturile vândute de el în SUA vor fi supuse taxelor vamale aferente. „Mai multe persoane foarte respectate în lumea artei au fost rugate să-și exprime opiniile și astfel să ajute Guvernul în această privință… Una dintre aceste persoane ne-a declarat că «dacă asta este artă, atunci eu sunt zidar». Iar o alta ne-a spus că «punctele și liniuțele sunt la fel de artistice ca orice lucrare a lui Brâncuși»“, a declarat acesta pentru „The New York Evening Post”.
De atât a fost nevoie pentru a izbucni o întreagă tevatură juridică și mediatică. În martie 1927, Brâncuși contesta în instanță decizia ofițerilor vamali. De fapt, judecat nu avea să fie Constantin Brâncuși, ci chiar arta modernă pe care el o reprezenta. Lupta s-a mutat și în presă: apărătorii artei moderne scriu înfocat în apărarea lui Brâncuși, în vreme ce detractorii arătau cu degetul ceea ce numeau emanațiile pretins artistice ale unui neinstruit.
La tribunal, procesul a început pe 21 octombrie 1927. Zece zile mai târziu, publicaţia „Time” prezenta cazul și readucea în discuţie interpretările unor adevărați ageamii: „Acum doi ani, la expoziția John Quinn Collection din Manhattan, bătrânele şi diletanţii se adunau în jurul unui obiect, cu gura căscată, şoptind: «Este o pasăre? Dacă nu este, atunci ce este? Orice este, este artă?». Era înaltă, strălucitoare, lungindu-se ca un fus, ca o amplificare a unui semn de exclamare, ca un simbol freudian. Confecţionată de faimosul sculptor Constantin Brâncuşi din România, era intitulată, printr-o ignorare supremă a înfăţişării, cu o simplitate arogantă, uimitoare, «Pasărea»“. Pe parcursul întregului an, conversaţiile de acest gen au continuat şi au ajuns subiect de presă la nivel mondial. Nu erau vreo raritate nici titluri precum cel dat de „The New York Mirror”, „Dacă aceasta este o pasăre, împușcați-o”, nici remarci ca cele publicate de „Cahiers d'art”: „Suntem curioși să știm avizul funcționarilor de la vama americană asupra portretelor realizate recent de Picasso care nu corespund deloc cerințelor impuse de Tariff Act”.
„Toate acestea le-am făcut singur”
Brâncuşi a refuzat să se înfăţişeze la proces. De caz s-a ocupat avocatul Maurice Speiser, care se oferise să lucreze pro bono, şi Charles Lane, avocatul doamnei Vanderbilt Whitney, mare protectoare a artelor. Judecători au fost George Young şi Byron Waite. Au fost audiaţi numeroşi oameni din domeniul artistic, care au pledat pentru cauza lui Brâncuşi: sculptorul Jacob Epstein, Forbes Watson de la publicaţia „The Arts”, Frank Crowninshield de la „Vanity Fair”, William Henry Fox, directorul Muzeului de Artă din Brooklyn şi criticul de artă Henry McBride. Din partea guvernului, au fost chemați la audieri Robert Aitken și Thomas Jones, sculptori minori, dar care în perioada aceea erau respectați în cercurile academice. Primul a declarat că „arta trebuie să stârnească o reacție emoțională și să stimuleze simțul estetic și în mod evident, Pasărea nu face”, iar cel de-al doilea martor guvernamental a spus că opera este „prea abstractă și reprezintă o folosire eronată a termenului de sculptură”.
„Pasărea în spațiu” era prezentă în sala de judecată și nu le-a trebuit avocaților decât să demonstreze că aceea e o operă de artă, a unui artist consacrat. Constantin Brâcuși era un obișnuit al expozițiilor, avusese patru expoziții personale la New York, așa că nu era o treabă dificilă. Greutatea a fost în a explica de ce este o lucrare artistică, de vreme ce nu se mai văzuse așa ceva până atunci.
Pentru că una dintre chestiunile care mai trebuiau lămurite era originalitatea lucrării, și mai existau încă patru versiuni ale „Păsării”, Brâncuși i-a scris lui Duchamp o scrisoare: „Funcţionarii vamali fac o greșeală crezând că toate Păsările pe care le-am expus sunt la fel toate şi doar titlul diferă. Pentru a sfârşi cu acestă eroare ar trebui să le expunem public pe toate și abia atunci îşi vor da seama ce greşeală fac. Vor realiza atunci că acestea sunt rodul muncii mele legitime şi că scopul meu nu a fost acela de a produce articole de serie pentru a face profit”. Ulterior, a trimis și o mărturie scrisă pentru a fi folosită la proces, în care spunea: „Am avut prima dată ideea acestei forme din bronz în 1910, iar de atunci am reflectat pe marginea ei, am studiat-o îndelung. Am conceput-o ca o creaţie în bronz, şi am făcut un model în ipsos. L-am dat apoi la turnat, împreună cu formula pentru aliajul de bronz şi alte indicaţii necesare. Când am primit forma turnată, a trebuit să astup găurile de aer şi miezul, să corectez defectele de turnare şi să şlefuiesc bronzul cu pila şi cu un şmirghel foarte fin. Toate acestea le-am făcut singur, manual; finisajul artistic presupune foarte mult timp şi e similar cu a lua totul de la început. Nu am permis nimănui să facă finisajul, deoarece acest bronz era propria mea creaţie specială şi nimeni în afară de mine nu ar fi putut să-l facă suficient de bine încât să mă mulţumească”.
Aceasta nu este o pasăre. Este artă.
Verdictul curții a venit pe 26 noiembrie 1928 și a fost dat de judecătorul Waite: „Obiectul luat acum în discuție este frumos și simetric în formele sale și, chiar dacă pot exista unele dificultăți în asocierea sa cu o pasăre, nu este mai puțin plăcut de privit și de apreciat din punct de vedere ornamental, iar acum că avem dovezile că este produsul original al unui sculptor profesionist și că, de fapt, este o sculptură și o operă de artă în conformitate cu declarațiile persoanelor mai sus menționate, susținem protestul și decidem că are dreptul la intrarea în țară fără a se supune taxelor vamale. Școala numită «de artă modernă» se dezvoltă pe tendința de a reprezenta idei abstracte în loc de a încerca să imite natura. Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu aceste idei noi și cu școlile pe care le reprezintă, credem că existența lor și influența lor asupra lumii artistice trebuie recunoscute de către instanțele de judecată”.
Aceasta nu a fost numai izbânda personală a lui Brâncuși. A fost o victorie a întregii mișcări artistice, a fost începutul reformei în legislația americană, în percepția generală privind modernismul. Cât despre aparițiile ulterioare ale lui Brâncuși în expozițiile internaționale, ele nu și-au pierdut din frecvență, ba dimpotrivă, iar colecționarii de artă au continuat să îi vâneze operele. Și tot Statele Unite a găzduit prima expoziție retrospectivă a lui Constantin Brâncuși. S-a deschis pe 26 octombrie 1955, la Muzeul Guggenheim, și a constat în 59 de sculpturi și 10 desene și guașe. În comunicatul de presă, directorul muzeului, Sweeney, spunea că „importanța unei astfel de expoziții complete a operei sculptorului este o apreciere justă a geniului lui Brâncuși. Numai o asemenea secțiune transversală a artei sale poate aduce dreptatea deplină a diversității lucrării, a dragostei lui pentru materiale - lemn, piatră, metal – și a interpretării lor simple, directe – dar subtil imaginativă”.