Bombardarea Dresdei, crimă de război?

În noaptea din 13-14 februarie 1945, aviația britanică și cea americană au început bombardamentul asupra Dresdei, capitala Saxoniei. În următoarele trei zile (în care au avut loc patru raiduri), asupra orașului au fost aruncate 3900 tone de explozibil, distrugând o bună parte a centrului și ucigând aproape 25.000 de oameni.

Astăzi, atacul asupra Dresdei este un episod foarte cunoscut al războului, deoarece a iscat numeroase controverse cu privire la justețea sa. În timp ce, la momentul respectiv, strategii Aliați au susținut că Dresda era un centru industrial important, vital economiei de război germane – și, ca atare, bombardamentul era justificat, există mulți specialiști care consideră că atacul nu a fost altceva decât o crimă de război, în urma căreia și-au pierdut viața mii de civili nevinovați.

În 1953, un raport al United States Air Force nota că operațiunea a fost cu totul justificată, fiind vorba de un atac asupra unei ținte militare și industriale, un centru feroviar și de comunicații important, în care se aflau 110 fabrici și 50.000 muncitori care lucrau în sprijinul efortului de război. Așadar, bombardarea Dresdei ar fi fost, din punct de vedere strategic și militar, o necesitate în vederea slăbirii forței germane. Pe de altă parte, unii specialiști susțin că Aliații nu au bombardat toate punctele strategice importante (precum unele poduri și infrastructura de comunicații) și nici toată zona industrială. În plus, spun aceștia, Dresda era mai degrabă un centru cultural fără importanță militară, iar forța bombardamentului a fost total disproporțională față de câștigul militar.   

În martie 1945, propaganda nazistă a susținut că numărul victimelor ar fi ajuns la 200.000 de persoane. Însă estimările făcute la momentul respectiv de autoritățile din Dresda (susținute și de cercetări mai recente) arată că nu au existat mai mult de 25.000 victime.

La sfârșitul anului 1944, armata germană se afla în retragere pe toate fronturile, dar nu era încă înfrântă, în ciuda faptului că germanii erau deja încercuiți de armata rusă la est și cea anglo-americană la vest. Pe măsură apropierii celor două fronturi, aliații occidentali au luat în considerare organizarea unor bombardamente în estul Germaniei, pentru a veni în ajutorul sovieticilor. Potivit unui raport pregătit de serviciile de informații britanice pentru Churchill, englezii se așteptau ca Germania să cedeze până la începutul lunii aprilie dacă sovieticii reușeau să avanseze din est. Altfel, dacă rușii nu cucereau Silezia, nemții puteau rezista până în luna noiembrie. Așadar, concluzia strategilor era că orice ajutor acordat sovieticilor pe frontul de est putea scurta războiul cu câteva luni.

La sfârșitul lunii ianuarie, strategii britanici ajungeau la concluzia că un atac puternic asupra Dresdei și a altor orașe germane „va cauza confuzie în evacuările civililor din est și va încetini mișcarea forțelor de întărire de pe alte fronturi” (acestea erau trimise spre frontul de est pentru a face față sovieticilor). În plus, într-un memo trimis Comitetului Șefilor de Stat Major, Sir Douglas Evill (comandant RAF) atrăgea atenția asupra faptului că intervenția în deplasările maselor de civili era un factor important în decizia de a ataca centrul orașului. Un atac în acel punct în care se intersectau liniile de cale ferată, administrația orașului, sistemul de telefonie și toate utilitățile ar fi dus la crearea haosului în orașul german, iar englezii știau – în urma experienței de la Coventry – că pierderea acestei infrastructuri vitale putea avea efecte mai de lungă durată decât distrugerea unui centru industrial.

Interesant este că, într-un memo trimis aviatorilor britanici în noaptea atacului, se sublinia că scopul operațiunii era „de a lovi inamicului acolo unde va simți lovitura mai puternic, în spatele unui front parțial prăbușit... și, întâmplător, să arate rușilor, când ajung, ce poate să facă Bomber Command”. Așadar, atacul trebuia să-i demoralizeze nu doar pe germani, ci și pe ruși, în fața cărora Churchill simțea nevoia să-și arate forța.

Bombardamentul a început în noaptea dintre 13-14 februarie printr-un atac al aviației britanice. Potrivit planului, primul raid avea să fie urmat de un al doilea atac, la doar trei ore distanță, fix în momentul în care autoritățile germane ar fi încercat să oprească primele incendii.

Apărarea germană. Germanii nu au avut cum să se apere împotriva atacului anglo-american. Cele 84 de tunuri antiaeriene care se aflaseră la Dresda din vara lui 1944 fuseseră mutate, cu câteva săptămâni înainte, pe frontul de est, pentru lupta împotriva Armatei Roșii, iar cei mai mulți piloți germani au fost ținuți la sol din cauza condițiilor proaste de luptă și au privit, neputincioși, distrugerea orașului.

„Nici nu se poate descrie! Explozie după explozie. Era dincolo de imaginație, mai rău decât cel mai întunecat coșmar. Atâția oameni arși și răniți.”— Lothar Metzger, supraviețuitoare a atacului

Peste 90% din centrul orașului a fost distrus.Potrivit unui raport al poliției din Dresda, orașul vechi și suburbiile estice fuseseră distruse de un incediu în care au ars aproape 12.000 de locuințe. Același raport nota că raidurile au distrus 24 bănci, 31 de magazine universale și 640 magazine mici, 64 depozite, 31 hoteluri, 63 clădiri administrative, 3 teatre, 18 cinematografe, 11 biserici, 19 spitale, 39 școli, 5 consulate etc. În plus, au mai fost distruse centrul de comandă al Wehrmacht din Taschenbergpalais și 19 spitale militare.

Potrivit unui raport al RAF, 23% din clădirile industriale și 56% din clădirile non-industriale (fără cele rezidențiale) au fost grav avariate în urma bombardamentului. Se adaugă la acestea 78.000 de locuințe distruse complet.

Albert Speer, Ministrul Armamentului și Economiei de Război, a declarat la procesul său că Dresda și-a revenit rapid (din punct de vedere industrial) după bombardamente.

Reacții la bombardament

Inițial, liderii germani (în frunte cu Robert Ley și Goebbels) au vrut să folosească bombardamentul Dresdei ca pretext pentru a renunța la termenii Convenției de la Geneva pe frontul de vest. În cele din urmă însă, singura acțiune politică a guvernului german a fost de a folosi cazul Dresdei ca subiect de propagandă.

Potrivit unor surse, când a aflat de atacul asupra Dresdei, Goebbels ar fi început să-l critice asupru pe Göring, comandantul Luftwaffe, spunând că l-ar aduce imediat în fața unui tribunal pentru a fi judecat.

„Dresda, masacrul refugiaților” a fost mesajul unui material de propagandă făcut public la 10 zile după atac. Potrivit aceluiași material, 200.000 de persoane muriseră în atacul Aliat. Istoricul Frederick Taylor consideră că propaganda germană a avut ecou chiar și în Marea Britanie, unde parlamentarul Richard Strokes, care se opunea acestui tip de bombardament, ar fi folosit informațiile din presa germană pentru a critica atacul executat de aviația britanică. Dezbaterea deschisă de Stokes în Camera Comunelor ar fi fost, astfel, responsabilă pentru schimbarea atitudinii britanicilor față de acest tip de atac.

În cazul britanic, premierul Churchill a fost, în ultimă instanță, cel responsabil pentru bombardarea Dresdei. A fost însă o responsabilitate pe care, ulterior, el nu și-a asumat-o, încercâcnd să se distanțeze de problema bombardamentului.

Act imoral – crimă de război?

Mai mulți specialiști consideră atacul asupra Dresdei un caz de crimă de război, un atac nejustificat în urma căruia pierderile de vieți omenești au fost mult mai mari decât câștigurile strategic-militare. Cu toate acestea, nicio persoană din cele implicate în bombardamentul Dresdei nu a fost niciodată acuzat oficial de crimă de război. Potrivit lui Gregory H. Stanton, avocat și președintele organizației Genocide Watch, „bombardarea Dresdei și atacul nuclear de la Hiroshima și Nagasaki au fost de asemenea crime de război”. Însă, după cum se știe, istoria e scrisă de învingători, astfel că era de așteptat ca militarii și liderii politici care au decis bombardarea Dresdei să nu fie acuzați de vreo crimă.