Blestemul reginei de nouă zile - Nouă zile de domnie și martiriu la 17 ani
Lady Jane Gray a fost aşezată pe tronul Angliei de intrigantul său socru, deposedată de verişoara sa, însetată de putere, şi condamnată la moarte de trădarea propriului său tată. În dimineaţa zilei de 12 februarie 1554, Jane a fost adusă în locul special amenajat într-una dintre camerele Turnului Londrei. Cu puţin timp înainte a privit cum a fost adus înapoi, într-o căruţă, corpul neînsufleţit al soţului ei, care fusese executat pe un deal din apropiere. Netulburată de spectacolul înfiorător, a înfruntat moartea cu curaj. A ţinut un mic discurs, stăruind la cei prezenţi să se roage pentru ea şi pentru că au fost orbiţi şi a îngenuncheat pe paiele aşternute special în acest scop si a rostit ultima rugăciune. Fiind legată la ochi, pentru un moment calmul a părăsit-o observând că butucul nu era aproape. „Ce trebuie să fac ? Unde este?” a întrebat panicată. Şi-a recăpătat însă starea în timp ce mâinile i-au fost ghidate către acesta. Câteva momente mai târziu toporul căzu retezându-i capul dint-o singură lovitură timp în care cu hotărâre şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. .
Pentru toţi moartea este inevitabilă, dar atunci când ea se încăpăţânează să îţi ia răsuflarea înainte de vreme, nu îţi rămân decât două opţiuni: mori ca un răzvrătit urând viaţa , revoltat împotriva acelor oameni şi condiţii care au condus la tragicul sfârşit sau te împaci cu tine , cu cei care orbiţi fiind, au dus la nefericitul deznodâmânt acceptând moartea ca pe un ultim act constient al vieţii tale.
Tânăra Jane Gray şi-a trăit moartea ca pe ultima sa datorie fata de această lume vitregă aşa cum a acceptat fără crâcnire, dar cu reţinere numirea pe tronul Angliei , fără să îşi fi dorit sau să fi cerut aceasta, fapt care a aşezat-o în ingrata postură de trădătoare în faţa poporului pe care se angaja chiar în acel moment să îl slujească.
A fost odată...
În 15 noiembrie 1553, tânara Jane Grey de doar 17 ani , devine cea mai tânără regină condamnată pentru trădare în istoria Marii Britanii. Procesul său a avut loc în Guildhall în inima Londrei, fiind foarte umilitor , în faţa reprezentanţilor mulţimii. Pentru Jane consecinţa a fost catastrofală.
Cum s-a ajuns aici? Cu numai patru luni mai devreme, câţiva dintre cei mai puternici oameni din Londra au adus-o pe Jane , stră-strănepoata lui Henry al VIII–lea, în Turnul Londrei, unde au proclamat-o regină. Dar acum iat-o faţă în faţă cu acuzatorii ei, cele câteva zile de domnie fiindu-i încheiate definitiv, supravieţuirea ei atârnă de mila verişoarei sale Mary I , ca de un singur fir de păr.
Seminţele spectaculoasei căderi în dizgraţie a tinerei regine au fost semănate , devreme în 1553 de unul dintre ultimele acte ale lui Edward al VI, ca rege al Angliei.
Edward, fiul lui Henry al VIII-lea din a treia căsătorie a acestuia cu Jane Seymour, a fost un protestant înfocat, iar când a moştenit tronul în urma tatălui său, ca rege în 1547 şi-a asumat imediat rolul de a impune reforme religioase poporului său. Dar nu s-a mulţumit să apere Protestantismul cât a trăit . Şi-a dorit că acest lucru să continue şi după moartea lui şi aceasta a însemnat împiedicarea succesiunii la tron a lui Mary, sora sa vitregă , mai în vârstă, catolică înrăită. Soluţia pe care a găsit-o a fost să întocmească faimosul document: „Hotărârea mea pentru succesiune” , în care a exclus de la domnie pe amandouă surorile sale mai mari, vitrege: Mary şi Elisabeth, ambele din casatorii diferite anulate din vointa regelui, pe seama ilegitimităţii celor două ( aşa cum a procedat şi tatăl său înaintea lui).
Lady Jane Grey , protestantă ca si Edward, care se afla in mod firesc abia pe al treilea loc ca posibilă succesoare la tron, era nepoata lui Mary Tudor, fosta Regină a Franţei si sora mai tânără a regelui Henry al VIII-lea. Părinţii acesteia fiind Henry Gray, Primul Duce de Suffolk si Lady Francis Brandon, fiica lui Mary Tudor, Jane fiind cea mai mare dintre cele trei fiice ale acestora. Aceasta s-a trezit dintr-o dată numită moştenitoarea tronului Regatului Britanic şi Irlandei.
Ce a făcut din testamentul lui Edward un act cu totul excepţional a fost faptul că acesta a fost orchestrat de către sfetnicul şef al tânărului rege , John Dudley, Duce de Northumberland, om ambiţios, disperat să îşi păstreze accesul la putere ceea ce ar fi fost inevitabil diminuat dacă Mary ar fi urcat pe tron, pentru simplul fapt că aceasta îl dispreţuia din motive religioase, dar şi politice.
The Crown Offered to Lady Jane Grey. Engraving after Romantic era painter Charles Robert Leslie.
By after C. R. Leslie [Public domain], via Wikimedia Commons
Obligaţii de credinţă
Hotarârea” lui Edward a dat lui Northumberland oportunitatea nepreţuită de a-şi întări poziţia – în mai 1553 asta a şi făcut, l-a convins pe tatăl lui Jane , naivul Duce de Suffolk, să o căsătorească pe Jane cu cel de-al patrulea fiu al său , Guilford. Alianţa era o încercare de a cimenta legătura de credinţă pentru ce urma să vină- în special succesiunea tinerei Jane la tron, pentru care suportul lui Northumberland era esential.
Când, pe 6 iulie 1553 Edward al VI-lea moare de o infecţie la plămân, schema lui Northumberland se potriveşte perfect. Şi la numai 4 zile de la moartea tânărului rege Jane este adusă în Turnul Londrei spre a fi proclamată formal regină.
Populaţia Londrei, care, în majoritate covârşitoare simpatiza cu reclamarea tronului de către Mary, primeşte şocată şi ostilă sucesiunea tinerei Jane la tron – în aşa măsură încât ambasadorul imperial a raportat că : „ nimeni dintre cei prezenţi nu a arătat vreun semn de bucurie.”
Din păcate , Northumberland a judecat greşit susţinerea lui Mary în rândul populaţiei ţării. Pe măsură ce zilele treceau , chemarea la tron a celei mai în vârstă dintre fiicele lui Henry al VIII- lea răsuna din ce în ce mai tare. Curând dorinţa poporului s-a impus. Pe 19 iulie la doar nouă zile după ce a fost proclamată regină Jane a fost detronată în favoarea lui Mary.
Ajunsă atât de curând la capătul domniei , Jane şi soţul ei rămân în Turn, prizonieri în aceeaşi clădire în care au fost găzduiţi înainte ca alteţe regale.
În timp ce ţara explodează de bucurie la succesiunea lui Mary I puţini se mai gândeau la încurcătura în care se afla Jane . De fapt mulţi puteau considera destinul său ca fiind previzibil , până la urmă, deşi fără voie, acceptând coroana în pofida lui Mary, era un act de înaltă trădare. Cu siguranţă urma să fie executată.
Devenind una dintre cele mai dure regine din istoria Angliei amintita sub numele de „Bloody Mary”, proaspăta regină dorea să îşi înceapă domnia cu un act de clemenţă şi pe la mijlocul lui august a sugerat curţii că ei „ nu i se poate induce ideea că ea (Jane) ar trebui sa moară”. Nu numai că Jane era verişoara sa , dar Mary era pe deplin conştientă de tinereţea lui Jane şi de faptul că aceasta a fost manipulată. Părea ca viaţa lui Jane era în siguranţă. Însă pentru Ducele de Northumberland nu a existat aceeaşi milă şi pe 22 august a fost decapitat.
Prerogativele reginei
Următoarele câteva luni au trecut fără evenimente pentru Jane în Turn, dar nu a fost uitată. Odată cu venirea toamnei sub imensa presiune a suporterior ei, de a pedepsi pe aceia care au fost implicaţi în lovitura de stat , Mary a fost de acord ca Jane şi soţul său să fie judecaţi deşi în ciuda cutumei , Jane a refuzat sa il proclame rege consort pe sotul ei, conferindu-i doar un titlu de Duce de Clarence , investire ce nu şi-a mai produs efectele din pricina detronării precoce lui Jane. Poporul trebuia să fie asigurat că se va face justiţie, dar în ochii lui Mary procesul era doar o formalitate menită să împace pe cei care o împingeau să acţioneze împotriva verişoarei sale. Ca şi regină , intra în prerogativele sale să administreze mila când aprecia că este potrivit.
În dimineaţa zilei de 13 noiembrie, Jane şi Gilford au fost conduşi, pe jos de la Turnul Londrei la Guildhall . În vreme ce treceau pe străzi „ cu călăul purtând toporul înaintea lor” conform proceduriulor obişnuite, poporul adunat să privească, dar nu era nimic spectaculos în afară de o tânără absorbită în cartea de rugăciuni pe care o purta deschisă în mâini însoţită de soţul ei. Îndată ce au ajuns la Guildford, prizonierii au fost escortaţi în Great Hall unde aveau să fie judecaţi în faţa unei săli pline cu spectatori.
O serie intreagă de susţinători de a lui Mary, au fost numiţi să supravegheze procedurile, conduşi de Ducele de Norfolk. Mary a ordonat celor care aveau să judece să „se dedice cu sârguinţă” datoriei şi să se asigure că se va face dreptate.
Acuzaţiile împotriva lui Jane au fost rostite cu voce tare şi dovada a fost pusă în fata curţii, se susţinea că: Jane a acceptat „ cu falsitate şi perfidie” coroana Angliei numindu-se pe sine ca „ Regina Jane” si a privat-o pe Mary de „statutul regal, titlul, comanda şi puterea asupra regatului britanic”, prin aceasta ea comiţând un act de înaltă trădare. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Jane , curtea aşteptându-se la în faţa unor acuzaţii atat de grave. Răspunsul ei veni destul de curănd: „Vinovată” ca atare verdictul curţii era previzibil, Jane şi soţul ei au fost găsiţi vinovaţi de trădare şi condamnaţi la moarte şi , pentru Jane sentinţa a fost următoarea: „ prin ordinul reginei însăsi”, ea trebuie „ arsă sau să îi fie tăiat capul, cum îi va fi pe plac reginei” Acestă situaţie a plasat-o insă pe Jane „ la mila reginei”
În urma condamnării Jane şi Gilford s-au întors în Turn, aşteptând acolo decizia reginei Mary, de care acum atârna soarta lor . În ciuda enormitaţii sentinţei date, totuşi, Mary a rămas constantă în dorinţa ei iniţială de a arăta mila şi se credea că Jane va supravieţui. Viaţa ca prizonieră a Turnului a început să capete un curs normal, părând că sentinţa rostită asupra ei nu va fi dusă la îndeplinire.
Când s-a apropiat Crăciunul, Mary a uşurat condiţiile detenţiei lui Jane , permiţându-i acesteia să se folosească de domeniile din jurul Turnului. Existau toate motivele să se spere , nu numai că regina o va scăpa pe Jane de moarte, dar şi că ar putea sa o elibereze în cele din urmă.
Totuşi maşinaţiunile unor oameni ambiţioşi au pus-o pe Jane într-un pericol teribil înca o dată.
Mariajul nedorit
La începuturile lui 1554, Mary a facut cunoscută dorinţa ei de a se mărita cu Filip al II- lea , viitorul rege al Spaniei. Mulţi dintre supuţii ei au obiectat vehement împotriva uniunii- în primul rând temându-se ca Filip va amesteca Anglia în razboaiele Spaniei şi pentru că regele spaniol era catolic. Mary totuşi nu s-a dat bătută, iar planurile de nuntă au continuat neabătute. Dar Mary , se pare, a subestimat la rândul ei forţa opoziţiei poporului faţă de uniune. În mod conştient atât pentru regină, dar în mod tragic şi pentru Jane existau între supuşii ei , oameni care se pregateau să ia poziţie împotriva acestui mariaj.
În inima ţinutului Kent , un personaj numit Sir Thomas Wyatt şi câţiva prieteni de-ai săi plănuiau o rebeliune menită nu numai să protesteze împotriva mariajului cu regele spaniol, dar şi răsturnarea lui Mary şi înlocuirea ei cu sora sa vitrega, Elisabeth. Şi in demersul lor , ei au recrutat un susţinător strategic, foarte apropiat de Jane – chiar pe tatăl ei.
Nu putem fi siguri de ce tatăl lui Jane a ales să se alature cauzei Revoltei Wyatt, dar un singur lucru e sigur: făcând aceasta , Ducele de Suffolk a expus viaţa fiicei sale la un risc mortal.
Revolta a fost compromisă fatal înainte să înceapă. Planurile rebelior au fost neatent întocmite, iar complotul a fost descoperit în ianuarie 1554. În curând Ducele de Suffolk fugea spre Midlands spre a nu fi capturat şi incercând sa adune aliaţi pentru a susţine pe cei răzvrătiţi. A eşuat spre disperarea sa şi a fost capturat pe 2 februarie în Warwickshire şi adus în Turnul Londrei ca şi prizonier. Thomas Wyatt urma să îl însoţească curând. Londonezii, sprijinitori fermi si constanţi ai reginei Mary, au spulberat încercarea lui Wyatt de a prelua controlul capitalei britanice si pe 7 februarie a fost capturat.
Jane nu era implicată în răscoală, dar acum pentru că stătea în Turn probabil a conştientizat cu durere ca viaţa ei depindea de rezultatul acesteia. Eşecul rebelunii pecetluia soarta ei. Deşi , chiar după toate cele întâmplate, Mary „considera să o graţieze”, prin insistenţa sfătuitorilor ei, nu îi mai rămânea altă alegere decât să ordone executarea ei. Decizia ar fi fost luată cel mai târziu pe 7 februarie, fiind aceeaşi seară în care i s-a comunicat lui Jane să se pregătească pentru moarte. Era deja condamnată astfel că formalităţile erau stabilite. Jane s-a pregătit cu curaj înaintea sfâşitului său, începând să scrie ultimele urări de bun rămas familiei sale.
Ultima dorinţă
Mary ar fi putut decide ca execuţia să nu mai fie amânată, dar desi o trimisese la moarte era încă preocupată de bunăstarea spirituală a verişoarei ei. Astfel pe 8 februarie regina a delegat pe capelanul ei, Dr. John Feckenham să o convertească pe Jane la catolicism . Feckenham cu siguranţă a făcut totul, chiar reuşind să amâne execuţia lui Jane cu trei zile ca să îşi îndeplinească sarcina. Deşi iniţial a refuzat insărcinarea de a încerca să o convertească , vazându-i determinarea capelanul a devenit prieten cu aceasta obţinând în final permisiunea acesteia să o însoţească spre locul execuţiei.
Aşa cum Feckenham a descoperit, credinţa lui Jane s-a întărit. Ea s-a resemnat în faţa faptului că moartea era inevitabilă şi a fost hotarâtă să fie păstrată în memorie ca o eroină protestantă. Până şi Feckenham a fost impresionat de fermitatea ei spirituală.
Mai mulţi cercetători contemporani s-au referit mai tarziu în legătură cu întâlnirea capelanului cu Jane , cel mai cunoscut fiind martiriologul John Foxe. Foxe ne spune că eşuând să distrugă hotărârea lui Jane , realizând că nu ajunge nicăieri, Feckenham a decis să renunte spunându-i că îi pare rău pentru ea : „ căci sunt sigur” cita acesta, „ că noi doi nu ne vom mai întâlni niciodată”.
Foxe continua „ adevarat este ,” spune ea, „noi nu ne vom mai întâlni doar dacă Dumnezeu nu îţi va întoarce inima; căci sunt sigură că dacă nu te pocăieşti şi nu te întorci către Dumnezeu , eşti într-o stare demonică”
Moartea a transformat-o pe Jane în martiră nu numai pentru protestanţii din Anglia, dar şi pentru cei de pe întreg continentul. Pe seama credinţei ei s-au scris legende si poveşti unele mai aproape de realitate, altele mai idealizate., inspirând in mot constant comunităţile protestante de-a lungul anilor. În alte zone din ţară totuşi, a trecut abia observată. De abia târziu, peste secole Jane a început să fie reamintită ca una dintre cele mai tagice victime ale istoriei. Şi în această imagine există şi un adevăr: Jane a fost şi victimă a circumstanţelor, dar şi a sângelui ei regal.
Cu siguranţă că Mary I nu a dorit execuţia lui Jane şi a făcut tot ce i-a stat în putere să nu se întâmple, dar din momentul în care regina celor nouă zile a fost detronată moartea a aruncat o umbră întunecată asupra ei. Acţiunile tatălui ei au creat o realitate crudă. Pentru Jane sângele regal pe care cele două verişoare îl împărţeau a fost o moştenire mortală, una pentru care ea a fost forţată să plătească preţul cel mai scump.
Bibliografie
Crown Blood The Deadly Inheritance of Lady Jane Gray – Nicola Tallis
Lady Jane Gray Nine days Queen - Alison Plovden
Lady Jane Gray Wikipedia
Chronicle of Queen Jane and of Two Years of Queen Mary. The Camden Society; Marilee Hanson
Alford, Stephen (2002). Kingship and Politics in the Reign of Edward VI. Cambridge: Cambridge University Press
Ives, Eric (2009). Lady Jane Grey: A Tudor Mystery. Malden MA; Oxford UK: Wiley-Blackwell
Surse foto:
File:PAUL DELAROCHE - Ejecución de Lady Jane Grey (National Gallery de Londres, 1834).jpg - Wikimedia Commons
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:PAUL_DELAROCHE_-_Ejecuci%C3%B3n_de_Lady_Jane_Grey_(National_Gallery_de_Londres,_1834).jpg
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/cb/PAUL_DELAROCHE_-_Ejecuci%C3%B3n_de_Lady_Jane_Grey_%28National_Gallery_de_Londres%2C_1834%29.jpg
Paul Delaroche [Public domain], via Wikimedia Commons https://commons.wikimedia.org/wiki/File:The_Crown_Offered_to_Lady_Jane_Grey_after_Leslie.jpg
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c5/The_Crown_Offered_to_Lady_Jane_Grey_after_Leslie.jpg