Bizantinii despre români: «Sunt soldaţi viteji, dar aliaţi nesiguri!»

La cumpăna mileniilor I și II ale erei creștine, își făceau intrarea în istorie, odată cu menționarea lor în izvoarele scrise, descendenții romanității din răsăritul Europei. Din această epocă și până în zilele noastre, românii, de la nord de Dunăre, din spațiul vechii Dacii, și vlahii, de la sud de fluviu, din Peninsula Balcanică, au reprezentat și continuă să reprezinte singurele ramuri ale romanității orientale.

Încă de la apariția lor în istorie, românii și vlahii s-au aflat constant în atenția istoriografiei bizantine, care ne-a transmis interesante știri despre ei. Informațiile despre aceștia, favorabile sau nefavorabile, sunt deosebit de importante pentru cunoașterea modului în care vlahii balcanici și, respectiv, românii nord-dunăreni au fost percepuți de către bizantini, precum și a imaginii lor în societatea bizantină, ai cărei exponenți au fost cronicarii și scriitorii secolelor XI-XV.

„Neamul vlahilor este cu totul necredincios și stricat“

Primii care s-au impus atenției istoriografiei bizantine au fost vlahii balcanici, menționați pentru prima oară în lucrările cronicarilor bizantini în ultimul sfert al secolului al X-lea (976; 979/980)¹. Atenția arătată de cronicarii bizantini vlahilor balcanici este generată, în primul rând, de faptul că o lungă perioadă de timp, între ultimul sfert al secolului al X-lea și sfârșitul secolului al XII-lea, aceștia s-au aflat sub stăpânirea directă a Imperiului Bizantin. Unele comunități ale vlahilor balcanici și-au păstrat acest statut și în secolul al XIV-lea sau chiar până la căderea imperiului.

Imaginea pe care cronicarii bizantini ne-o transmit despre vlahii balcanici nu este una unitară, stereotipă, ci una complexă, determinată direct de momentul în care aceștia și-au redactat operele și, mai ales, de raporturile vlahilor cu Imperiul Bizantin în momentul respectiv. Ca urmare, cronicarii bizantini ne transmit o serie de informații contradictorii despre vlahii balcanici: unii subliniază trăsăturile pozitive de caracter ale acestora, alții, cei mai mulți din păcate, exacerbează exclusiv trăsăturile lor negative.

Primele informații despre modul în care erau percepuți vlahii în societatea bizantină ne sunt transmise de cronicarii bizantini ai secolului al XI-lea. În lucrarea sa Sfaturi și povestiri, cronicarul thessaliot Kekaumenos (sec. XI) ne furnizează asemenea informații despre vlahi. Astfel, într-o Diatribă împotriva vlahilor, acesta conturează o imagine eminamente negativă a vlahilor².

În viziunea cronicarului thessaliot, „neamul vlahilor este cu totul necredincios și stricat”, nu are „credință dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici față de rudă sau de prieten”, este un neam care „umblă pe toți să-i înșele și minte strașnic și fură mult”, este nedemn de încredere și sprejur, întrucât „jurându- se zilnic cu jurăminte preaînfricoșate față de prietenii săi și călcându- și ușor [jurămintele] și făcând și frății de cruce și cumetrii și închipuindu- și că prin acestea va înșela pe cei simpli și deoarece n-a păstrat niciodată credință față de cineva”³.

Totodată, susține cronicarul bizantin, vlahii „sunt foarte fricoși, având inimă de iepuri, iar îndrăzneala pe care o au vine și ea tot din frică”⁴. Plecând de la aceste constatări proprii, cronicarul bizantin le dă conaționalilor săi următorul sfat, în care întărește trăsăturile negative ale vlahilor adăugându-le și altele, precum ticăloși, prefăcuți și trădători:

„Și dacă va avea loc vreo răscoală și ei se vor preface că au [față de voi] dragoste și credință, jurându-se pe Dumnezeu că vor păzi-o, să nu-i credeți. Căci e mai sănătos pentru voi ca nici să-i puneți să jure îndeobște, nici voi să nu le dați jurământ, ci săi supravegheați [cu grijă] ca pe niște ticăloși, fie că jură, fie că primesc jurământ. Trebuie așadar să nu ai încredere în ei nicidecum, însă prefăte și tu că le ești prieten. Iar dacă va fi vreodată răscoală în Bulgaria (thema bizantină Bulgaria, n.n.), […], chiar dacă ei vor mărturisi căți sunt prieteni și chiar dacă-ți vor jura [asta], să nu-i crezi.

Și dacă-și bagă nevestele și copii în vreo cetate a Romaniei (Imperiul Bizantin, n.n.), îndemându-i să-i bage, dar să stea înăutrul zidurilor, iar ei afară. Și dacă vor voi să intre la familiile lor, să intre numai doi sau trei; iar când aceștia vor fi ieșit, să intre iarăși alții. Să ai multă grijă de ziduri și de porți. Și procedând astfel, vei fi în siguranță. Iar dacă vei lăsa să intre mulți deodată la familiile lor, cetatea va fi trădată de ei și vei fi mușcat de ei ca de viperă și atunci îți vei aduce aminte de sfaturile mele. Dar dacă vei păzi aceste [îndemnuri], îi vei avea și pe ei supuși și, pe deasupra, vei fi lipsit de grijă”⁵.

O imagine a vlahilor, apropiată de cea a lui Kekaumenos ne oferă și cronicarul Niketas Choniates (sec. XII-XIII). Relatând evenimentele de la sfârșitul secolului al XII-lea, legate de izbucnirea răscoalei antibizantine a vlahilor și bulgarilor din anul 1185, sub conducerea lui Petru și Asan, cronicarul bizantin relatează că vlahii erau indeciși și fricoși, fiind copleșiți de importanța actului la care erau îndemnați de fruntașii lor. Ca urmare, susține el, „la început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan, temându-se de o acțiune atât de însemnată”⁶.

Necredincioși, stricați, nesupuși și nelegiuiți

La aceste trăsături negative de caracter ale vlahilor, Niketas Choniates mai adaugă ignoranța și faptul că aceștia sunt dominați de misticism sau chiar de credințe fantastice. Ca urmare, constată el, plecând de la acest lucru, vlahii sunt ușor de manipulat. Astfel, într-un lung pasaj, prezentând evenimentele de la începutul izbucnirii răscoalei vlaho-bulgare, cronicarul bizantin prezintă pe larg stratagema la care au recurs Petru și Asan pentru a-și determnia conaționalii să declanșeze răscoala împotriva Bizanțului.

„Încercând să-i elibereze din această teamă pe cei din același neam cu ei, consângenii construiră un lăcaș de rugăciune, cu hramul sfântului mucenic Dimitrie, în care adunară mulți stăpâniți de demoni, de ambele sexe, cu ochii injectați și privirile rătăcite, cu părul în dezordine și care se înfățișau aidoma celor stăpâniți de demoni și în toate celelalte privințe. Îi învățară pe acești exaltați să spună că Dumnezeu a hotărât libertate pentru neamul bulgăresc și al vlahilor și a încuviințat scuturarea jugului celui îndelung purtat; din care cauză și Dimitrie, mucenicul lui Hristos, a părăsit cetatea thessalonikenilor și biserica-i de acolo și petrecerea lui printre romei (bizantini, n.n.) și a venit la ei ca să-i ajute și să le fie părtaș la faptă. S-au potolit apoi puțin smintiții aceștia și iarăși brusc, cu și mai mare însuflețire, au prins să se agite cuprinși de furii și strigau cu glas pătrunzător și inspirat [chipurile] că nu-i acum vremea de ședere, ci să ia armele în mâini și să pornească împotriva romeilor; iar pe cei prinși în război să nu-i țină robi, ci să-i măcelărească și să-i ucidă fără milă și să nu-i elibereze primind răscumpărare, nici să se plece la rugăminți, nici să se înmoaie la îngenuncherile lor, ci să fie tari ca oțelul în fața oricărei rugăciuni și să-i nimicească laolaltă pe toți cei prinși. Convinși de asemenea profeți, neamul întreg, iau armele. Și cum răscoala îndată le-a izbucnit, încă și mai mult își vârau în minte că Dumnezeu dorește libertatea lor”⁷.

În viziunea aceluiași cronicar bizantin, vlahii sunt un neam de oameni necredincioși și stricați, nesupuși și nelegiuiți, incapabili să-și însușească valorile unei civilizații și culturi superioare cum este cea bizantină. Referindu-se la aceste trăsături de caracter ale vlahilor Choniates susține:

„Acești vlahi care s-au întors la vărsătura lor de mai înainte, care s-au prefăcut în arc strâmb, asupra cărora domnia mea necontenit mi-am revărsat mila așa cum ai arunca sămânța pe un ogor pietros și uscat, neam necredincios și stricat, asemănător unei junci turbate, neobrăzat împotriva căruia nici Dumnezeu, Domnul răzbunării, nu va întârzia să se rostească nemairăbdând faptele lui nelegiuite” ⁸ .

Totodată, afirmă cronicarul bizantin, vlahii sunt, în egală măsură, necruțători și distructivi. „Neamul răzvrătit al vlahilor, – susține el – asemenea pietrelor sfinte din Scriptură rostogolindu-se sfărâmau, și zdrobeau tot ce întâlneau în cale”⁹.

O prezentare asemănătoare a vlahilor ne oferă și scriitorul bizantin Georgios Tornikes II, cu referire la cei răsculați în 1185 împotriva Bizanțului. În opinia sa, vlahii răsculați sunt dominați de „răutatea păcătoșilor”, sunt niște „robi răzvrătiți” și, mai grav, „vrăjmași ai lui Hristos între creștini, străini între cei de același neam”¹⁰. Totodată, susține scriitorul bizantin, vlahii sunt fricoși ca „niște căprioare cu inima temătoare ce sar pe munți și o întind la fugă”, sunt „oi rătăcite” sau „oi scăpate din țarc”¹¹.

De asemenea, pentru Georgios Tornikes II, vlahii răsculați, retrași și întăriți în munții lor, nu sunt altceva decât „acești fugari, acești robi ce bat munții”¹². O percepție negativă asupra vlahilor ne oferă și scriitorul Maximos Planudes. În Epistola XIV, din noiembrie 1299, adresată prietenului său Ioan Phakrases, logothetul turmelor, Planudes relatează că în timpul unei misiuni, controlorii fiscali, Ioan Panaretos și Ioan Bardales au fost atacați de vlahi care l-au ucis pe ultimul cu „neîndurare și sălbăticie”¹³.

Atacarea controlorilor fiscali de către vlahi nu a fost un act tâlhăresc, ci, așa cum foarte corect sublinia istoricul N.Ș. Tanașoca, „fără îndoială, unei profunde nemulțumiri față de politica fiscală la adresa lor promovată de Andronic II”¹⁴. Fără îndoială, informațiile cu privire la vlahi transmise de autorii bizantini din secolele XI-XIII – cronicari sau scriitori – pun în fața specialiștilor o serie de probleme. În opinia noastră, principalele probleme pe care le ridică aceste informații sunt două: cât de veridice sunt ele și ce anume i-a determinat pe respectivii autori să creioneze un asemenea portret eminamente negativ al vlahilor balcanici. În ceea ce privește veridicitatea acestor informații, considerăm, fără a le respinge în totalitate, că ele sunt tendențioase și ca urmare trebuie acceptate și folosite cu mult spirit critic.

Motivele care i-au determinat pe autorii bizantini să adopte o asemenea poziție față de vlahi nu sunt nici ele greu de depistat. În primul rând, toți acești autori sunt exponenți ai marii aristocrații bizantine, constantinopolitane sau provinciale, unii dintre ei îndeplinind de asemenea importante funcții în ierarhia curții imperiale sau în administrația provincială și în consecință, promotori direcți ai politicii imperiului, inclusiv în rândul populațiilor aflate în compunerea acestuia. În al doilea rând, trebuie ținut foarte bine seama de evenimentele de care acești autori își leagă relatările respective și de raporturile vlahilor cu Bizanțul în acele momente.

Legat de această problemă, constatăm că autorii bizantini realizează aceste relatări despre vlahi cu prilejul a două momente deloc favorabile Imperiului Bizantin în raporturile sale cu vlahii balcanici: răscoala vlahilor, bulgarilor și grecilor din Thessalia din 1066, de care își leagă relatarea Kekaumenos, respectiv răscoala vlahilor și bulgarilor condusă de Asănești din 1185, prilej cu care scriu Niketas Choniates și Georgios Tornikes II. Cum în ambele cazuri răscoalele au fost generate de politica fiscală opresivă a imperiului la adresa vlahilor, iar aceștia s-au arătat adversari redutabili ai imperiului pe care l-au pus în dificultate, apare ca explicabilă și acțiunea autorilor bizantini de a-și discredita și demoniza acest adversar deosebit de periculos.

Vlahii sunt „munteni îndrăzneți“

Parcurgerea atentă a lucrărilor autorilor bizantini din perioada menționată ne relevă faptul că nu toți, inclusiv unii dintre cei menționați mai sus, au o asemenea părere proastă despre vlahii balcanici. În consecință, aceștia nu evită ca în mod direct sau indirect să evidențieze o serie de calități ale vlahilor. Kekaumenos, atât de ostil vlahilor, subliniază însă indirect și unele calități ale vlahilor, între care dârzenia, hotărârea, fermitatea, decizia de a duce până la capăt o acțiune începută, chiar dacă consecințele puteau fi dintre cele mai nedorite. Cu prilejul răscoalei antibizantine din Thessalia din 1066, relatează cronicarul thessaliot, fruntașii vlahilor de aici au fost interpelați de protospatoariosul Nicolitzas Delphinas, ales conducător al răscoalei:

„Și le-a vorbit și vlahilor: «Unde vă sunt acum dobitoacele și nevestele?». Ei au zis: «În munții Bulgariei». Căci așa li-e obiceiul, ca dobitoacele și familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munți înalți și în locuri foarte reci. Și le-a zis: «Oare pe acestea n-o să vi le prade cei ce sunt acolo, adică aceia care sunt de partea împăratului?». Și vlahii, auzind aceasta au fost convinși de cuvintele lui […] și au spus: «Noi din hotărârea acesta nu ieșim și primim acestă [situație]” ¹⁵ .

Un secol mai târziu, o serie de scriitori și cronicari bizantini, precum Anna Comnena (sec. XI-XII) sau Ioan Kinnamos (sec. XII) scot în evidență calitățile de luptători ale vlahilor. Spre exemplu, prințesa și scriitoarea Anna Comnena relatează că în luna aprilie a anului 1091, în ajunul confruntării decisive bizantinopecenege de la Lebunion, împăratului Alexios I Comnenos (1081-1118), „un număr de 5.000 de munteni îndrăzneți și gata de atac, au trecut de partea lui, pentru a se bate alături de el”¹⁶. Majoritatea specialiștilor care au abordat aceste aspecte i-au identificat pe acei „munteni îndrăzneți”, menționați de prințesa bizantină, cu vlahii balcanici.

Calitățile de luptători neînduplecați ale vlahilor sunt, de asemenea, afirmate indirect și de alți cronicari bizantini. Astfel, Ioan Kinnamos, prezentând campania împăratului Manuel I Comnenos (1142-1180) împotriva Ungariei din 1166, relatează că generalul Leon Vatatzes avea sub comanda sa „o mare mulțime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia”, armată care atacând posesiunile maghiare „dispre ținuturile de lângă Pontul zis Euxin”, respectiv regiunile sud-estice ale Transilvaniei, „nimicea totul fără cruțare și călca în picioare tot ce întâlnea în trecerea sa”¹⁷.

În opoziție cu informațiile referitoare la înclinațiile spre trădare ale vlahilor balcanici, acești autori ne oferă o serie de informații care scot în evidență fidelitatea acestora față de Imperiul Bizantin și de împărații dinastiei Comnenos. Anna Comnena, spre exemplu, relatează că în anul 1094, cu prilejul unei campanii cumane la sud de Dunăre, împăratul Alexios I (foto sus) a fost informat despre mișcările turanicilor, care trecuseră Dunărea, de „un anume Pudilos, un nobil vlah”¹⁸.

Cel puțin la fel de credincioși s-au arătat vlahii și față de împăratul Manuel I. Un eveniment cu prilejul căruia aceștia și-au probat fidelitatea față de basileu s-a consumat în anul 1164, când Andronikos Comnenos, vărul împăratului, a încercat fără succes, să uzurpe tronul. Eșuând în tentativa sa, prințul bizantin a căutat să se refugieze la Halici, dar relatează Niketas Choniates, „prins de vlahi, la care ajunsese zvonul despre fuga lui, era dus înapoi la împărat”¹⁹.

Un portret mult mai complex al vlahilor realizează cronicarul Georgios Pachymeres (sec. XIIIXIV). Prezentând o acțiune de strămutare a vlahilor de pe țărmurile Mării Negre și Propontidei pe malul asiatic al Bosporului, ordonată în 1285 de împăratul Andronikos II Paleologos (1282-1328) spre a evita o asociere a acestora cu pirații care devastau litoralul Thraciei, și cu tătarii care se pregăteau să întreprindă o incursiune în imperiu, cronicarul bizantin ni-i prezintă pe vlahi ca fiind „mulțime fără număr”, un „neam de oameni care se simțeau foarte bine în locuri greu de umblat”, dar „obișnuiți și cu luptele” și „încrezători în mulțimea și puterea lor”²⁰.

Totodată, așa cum reiese din relatarea cronicarului bizantin, vlahii nu prezentau încredere fiind „bănuiți de dezertare” și de intenția de a se „alătura și ei năvălitorilor”, motiv pentru care împăratul „hotărî să-i strămute în răsărit, pe țărmul din fața Bizanțului, dar și să-i sărăcească prin angarale”²¹.

…dar și „o urgie mare și vătămătoare“

Informații, la fel de controversate despre vlahi, ne oferă și alte surse. Deși nu aparțin unor scriitori sau cronicari, am considerat utilă prezentarea lor, întrucât ele se încadrează perfect în subiectul studiului nostru. Spre exemplu, Codicele grec 382 din secolul al XV-lea de la Mănăstirea Iviron de la Muntele Athos, conține o relatare despre corespondența schimbată între patriarhul ecumenic Nikolaos (1084-1111) și împăratul Alexios I, între anii 1100-1104, cu privire la prezența unor vlahi la Muntele Athos, care constituiau aici o comunitate sau cătună de circa 300 de familii cu femei și copii, aveau turme și se aflau la Sfântul Munte la cererea călugărilor, fiind considerați tributari ai mănăstirilor.

Din relatarea făcută de monahii Ioannes Trachaniotes și Ioannes Chortaitinos, în legătură cu această problemă, reiese că o parte din călugări i-au cerut patriarhului Nikolaos să-i îndepărteze pe vlahi de la Muntele Athos, în timp ce ceilalți s-au opus. În susținerea cauzei proprii fiecare din cele două grupări face propriile aprecieri la adresa vlahilor, informații care se dovedesc deosebit de importante pentru subiectul studiului nostru.

Astfel, detractorii vlahilor vorbesc despre aceștia ca despre „o urgie mare și vătămătoare”, despre „bețiile diavolești”, organizate de aceștia cu unii călugări, despre faptul că „intrase diavolul în inimile vlahilor, care își împodobeau femeile și fetele, îmbrăcându-le în straie bărbătești, spre a abate pe cei ce trăiesc în evlavie”, faptă considerată „grozavă și vătămătoare”, despre „faptele rușinoase săvârșite de ei”, despre „ce a săvârșit diavolul cu ajutorul lor”²².

Alte acuzații se referă la „răutățile săvârșite de vlahi”, la „răutățile blestemaților de vlahi, căci s-au dovedit șireți și înșelători” sau la „răutățile vlahilor, precum și vătămarea adusă de femeile lor”²³. În totală opoziție cu acest portret înspăimântător, făcut vlahilor de adversarii lor, se situează aprecierile susținătorilor acestora. Reprezentanții grupării favorabile romanicilor vorbesc, în schimb, despre „binefacerile vlahilor”, atât de natură materială, cât și spirituală, și consideră că toate acuzele aduse vlahilor și familiilor lor, îndeosebi femeilor, nu sunt altceva decât „născociri răutăcioase”²⁴.

În secolele XIV-XV, pe măsură ce teritoriile locuite de vlahi ieșeau de sub stăpânirea Imperiului Bizantin intrând inițial sub cea a statelor balcanice – Serbia și Bulgaria –, iar ulterior în componența Imperiului Otoman, atenția acordată de scriitorii și cronicarii bizantini vlahilor se estompează. Informațiile privitoare la ei sunt extrem de puține, dar spre deosebire de cele din epoca anterioară ele sunt mult mai favorabile²⁵.

Alte informații furnizate de cronicarii și scriitorii bizantini, care să difere semnificativ de cele menționate până în acest punct al prezentului studiu și care să ne permită identificarea unei alte percepții a istoriografiei bizantine asupra vlahilor, nu mai avem. De altfel, din secolul al XIV-lea, atenția lor se va concentra asupra românilor norddunăreni.

Românii nord-dunăreni sunt „un neam viteaz…“

Constituirea statelor medievale românești extracarpatice – Țara Românească și Moldoava – și afirmarea lor în plan internațional în secolele XIV-XV i-a adus în atenția istoriografiei bizantine pe românii nord-dunăreni, desemnați de reprezentanții acesteia îndeosebi cu numele de daci. Cu atât mai mult, românii au devenit importanți pentru cronicarii bizantini cu cât de la sfârșitul secolului al XIV-lea și pe toată durata secolului următor aceștia s-au arătat ca fiind singurul popor din sudestul continentului capabili să se opună turcilor, într-o epocă în care, strangulat între cuceririle otomane, Imperiul Bizantin, aflat într-o agonie ireversibilă, avea nevoie stringentă de aliați cu ajutorul cărora să-și asigure supraviețuirea.

Deși românii nord-dunăreni și statele lor s-au aflat constant în atenția istoriografiei bizantine din secolele XIV-XV, informațiile furnizate de aceasta, care să ne permită conturarea unei imagini a modului cum erau percepuți românii în societatea bizantină, sunt extrem de puține. Mai exact, asemenea știri aflăm doar în lucrările cronicarilor Laonikos Chalkokondylas și Dukas, ambii din secolul al XV-lea. Dintre cei doi cronicari cele mai numeroase și mai complexe știri ne sunt furnizate, mai ales de Laonikos Chalkokondylas.

Spre exemplu, relatând evenimentele legate de cruciada din 1396 cronicarul bizantin subliniază în mod expres faptul că „dacii (românii, n.n.), un neam viteaz”, l-au însoțit pe Sigismund de Luxemburg în această nefericită cruciadă²⁶. Aceeași calitate a românilor este evidențiată de cronicarul bizantin și cu altă ocazie, prilej cu care conchide el, „este acest neam, dacii, viteaz în ale războiului”²⁷.

Calitatea de buni luptători a românilor este subliniată și de cronicarul Dukas. Acesta arată că în prima jumătate a secolului al XV-lea, la Constantinopol trăiau mulți români, „oameni mai tineri și îndemânatici la lupte și rebeliuni”²⁸. Românii și-au probat calitățile războinice și vitejia îndeosebi în luptele cu turcii. Un asemenea moment au fost luptele din 1462 când, deși a înregistrat unele succese împotriva românilor, „totuși taberei (turcești, n.n.) îi era, ce-i drept, frică de dacii care întru nimic cu mai puțină îndrăzneală făceau câte o mare ispravă”, conchide Chalkokondylas²⁹.

Conform opiniei lui Laonikos Chalkokondylas, românii constituie un neam ales și destoinic, care însă, deși conștienți de unitatea lor, nu au reușit să-și constituie un singur stat.

„Și după cum ar putea cineva conchide, – afirmă cronicarul bizantin – acesta este un neam ales și destoinic și, deși vorbește aceeași limbă, despărțit fiind din vechime în două, neamul s-a statornicit în două stăpâniri și domnii” ³⁰ .

Prin calitățile lor, susține Chalkokondylas, românii au reușit să-și influențeze vecinii, care le-au adoptat obiceiurile și modul de viață. Așa s-ar fi întâmplat, bunăoară, cu lituanienii care „au luat obiceiurile și felul de trai al românilor”³¹.

… dar și „iubitor de dezbinări“....

Calitățile românilor sunt însă, cel puțin, parțial umbrite de o serie de defecte grave care caracterizează acestă etnie, sau de deficiențele instituțiilor sale. Una dintre acestea, subliniată de Chalkokondylas, este precaritatea legilor. Astfel, într-unul din capitolele lucrării sale el susține că „acest neam, dacii […], are o organizare cu legi nu prea bune”, pentru a conchide în altă parte că românii sunt cuprinși „în două domnii, în Bogdania (Moldova, n.n.) și în Țara aceasta de la Istru (Țara Românească, n.n.) și au organizare cu legi nu prea bune”³².

O altă trăsătură negativă a etniei, relevată de cronicarii bizantini, este lipsa spiritului de unitate a românilor și înclinația lor spre perpetuarea unei instabilități politice. „Căci era neamul românilor iubitor de dezbinări și-și îndrepta cu ușurință gândul la răsturnarea domnilor”, conchide Dukas³³, iar Chalkokondylas completează că românii „au obiceiul să nu rămână cu aceiași domni, ci mereu după interesul lor să-i schimbe; și-și pun când un stăpânitor, când altul”³⁴.

În plus, legat de acest defect al etniei, Chalkokondylas face o serie de aprecieri la adresa clasei politice românești, arătând că boierii inventează domni marionetă pe care apoi, instalându-i în scaun, îi controlează și îi domină în interes propriu.

„Și pe unii dintre aceștia, – subliniază el – plăsmuiți de către cei de neam mare și cu multă avere ai țării, ei caută să-i pună în domnia Daciei, cu intenția că ar putea fi în interesul și spre folosul lor, dacă sunt puși în domnie” ³⁵ .

Cronicarul bizantin ne oferă și două exemple: faptul că după luarea domniei Vlad Țepeș, „chemând câte unul din boierii săi, despre care putea crede că ar fi în stare să ia parte la trădarea pentru schimbarea domnilor, îi sluțea și trăgea în țeapă cu toată casa, pe el, pe copii, femeie și slujitori”, consolidându-și astfel domnia, respectiv trecerea boierilor munteni de partea lui Radu cel Frumos, interpusul sultanului, abandonându- l pe Țepeș, deși acesta învinsese și alungase oștile otomane, deoarece „au cunoscut că tânărul e de preferat pentru ei față de domnul Vlad și, trecând de partea aceluia, se adunau puțini câte puțini. Și ceilalți daci cum au băgat de seamă, repede l-au părăsit pe Vlad și au trecut la frate-său”³⁶.

…și aliat nesigur

O altă trăsătură negativă de caracter a românilor, care aruncă o pată de neșters asupra vitejiei și calităților lor militare, relevată de aceiași cronicari bizantini, este indisciplina arătată pe câmpul de luptă și obsesia lor după pradă atât de puternică încât nu pregetă să-și abandoneze aliații în plină luptă, în momentele cele mai grele. Așa s-ar fi întâmplat în timpul primei faze a luptei de la Varna (10 noiembrie 1444), când afirmă Laonikos Chalkokondylas, după risipirea trupelor otomane care li se opuneau, românii din armata creștină au prădat antrepozitele sultanului, după care, pentru a-și pune la adăpost prăzile strânse în urma acestei acțiuni, „n-au mai venit la luptă și nu s-au mai așezat în ordine de bătaie, ci au început s-o ia spre tabăra lor”³⁷.

O informație asemănătoare ne oferă și un autor numit Zotikos Paraspondylos, se pare, martor ocular la această confruntare. Acesta relatează că după ce au dispersat forțele otomane care li se opuneau, „românii au trimis în grabă și au pus mâna pe comorile lui, adică pe lucrurile de preț ale marelui stăpân (sultanului, n.n.). Văzând bogățiile fără număr și averea cea mare, românii au pătruns din toate părțile în tabără, iar regele lupta numai cu câțiva oameni”³⁸.

Harta Constantinopolului - 1422

O serie de informații referitoare la români transmise de Laonikos Chakokondylas, cu prilejul luptei de la Varna, contribuie, prin conținutul lor, la conturarea unei imagini cât se poate de controvesate a acestora. Astfel, din lucrarea cronicarului bizantin aflăm că în pofida abandonării taberei creștine în timpul luptei, românii au asigurat retragerea lui Ioan de Hunedoara spre Dunăre, în timpul căreia au căzut mulți dintre ei.

„Și cum se retrăgea și mergea fără nici o ordine, – relatează el – a aflat toate și n-a mai mers în tabără, ci a plecat de-a dreptul spre Istru, atât el cât și dacii; […]. În retragere au căzut și alți bărbați viteji și nu puțini dintre daci” ³⁹ .

Din relatarea aceluiași cronicar, aflăm însă și incredibilul fapt că în timpul replierii forțelor creștine spre Dunăre, s-au înregistrat ciocniri sângeroase între români și unguri, în urma cărora dintre ultimii, „mai mulți însă s-au prăpădit în retragere de mâna dacilor”⁴⁰. Alte informații ni-i arată pe români lipsiți de demnitate și onoare, gata oricând, îndeosebi în momentele dificile, să își trădeze și să își abandoneze aliații. Un act de acest tip, cu consecințe deosebit de grave, s-ar fi consumat cu ocazia bătăliei de la Kossovopolje (1448).

În momentul în care victoria otomană se contura ca fiind certă, susține Laonikos Chalkokondylas, românii, care luptau alături de trupele lui Ioan de Hunedoara (1441-1456), văzând „pe turci luptându- se mult peste așteptarea lor și că pe ei îi amenință cele mai rele primejdii și că abia de vor scăpa de nenorocire, chiar dacă ar ajunge să rămână teferi, că pentru jurământ nu e nici un mijloc să nu-și primească pedeapsa de la împăratul (sultanul, n.n.) pentru câte i le-au făcut, ducând război cu el și pentru că s-au aliat în luptă cu peonii (ungurii, n.n.), s-au hotărât în acestă mare învălmășală să trimită un sol la împăratul Amurat (Murâd II, sultan între 1421- 1451, n.n.), ca să se împace și, ca predând armele, să reia legăturile cu împăratul și să-i fie prieteni”⁴¹.

Ca urmare, „trădându-și prietenii”, au încercat să treacă de partea turcilor, dar au fost masacrați din ordinul sultanului „ca să-și primească pedeapsa pentru câte i le-au făcut. Și așa au fost dați pierzării pe loc, fără nici o considerație”⁴². Absența altor știri despre români în sursele bizantine face imposibilă conturarea unei imagini mai exacte și mai integratoare a modului în care aceștia erau percepuți în societatea bizantină. În acestă situație, ne vedem obligați să ne limităm la aceea, mai mult aproximativă, furnizată de informațiile de care dispunem și pe care le-am prezentat în cadrul acestui articol.

Români și… bizantini

– Mircea cel Bătrân este reprezentat la Cozia în ținuta de ceremonie a împăraților bizantini.

– În secolul XV se aplică în Moldova dreptul penal al lui Iustinian și Basilicalele.

– Prima mitropolie ortodoxă a Țării Românești s-a aflat sub autoritatea patriarhiei de la Constantinopol.

– Nifon, mitropolitul Țării Românești (1503 – 1505) a fost în două rânduri patriarh al Constantinopolului.

– Maria de Mangop, soția lui Ștefan cel Mare, era descendentă a Comnenilor.

– Printre consilierii lui Constantin Brâncoveanu se numărau foști patriarhi de la Constantinopol.

– Alexandru cel Bun a primit de la împăratul Manuel Comnenul icoana Sf. Ana de la Mănăstirea Bistrița, iar de la împăratul Ioan al VIII-lea, icoana Maicii Domnului, de la Mănăstirea Neamț.

NOTE

1. Georgios Kedrenos, Compendiu de istorii, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, București, 1975, p. 144-145; Kekaumenos, Sfaturi și povestiri, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, București, 1975, p. 42-45.

2. Kekaumenos, în loc. cit., p. 38-43. Informații la fel de puțin măgulitoare despre vlahi ne oferă și unii autori apuseni, precum rabinul Benjamin de Tudela (sec. XII) sau cronicarul francez Robert de Clari (sec. XIII).

3. Ibidem, p. 38-41.

4. Ibidem, p. 40-41.

5. Ibidem.

6. Nicetae Choniatae, Historia, rec. I. Bekker, Bonn, 1835, p. 485 (în continuare: Choniates).

7. Ibidem, p. 485-486.

8. Idem, Orationes et epistulae, rec. I.A. van Dieten, W. de Gruyter, Berlin-New York, 1972, p. 8-9.

9. Ibidem, p. 57.

10. Georgios Tornikes II, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, București, 1975, p. 384-393.

11. Ibidem, în loc. cit., p. 386-387.

12. Ibidem.

13. Maximos Planudes, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, București, 1975, p. 456-459.

14. N.Ș. Tanașoca, Une mention inconnue des Vlaques à la fin du XIIIe siècle: Maximos Planudes, Epistulae, XIV (édition Treu), în Revue des Études Sud-Est Européennes, XII, 1974, 4, p. 581.

15. Kekaumenos, în loc. cit., p. 30-33.

16. Ana Comnena, Alexiada, ed. M. Marinescu, N.Ș. Tanașoca, București, 1977, VIII, V, 2 (în continuare: Comnena).

17. Ioan Kinnamos, Epitoma, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, București, 1975, VI, 3. Pentru discuțiile asupra originii și a rolului vlahilor menționați de Ioan Kinnamos, vezi: E. Stănescu, Les „Vlahoi“ de Kinnamos et Choniatès et la présence militaire byzantine au nord du Danube sous les Comnènes, în Revue des Études Sud-Est Européennes, IX, 1971, 3, p. 588-592; V. Mărculeț, Vlahii în acțiunile militare din timpul Comnenilor, în Revista de Istorie Militară, 2(60), 2000, p. 46-47 (în continuare: Vlahii în timpul Comnenilor).

18. Comnena, X, II, 6.

19. Choniates, p. 171. Pentru discuțiile asupra originii și rolului vlahilor menționați de Niketas Choniates, vezi: E. Stănescu, op. cit., p. 585-588; V. Mărculeț, Vlahii în timpul Comnenilor, p. 46.

20. Georgii Pachymeris, De Michaele et Andronico Palaeologis libri XIII, rec. I. Bekkerus, Bonn, 1835, II, I, 37.

21. Ibidem.

22. Vlahi la Athos, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. IV, București, 1982, p. 50-59. Pentru discuțiile asupra acestui subiect, vezi: M. Gyóni, Les Vlaques du Mont Athos au début du XIIe siècle, în Études Slaves et Roumaines, I, 1948, p. 30-42.

23. Ibidem.

24. Ibidem.

25. Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice,ed. V. Grecu, București, 1958, VI, p. 190 (în continuare: Chalcocondil).

26. Ibidem, II, p. 59.

27. Ibidem, II, p. 63.

28. Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462), ed. V. Grecu, București, 1958, XXIX, 6 (în continuare: Ducas).

29. Chalcocondil, IX, p. 291.

30. Ibidem, III, p. 93.

31. Ibidem, III, p. 94.

32. Ibidem, II, p. 63.

33. Ducas, XXIX, 6.

34. Chalcocondil, II, p. 63.

35. Ibidem, V, p. 158.

36. Ibidem, IX, p. 283, 291.

37. Ibidem, VII, p. 197.

38. Zotikos Paraspondylos, Expunere făcută de învățatul Paraspondylos Zotikos despre lupta de la Varna din 13 noiembrie [1444], în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. IV, București, 1982, p. 410-411.

39. Chalcocondil, VII, p. 199.

40. Ibidem, VII, p. 200.

41. Ibidem, VII, p. 214-215

42. Ibidem.