Biserica Norvegiei în luptă cu regimul nazist

Încă de la începutul invaziei naziste din aprilie 1940, ocupanţii au încercat să coopereze cu Biserica Norvegiei. Naziştii sperau că aveau să obţină sprijinul clericilor pentru a cimenta noul regim, dar toate strădaniile lor de a-i convinge au avut tocmai efectul invers. Clericii în schimb s-au alăturat mişcării de rezistenţă.

Biserica norvegiană a început lupta împotriva ocupaţiei hitleriste la modul cel mai serios în primele luni ale anului 1941. Intr-o epistolă oficială redactată printre alţii şi de episcopul Eivind Berggrav, Biserica s-a exprimat foarte dur la adresa regimului lui Vidkun Quisling, politicianul care cu ajutorul naziştilor spera la acapararea puterii în stat. Biserica a criticat inclusiv abuzurile comise de trupele NS şi nesocotirea confidenţialităţii discuţiilor dintre preoţi şi enoriaşi.

Îndeosebi această ultimă chestiune stârnea valuri de indignare. Fără a respecta confidenţialitatea, preoţii se vedeau obligaţi să devină informatori pentru noua putere. Prin urmare, aceştia au considerat acţiunea drept o intruziune în însăşi esenţa lucrării bisericeşti. Pe 9 februarie epistola pastorală (Hyrdebrevet) a fost citită cu voce tare în lăcaşuri de pe tot cuprinsul ţării. Poliţia a încercat să interzică scrierea, dar a fost prea târziu. Populaţia se familiarizase deja cu conţinutul său. Din contră, tentativa de a o cenzura nu a făcut decât să atragă şi mai tare atenţia asupra sa.

În aprilie departamentul de stat care se ocupa de chestiunile ecleziastice a emis şi el o circulara în care îi încuraja pe preoţi să continue să pună în prim plan pildele relavante din evanghelii pentru ca slujbele sa nu fie afectate de circumstanţele politice delicate care la momentul respectiv predominau din păcate. Aşadar guvernul s-a mulţumit cu a-i avertiza pe preoţi. Dar anul următor contraofensiva Bisericii avea să răbufnească în mare forţă.

După emiterea epistolei pastorale, Vudkun Quisling a fost numit prim-ministru prin semnarea actului oficial la palatul Akershus, pe 1 februarie 1942. Quisling se aştepta ca germanii să îi cedeze lui toată puterea, numai că acesta a sfârşit totalmente în umbra lui Josef Terboven.

Actul regal nu făcea decât să confirme faptul că adevăraţii stăpâni ai Norvegiei erau germanii, iar Quisling juca doar rolul unei marionete. In aceeaşi zi fusese planificată o mare celebrare printr-o slujbă la catedrală (Nidarosdom). Acolo Quisling urma să fie aclamat asemenea marilor regi norvegieni din perioada medievală. Acesta era planul, doar că în catedrală nu era mai nimeni. Singurii care făcuseră act de prezenţă erau cei de la Hird, organizaţia paramilitară a partidului NS norvegian şi reprezentanţii NS nemţi. Altarul era flancat de însemne svastice, iar prea puţin mai amintea de Olav cel Sfânt sau de vreun trecut glorios al Norvegiei.

Preotul NS Peder Blessing Dahle s-a străduit să ţină predica în faţa băncilor goale. Dar în afara bisericii începuseră să se adune oameni. Au aşteptat următoarea slujbă care trebuia să înceapă la ora 2 sub egida mai popularului Arne Fjellbu. NS în mod surprinzător a anulat evenimentul. Dar rezistenţa creată atingea proporţii atât de mari încât naziştii s-au răzgândit şi l-au mutat mai devreme. Când s-a terminat sluba, afară aşteptau mii de oameni. Pentru a preveni o înfrângere completă, poliţia a baricadat biserica până la ora 13.30.

Când Fjellbu şi-a început şi el serviciul, tot în faţa băncilor goale l-a săvârşit. De afară însă se auzeau cântece patriotice. Miile de oameni cântau imnuri:“Dumnezeul nostru este puternic precum un munte”, “Noi iubim”. Slujba de la catedrală a dat startul unei revolte generalizate a clerului norvegian. Pe 23 februarie 1942 episcopii s-au întâlnit la Oslo, acolo unde toţi au decis să renunţe la funcţiile oferite de stat. împreună au elaborat o altă scrisoare pe care au citit-o în biserici pe 1 martie, în care printre altele se specificau dorinţa de a renunţa la orice sarcini pe care le-ar fi încredinţat statul, dar şi intenţia de a-şi exercita mai departe autoritatea spirituală cu care fuseseră înzestraţi de Biserică şi Dumnezeu, care le aparţinea de drept.

Autorităţile au reacţionat suspendându-i pe preoţi şi înştiintând poliţia. Quisling a iniţiat vânătoarea episcopilor, numinu-i oameni mici, farisei şi escroci, învinuindu-i pentru că ar fi distrus libertatea şi independenţa Norvegiei şi ar fi provocat pagube materiale şi morale ireparabile poporului norvegian. În martie guvernul lui Quisling a început să se descotorosească de preoţi, numind în schimb funcţionari proprii din NS. Dar iarăşi acţiunile regimului au avut efectul invers. La slujbele ţinute de preoţii NS nu venea mai nimeni, căci oamenii rămăseseră loiali vechilor ghizi spirituali, iar prezenţa mare la biserică a continuat şi după primăvara lui 1942.

Pe 12 aprilie lăcaşurile erau pline ochi. Atât mulţimile cât şi preoţii revocaţi credeau că aici era sfârşitul serviciului bisericesc. Dar în ziua următoare ziarele scriau că preoţii nu ar trebui să renunţe la funcţie decât în momentul în care primesc o hârtie pe care se specifică acest lucru, că încetarea funcţiei trebuie să se facă conform standardelor procedurale. Era în realitate o nouă înfrângere pentru guvernul lui Quisling. Printre altele, acesta dorea să-l acuze de înaltă trădare pe episcopul Berggrav, însă o telegramă venită din partea lui Martin Borman, mâna dreaptă a lui Hitler, continea ordine contrare:episcopul trebuia eliberat imediat din arest. Germanii îi considerau pe norvegieni parte din marea familie germanică, prin urmare trebuiau trataţi cu blândeţe şi convinşi să coopereze. În plus, naziştii nu îl vedeau cu ochi buni pe Quisling, care se juca de-a Führerul, la asta adăugându-se faptul că naziştii înşişi au întâmpinat rezistenţă din partea bisericii în anii ’30.

La momentul respectiv naziştii se aflau în plin proces de consolidare a puterii iar conflictul cu prelaţii reprezenta o mare problemă. Opoziţia din rândul clerului a fost prin urmare eradicată cu brutalitate, o parte din preoţi fiind arestaţi şi trimişi în lagăre de concentrare unde au şi murit. Germanii voiau totuşi să evite o situaţie similară în Norvegia. La aniversarea actului regal în 1943 preoţii se menţineau pe poziţii. Se organizaseră într-un departament temporar condus de episcopul Berggrav. Într-o cuvântare a lui Quisling despre Biserică, aceasta este descrisă drept o acţiune ilegală şi anticreştină care politizează clericii şi enoriaşii. În loc să citească epistole false, preoţii, dacă erau creştini adevăraţi şi îşi cunoşteau datoriile sacre, ar fi trebuit să se roage în biserici ca Dumnezeu să salveze poporul de furia bolşevică.

În mai 1943 preoţii Ole Hallesby şi Ludvig Hope au fost încarceraţi în inchisoarea de la Grini. Biserica se pregătise pentru o astfel de situaţie şi îşi mutase activităţile în clandestinitate. Pe tot parcursul războiului, autorităţile au încercat în zadar să dea în vileag şi să dizolve reţeaua bisericească. Episcopul Berggrav a fost pus sub arest la domiciliu într-o cabană lângă Asker. Cu toate acestea a păstrat legătură cu mişcarea de rezistenţă, a scris cărţi care au ajuns prin contrabandă în Suedia şi mai târziu au fost traduse. Din ce în ce mai mulţi preoţi au fost alungaţi şi din biserici, şi din casele lor. Deveniseră practic refugiaţi în propria ţară.

Totuşi, abuzuri majore din partea autorităţilor nu s-au înregistrat. A fost aproape un război de poziţii între puterea ocupantă şi preoţii revoltaţi, care a prevenit însă izbucnirea de violenţe. La începutul lui 1945 era clar că războiul se apropia de sfârşit. Germanii se aflau într-o situaţie disperată şi se executau din ce în ce mai mulţi oameni. Pentru a scăpa de o soartă similară, episcopul Berggrav a fugit din arest pe 17 aprilie 1945.

Ocupanţii au declarat că episcopul fusese răpit de comunişti, dar în realitate paznicii l-au lăsat să plece. Până la finele războiului a rămas liber. Berggrav a fost prezent atunci când liderii mişcării de rezistenţă de la Hjemmefronten s-au întrunit la palat pe 12 mai 1945. Când episcopul a intrat în sala de consiliu, a zărit pe un raft un vultur de porţelan din Germania şi l-a trântit de podea. Un act simbolic ce marca sfârşitul ocupaţiei şi victoria rezistenţei.

sursa:ALL VERDENS HISTORIE (Jan Ingar Thon)