Beneficiul (beneficiarul) și vasalul: un mit al „piramidei feudale”

Timp de generații, istoricii au descris Europa medievală prin prisma unei „piramide feudale” rigide, în care beneficiile dădeau naștere vasalilor, iar vasalii deveneau cavaleri. O examinare mai atentă a dovezilor arată însă că această imagine este mai mult mit decât realitate.

Critica „piramidei feudale”

În articolul ei celebru „Tirania unui construct”, Elizabeth A. R. Brown a lansat un atac frontal asupra tradiției academice de un secol, care prezenta Europa medievală ca o „piramidă feudală”, unde puterea politică, economică, socială și militară era dispersată între baroni, episcopi și castelani. Două decenii mai târziu, Susan Reynolds a încercat să pună definitiv capăt acestei construcții intelectuale prin studiul monumental Fiefs and Vassals. Totuși, presupunerile de bază ale „feudalismului” continuă să fie acceptate în anumite medii, mai ales în ceea ce privește aspectele militare. Încă se scrie elogios despre cavaleri care ar fi urcat în aristocrație ca vasali ai unor seniori ce le-au acordat beneficii.

Beneficii, precaria și neînțelegeri

Studiile istoricului Brigitte Kasten au arătat limpede: beneficiul (beneficium) nu era, inițial, legat nici de vasalitate, nici de cavaleri. Încă din Imperiul Roman târziu, o modalitate de a asigura veniturile soldaților era prin atribuirea unor pământuri sau a veniturilor provenite din acestea, fie individual, fie colectiv, ca parte a unei unități militare. Așa erau întreținuți, de pildă, trupele de frontieră (limitanei). Dar asemenea alocări nu aveau legătură nici cu beneficiile, nici cu vasalitatea.

Termenul beneficium provenea din dreptul funciar roman târziu și făcea parte dintr-un tip de contract numit precarium. Într-un asemenea acord, un proprietar (precator) ceda oficial o proprietate unei alte persoane sau instituții (de regulă o biserică), dar primea în schimb dreptul de folosință pe viață (usufructus), împreună cu uzufructul unei alte proprietăți de valoare comparabilă. Ambele drepturi de folosință formau împreună un beneficium. Pentru a confirma recunoașterea proprietății de către biserică, precatorul plătea o mică taxă anuală.

Aceste contracte aveau un caracter strict economic, fără a implica servitute sau obligații de serviciu. Erau încheiate de oameni din toate păturile sociale: bătrâni fără moștenitori, clerici fără copii, ori persoane care aveau nevoie de venituri suplimentare pentru a-și începe o afacere.

Din utilizarea largă a precariilor a rezultat și un cadru juridic suplimentar, precum ius beneficiarium, adesea interpretat greșit ca drept de moștenire asupra beneficiului. În realitate, era o protecție a precatorilor, permițându-le să nu piardă dreptul de folosință chiar dacă întârziau câțiva ani plata taxei anuale.

Beneficii și Carolingieni

Până în secolul al X-lea, beneficium desemna în general dreptul de folosință dobândit printr-un contract precarial. Sub carolingieni însă, termenul a căpătat și sensul de proprietate destinată susținerii războinicilor. Un exemplu timpuriu este cel al lui Carol Martel, care a obligat bisericile să ofere pământuri oamenilor săi de arme, sub formula beneficia pro verbo regis („beneficii prin porunca regelui”).

Aceste beneficii se asemănau cu cele precariale prin faptul că beneficiarul plătea o contribuție anuală bisericii, dar diferențele erau majore: biserica nu primea nimic în schimb, iar luptătorul trebuia să verse o cotă mult mai mare din venituri (aproximativ 19%). Astfel se confirma juridic faptul că biserica rămânea proprietarul real.

Soldați, nu vasali

Între secolele VIII–XI, ambele tipuri de beneficii coexistau în Imperiul Carolingian și în statele succesoare. Deținătorii de beneficii precariale nu erau considerați vasali, iar cei care primeau beneficia pro verbo regis nu deveneau vasalii bisericilor. Bisericile erau doar surse de resurse pentru susținerea oștilor. Chiar și războinicii recompensați de rege cu beneficii nu deveneau automat vasalii săi – termenul vassalus desemna mai degrabă o relație personală de serviciu, adesea non-militară.

În secolul al XI-lea, cele două tipuri de beneficii au început să se contopească, iar aranjamentele precariale au stat la baza serviciului militar prestat pentru episcopi. Totuși, acești oameni erau numiți milites – soldați –, nu vassi.

Concluzie

Istoricii care au încercat să descrie o Europă „feudală” au amestecat fenomene distincte, proclamând că deținătorii de beneficii erau vasali și, prin extensie, cavaleri. Realitatea este că până la sfârșitul secolului al X-lea majoritatea beneficiarilor nu datorau serviciu militar. Chiar și în secolul al XI-lea, când beneficium a început să însemne mai frecvent teren destinat susținerii unui războinic, aceștia nu erau nici vasali, nici cavaleri. Așa cum limitanei fuseseră cu șapte secole mai devreme, ei erau, pur și simplu, soldați.