Băutura în vremea războiului. Ce şi cum beau soldaţii?

Viaţa pe frontul de luptă este un joc de noroc adesea, iar cel mai mare inamic al fiecărui soldat este moartea. Pentru a putea face faţă provocărilor zilnice, soldaţii, din cele mai vechi timpuri, şi-au găsit curajul sau şi-au înecat amarul în diverse licori spirtoase – mai mult sau mai puţin rafinate, mai slabe sau mai tari – după puteri şi nevoi.

Un imperiu al ginului

Ginul şi apa tonică au fost cucerite de armata Companiei britanice a Indiilor de Est şi, la fel ca multe alte „băuturi de război”, au apărut în urma unor experimente în scopuri medicinale. În India, precum şi în alte regiuni tropicale, malaria constituia una dintre cele mai mari şi mai persistente probleme. În anii 1700, s-a descoperit un leac pentru a trata boala – chinina – substanţă care ridica problema gustului puternic amărui. Ofiţerii britanici din India de la începutul secolului XIX au început să adauge un amestec de apă, zahăr, lime şi gin peste chinină pentru a face medicamentul mai plăcut la gust. Astfel, cocktailul de gin şi apă tonică a devenit o băutură-simbol a Imperiului Britanic.

Militarii britanici au fost cei care au dus preparatul în cluburi, aşa că, în timp, cocktailul a fost învăluit de aburii eleganţei şi distincţiei. Aproximativ 75 de ani mai târziu, premierul britanic Winston Churchill confirma rolul său în salvarea „mai multor vieţi decât toţi doctorii din Imperiu”.

Din moment ce nu mai este folosit ca un remediu împotriva malariei, apa tonică din zilele noastre conţine mai puţină chinină, este, de obicei, îndulcită şi, prin urmare, este mai puţin amăruie decât cea din vremea raj-ului britanic.

Lupta cu zaiafeturile din Blighty

În vreme ce bărbaţii Marii Britanii trăgeau câte-o duşcă de coniac pentru a-şi întări nervii prin tranşeele Marelui Război, acasă, soţiile lor aranjau putinile într-o manieră mai mult decât obişnuită. Guvernul era îngrijorat, în special, cu privire la cantităţile de alcool consumate de muncitoarele din domeniul armamentului. Într-o inspecţie în patru pub-uri londoneze s-a descoperit că într-o oră, într-o sâmbătă seara, alcoolul era consumat de 1.483 de bărbaţi şi de 1.946 de femei. „The Times” relata că „nu conştientizăm cu toţii creşterea consumului de alcool ce s-a produs printre mamele următoarei generaţii, dar o putem considera o situaţie sumbră, ameninţătoare pentru civilizaţia noastră.”

În ianuarie 1915, Lloyd George pretindea că Marea Britanie „lupta cu germanii, austriecii şi băutura, şi din câte văd, cel mai mare dintre aceşti duşmani este băutura”. În acelaşi an, guvernul britanic a decis să pună punct situaţiei. A fost dat un „ordin împotriva cinstirii” prin care se cerea ca orice băutură comandată să fie plătită de persoana căreia aceasta îi era destinată. Pedeapsa maximă pentru încălcarea acestei reguli guvernamentale era închisoarea pe o perioadă de şase luni. „The Spectator” a sprijinit legislaţia, susţinând că era un obicei al claselor muncitoare să cumpere o băutură pentru „cunoştinţe întâlnite întâmplător, fiecare dintre ei trebuind, atunci, să dea o băutură tuturor celorlalţi”. Se credea că această măsură va „elibera sute de mii de bărbaţi dintr-o tiranie socială costisitoare şi nesăbuită”.

Ordinul a fost aplicat cu rigiditate. La 14 martie 1916, “The Morning Post” anunţa:“Ieri, în Southampton, Robert Andrew Smith a fost amendat pentru a-i fi cumpărat soţiei un pahar de vin într-o cârciumă din zonă. Acesta a relatat că soţia i-a dat şase penny pentru a plăti băutura ei. Doamna Smith a fost amendată şi ea cu un pound pentru a fi consumat băutura, iar Dorothy Brown, barmaniţa, cu cinci pound pentru a fi vândut băutura intoxicantă, contrar reglementărilor Comisiei de Control a Băuturilor Alcoolice (Liquor Control Board).”

Whiskey-ul, pe cale de dispariţie

Whiskey-ul a fost folosit în timpul Războiului Civil american ca stimulent pentru soldaţii răniţi, însă, pe măsură ce războiul a progresat, iar numărul victimelor a crescut, proviziile au scăzut dramatic. După un control la cel mai apropiat punct de ajutor, soldaţii răniţi erau transportaţi la un spital în afara câmpului de luptă, unde li s-ar fi putut administra alţi stimulenţi şi medicamente pentru ameliorarea durerii, după necesităţi. Însă, întrucât aceşti stimulenţi începuseră să dispară în mod misterios, unii dintre chirurgi şi intendenţi au fost dornici să investigheze chestiunea. O astfel de intendentă grijulie a fost Phoebe Yates Pember de la Spitalul nr. 2 din Chimborazo, din vârful Dealului Chimborazo, de la periferia vestică a oraşului Richmond, Virginia.

Era primăvara anului 1864 când rezervele de whiskey ce se împuţinau văzând cu ochii, lucru ce a determinat-o pe Pember să îl înfrunte pe un chirurg dintr-o secţie. În fiecare zi, fiecare ofiţer de salon cerea o sticlă de un sfert de litru de whiskey în caz că vreun pacient avea nevoie de stimulent în timpul nopţii. În dimineaţa următoare, Pember se interesa de ce sticlele erau goale având în vedere că niciunul dintre pacienţi nu avusese nevoie de elixir (aşa cum era numit whiskey-ul). Adesea, răspunsul era că şobolanii trebuie să fi răsturnat sticla în decursul nopţii. Dar când unul dintre soldaţii răniţi s-a plâns că whiskey-ul nici nu ajunsese în clădirea lui, Pember a mers pe secţie pentru a întreba alţi pacienţi despre asta.

Oamenii au sugerat că anumite sticle de şampanie ascunse sub un anume pat liber ar putea să răspundă întrebărilor ei. Desigur, câteva sticle pline cu licoarea dispărută erau stivuite sub pat. Intendenta înfuriată a cerut explicaţii de la şeful de secţie, care a fost trimis imediat pe teren pentru “a se fi uitat în partea cealaltă”. Pember a scris, ulterior, despre experienţa sa din timpul războiului:“dacă este nevoie să existe un erou al acestui fapt narativ, atunci butoiul cu whiskey ar trebui să vină în faţă şi să facă o plecăciune.”

Posca şi Armata romană

Extrem de populară printre vechii greci şi romani, Posca era o băutură acetică obţinută prin amestecarea unui vin acru cu apă şi ierburi aromatizante. Scopul ei iniţial era unul medicinal – era considerată un remediu pentru tot felul de afecţiuni – dar a devenit o băutură de zi cu zi pentru Armata romană şi pentru clasele sociale inferioare în jurul secolului II î.Hr., continuând apoi să fie folosită pe tot parcursul istoriei romane, până în perioada bizantină.

Vinul stricat din cauza depozitării inadecvate era utilizat ca ingredient, observându-se rapid că amestecul are proprietăţi benefice dietetice. Era atât o sursă de hidratare, cât şi un antiscorbutic, fiind bogat în vitamina C. Aciditatea omora bacateriile dăunătoare, iar aroma ierburilor ajuta la acoperirea mirosurilor neplăcute ale apei din regiune.

Era băută din ce în ce mai mult în timpul perioadei republicane, când a devenit şi băutura obişnuită pentru soldaţi, printre care a bea vin de calitatea ajunsese să fie considerat un semn de indisciplină. Posca şi vinul erau printre proviziile armatei lui Lucullus în timpul campaniei din Spania din 153 î. Hr., iar Posca devenise, evident, parte a raţiilor obişnuite până în primul secol al erei noastre, din moment ce Biblia atestă că soldaţii romani îi ofereau lui Iisus vin acru într-un burete (aromat cu isop, conform Evangheliei după Ioan) în timpul crucificării. “Historia Augusta” consemnează că în timpul lui Hadrian vinul acru era deja un aspect normal al “cibus castrensis” (alimentaţiei militare). Deşi a fost asociată iniţial cu soldaţii şi cu clasele sociale joase, unii romani din clasele superioare beau, de asemenea, Posca pentru a-şi arăta solidaritatea cu soldaţii lor.

Apa rusească

În timpul Războiului de Iarnă, au existat numeroase rapoarte privind ruşi în atac în stare de ebrietate. Raţia zilnică – 100g – nu era mare, dar dacă ai salva fiecare raţie zilnică pentru o ocazie specială, atunci, cu siguranţă, efectele s-ar face resimţite. Nu că ar fi fost nevoie ca cineva să economisească şi să păstreze pentru vremuri negre înspre sfârşitul războiului, când raţiile au crescut, iar împărţirea băuturii era liberă şi mult încurajată – chiar şi pentru forţa aeriană rusească.Cât de dependent de votcă era un soldat obişnuit din Armata Roşie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? Scriitorul rus Victor Erofeyev descrie efectul votcii asupra poporului rus într-o scrisoare trimisă de la Moscova, în 2002:“Pare să facă o gaură direct în subconştient, stârnind o serie de gesturi stranii şi expresii faciale. Unii oameni îşi sucesc mâinile;unii rânjesc idiot sau pocnesc din degete;alţii se adâncesc într-o tăcere ursuză. Dar nimeni nu este lăsat indiferent. Mai mult decât orice sistem politic, suntem cu toţii ţinuţi ostatici de votcă.” Acesta continuă şi susţine că raţia zilnică de votcă dată unui soldat rus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial era “la fel de importantă precum lansatoarele de rachete Katiuşa în victoria împotriva nazismului”. Erau aprigii soldaţi ai Armatei Roşii atât de neînfricaţi pentru că aveau rezervoarele pline cu votcă?

Un indiciu poate fi găsit în etimologia cuvântului “vodka”, o formă diminutivată a cuvântului slavic “voda”, însemnând apă. Totuşi, curajul nesăbuit al omului beat nu este întotdeauna o caracteristică de dorit a soldaţilor. Unul dintre ofiţerii Armatei Roşii arăta că “dacă oamenii nu ar fi băut atât de mult, am fi putut fi în Berlin doi ani mai devreme!”

Îmbujoratele Tunici Roşii

În secolul XVIII, soldaţii britanici primeau mesaje contradictorii când venea vorba 

despre chercheleală. Unii ofiţeri condamnau băutul şi beţia, insistând ca în loc de rom, soldaţii ar trebui să aibă numai apă sau limonadă în canistre. Dar mulţi alţi ofiţeri considerau băuturile spirtoase a fi sănătoase. Generalul Wolfe a scris o scrisoare mareşalului Amherst:“Abuzul de rom este dăunător, dar băutura consumată în cantităţi mici – o jumătate de gil de persoană şi amestecat cu apă – este o băutură binefăcătoare.”

De asemenea, aproape toţi ofiţerii credeau în proprietăţile protectoare ale romului în anumite tipuri de climă – nu numai că poate fi de folos pe vreme aspră, dar o raţie mai  mare de rom dată soldaţilor în zona tropicelor i-ar proteja împotriva bolilor. În 1761, colonelul Andrew Rollo a raportat, din Dominica, că “temperatura foarte mare m-a împins către nevoia de a da o jumătate de gil de rom pe zi fiecărui soldat… îngrijirea sănătăţii oamenilor este cel mai important obiect al atenţiei mele.” De unde a primit acest sfat? Sau teama de rebeliune l-a îndemnat să fie mai generos cu raţiile de rom ale soldaţilor?

Aşa cum afirma doctorul de război Robert Jackson, în 1791, mai degrabă cea din urmă explicaţie ar fi fost adevărată:“Soldaţii noştri au fost obişnuiţi demult cu această raţie gratuită de rom ca un drept al lor, aşa încât nimeni nu ar fi putut răspunde pentru consecinţele opririi distribuiţiei. Raţia de rom acordată soldaţilor a făcut mult rău, distrugând disciplina şi buna purtare. Dacă este reţinută o zi, nemulţumirea începe să se arate pe feţele oamenilor. Dacă este reţinută pe termen mai lung, nedefinit, reclamaţiile escaladează uneori în rebeliune şi dezertările capătă notorietate.”

Sursa:Military History Monthly, iulie 2012