Bătălia pentru Alexandria

În secolul I î.H., Alexandria, capitala regatului lagid, a fost scena unor încrâncenate lupte politice între moștenitorii tronului egiptean. Orașul, întemeiat de Alexandru cel Mare în anul 331 î.H., rivaliza cu Roma în privința numărului de locuitori, fiindu-i însă mult superior în privința energicului spirit mercantil, talentului meșteșugăresc și simțului pentru știință și artă.

Alexandria – Pompei - Cezar

Moartea regelui Ptolemeu al XII-lea Auletes (80 – 51 î.H.) a creat premisele unui război civil. Conform testamentului, copiii regelui, Ptolemeu al XIII-lea (în vârstă de 10 ani) și Cleopatra (16 ani) urmau să împartă puterea în calitate de soț și soție, potrivit obiceiului local. Însă tradiția și dorința tatălui nu este respectată, rivalitatea dintre cei doi spunându-și cuvântul. Tânărul suveran, influențat de tutorele său, Potheinos, o exilează pe Cleopatra în Siria.

Între timp, în Europa, se consumau ultimele clipe ale primului triumvirat din istoria Romei. Doi generali vestiți prin cuceririle lor, Iulius Cezar și Cnaeius Pompei s-au confruntat la Ilerda (2 august 49 î.H.) și Pharsalos (9 august 48 î.H.) pentru deținerea puterii totale în Republica romană.

Deși avea o armată superioară numeric, Pompeius a cunoscut gustul amar al înfrângerii și a fost nevoit să se retragă în NE Africii (Egipt). Aici, fugarul a căzut victimă jocurilor politice egiptene urzite de consilierii lui Ptolemeu al XIII-lea – Potheinos, Teodot din Chios și Achillas. Pompeius a fost omorât chiar în fața soției sale Cornelia și a fiului cel mic Sextus. Asasinii – Septimius și Salvius - au decapitat cadavrul și l-au abandonat la baza unei dune, de unde a fost recuperat de Philippos, un credincios al generalului roman și incinerat.

Moartea lui Pompeius, pictor anonim (secolul al XVIII-lea)

Motivele asasinării au reflectat interesele de moment ale demnitarilor egipteni: eventuala recunoștință din partea lui Cezar, un aliat puternic în conflictul cu Cleopatra și evitarea transformării „darului Nilului” în teatru de război între romani. Ajuns în Alexandria pe 19 octombrie 48 î.H., în urmărirea rivalului său, Cezar nu se arată recunoscător față de cei care îl uciseseră pe Pompei. Dimpotrivă, poruncește arestarea lui Teodot și recuperarea rămășițelor celui ucis, pentru a le depune, cu mare pompă, la templul zeiței Nemesis.

După care a ordonat trupelor să debarce și s-a instalat la palatul Lochias. Apoi, în calitatea sa de protector se implică în rezolvarea conflictului dinastic dintre urmașii lui Ptolemeu Auletes. Speriați, Ptolemeu al XIII-lea și apropiații săi ordonă asasinarea Celopatrei. Numai că prezența surprinzătoare a acesteia în tabăra romană – adusă de negustorul Apolodor înfășurată într-un covor – și fulgerătoarea iubire dintre regină și Cezar le-a dejucat planurile.

Egiptenii se revoltă

Căzut în dizgrație, Ptolemeu al XIII-lea a fost nevoit să accepte propunerea romanului de a împărți tronul cu Cleopatra. Populația Alexandriei a asistat la soluționarea pașnică a conflictului, fiind impresionată de discursul Cleopatrei care a vorbit ca o adevărată regină, în timpul unei ceremonii fastuoase desfășurate la palatul regal. Abil, Cezar încearcă să câștige bunăvoința alexandrinilor, oferind copiilor mai tineri ai fostului rege, Arsinoe și Ptolemeu cel Tânăr (viitorul Ptolemeu al XIV-lea) stăpânirea insulei Cipru.

Comandantul roman nu uită însă nici o clipă că reprezintă cel mai puternic stat al timpului și a cerut egiptenilor sumele datorate Romei – nu mai puțin de 17.500.000 de drahme. Graba manifestată în perceperea obligațiilor pecuniare a reprezentat o insultă pentru localnicii care priveau cu mânie cum tezaurele templelor și vesela de aur erau topite pentru baterea monedelor romane. Amestecul unui străin în treburile interne ale Egiptului și, mai ales rezolvarea defavorabilă nu convenea regelui și apropiatului acestuia, Potheinos.

Sfetnicul nu a ezitat să se folosească de armata staționată la Pelasium (având în componența ei mulți foști soldați de-ai lui Pompeius), care, sub conducerea lui Achillas, pătrunde la sfârșitul lunii octombrie 48 î.H. în capitală, unde se bucură de simpatia populației, și înconjoară palatul lui Cezar. Acesta, conștient de situația dificilă în care se afla armata sa (dispunea doar de 4.600 de soldați față de cei 28.000 ai lui Achillas), și-a chemat flota din Rhodos, și a cerut ajutor din Cilicia, din Creta, din Siria de la Mithridate și de la Malchus, regele nabateilor, pentru echilibrarea raportului de forțe.

Apoi s-a baricadat în partea estică a cetății, nu înainte de a distruge flota egipteană. De asemenea, Arsinoe și Ptolemeu au fost ținuți ostatici în palat. Achillas încearcă pe toate căile să înfrângă rezistența celor din palat, dar în fața nereușitelor repetate, recurge la o măsură extremă: incendiază flota lui Cezar, pentru a-i rupe legăturile cu Italia (există și versiunea care spune că Cezar și-ar fi incendiat propria flotă pentru a nu cădea în mâinile dușmanilor).

Numai că pârjolul nu-i atinge doar pe romani, ci și pe alexandrini. Flăcările, purtate de vânt, ajung la depozitele de grâu din port și de acolo la faimoasa Bibliotecă, distrugând opere de o valoare inestimabilă. Profitând de uluiala populației și a armatei egiptene, Cezar reușește să pună stăpânire pe farul de pe insula Pharos, putând astfel să mențină legăturile cu Roma. Locuitorii Alexandriei îl fac responsabil pe Achillas de dezastru.

De acest lucru se folosește prințesa Arsinoe, care evadează din palat și, cu ajutorul eunucului Ganimede, îl îndepărtează pe Achillas de la conducerea armatei și declanșează o revoltă contra oaspeților nedoriți. Arsinoe, o ființă foarte ambițioasă, la fel ca și sora ei, are un plan îndrăzneț: taie conductele de apă dulce din partea estică a orașului. Cezar reușește însă să salveze situația, punându-i pe soldați să sape puțuri care le-au asigurat necesarul de apă.

Situația pare să se schimbe în bine în momentul în care Legiunea a XXVII-a debarcă la vest de Alexandria. Cezar pleacă în întâmpinarea ei, având și intenția de a ocupa insula Pharos, dar această tentativă este împiedicată de Ganimede, astfel că romanii sunt nevoiți să se retragă pe pozițiile inițiale.

Roma victor!

Egiptenii își dau seama că Cezar poate fi înfrânt dacă este atacat de pe mare, așa încât în scurt timp reușesc să-și refacă flota distrusă (douăzeci și două de corăbii cu câte patru vâsle și cinci cu câte cinci rânduri de vâsle și alte corăbii mai mici). Legionarii, profitând de faptul că egiptenii degajaseră portul Eunoste, fac o nouă tentativă de a ocupa insula Pharos și digul ce asigura legătura acesteia cu țărmul.

Și de această dată sorții sunt potrivnici, intervenția energică a egiptenilor provocând romanilor pierderi umane considerabile – 400 de soldați – Cezar însuși salvându-se înotând spre o corabie și lăsând în urmă ca trofeu pentru alexandrini mantia purpurie de imperator. Asediul palatului Lochias se prelungește însă foarte mult și alexandrinii îi propun lui Cezar un armistițiu: acesta să-l elibereze pe Ptolemeu, ei oferindu-i în schimb pacea și acceptând protecția Romei.

Romanul acceptă, numai că imediat ce se vede în mijlocul trupelor sale, Ptolemeu reia ostilitățile. Cezar câștigă însă suficient timp pentru ca aliatul său, Mitrhridates din Pergam, să strângă o armată și, la sfârșitul lunii februarie 47 î.H., să sosească cu ajutoare la Pelasium, de unde începe înaintarea spre Alexandria. Ptolemeu al XIII-lea, care preluase din nou puterea de la Arsinoe, hotărăște să-l atace pentru a împiedica joncțiunea cu armata lui Cezar, și reușește să-l oprească pe Mithridates lângă Cherea, la 30 de kilometri de capitală.

Cezar pornește în ajutorul aliatului său și după o zi de marș forțat ajunge în fața taberei acestuia, obligându-i pe egipteni să ridice asediul. A două zi, pe 26 martie, cele două armate reunite dau asaltul asupra trupelor regale, care, luate prin surprindere se năpustesc spre corăbiile ancorate pe Nil. Mulți își pierd viața înainte de a ajunge, și mai mulți se îneacă după scufundarea bărcilor supraîncărcate. Peste 20.000 de egipteni își pierd viața, alți 12.000 se predau.

Printre cei care și-au găsit sfârșitul în apele fluviului se numără și Ptolemeu al XIII-lea. Moartea regelui i-a îndemnat pe alexandrini să revină la sentimente mai bune față de romani. Cezar a dat dovadă de generozitate, iertându- i pe răzvrătiți. Tronul faraonilor a fost împărțit de Cleopatra și fratele ei Ptolemeu al XIV-lea, iar prințesa Arsinoe a fost trimisă în Italia. Roma, prin geniul politic și militar al lui Cezar, ieșise din nou învingătoare.

Foto sus: Elizabeth Taylor, în rolul reginei Cleopatra, în filmul din 1963