Bătălia de la Vimy Ridge, momentul în care Canada a ieşit din umbra Marii Britanii

Izbucnirea Primului Război Mondial a însemnat un şoc pentru toate marile puteri ale lumii moderne, care s-au văzut implicate într-un conflict ce avea să dureze mai bine de patru ani şi care a reprezentat un nou tip de război.

Economia, societatea, totul trebuia să-şi aducă aportul la efortul de război, un război total, distructiv, care avea să lase sechele profunde în mentalul colectiv. Un război de tip nou, care s-a bazat pe tranşee în locul războiului de manevră, care a dus, în cei patru ani, la descoperirea de noi şi noi arme ce au fost utilizate, cu mai mult sau mai puţin succes, precum gazele de luptă, blindatele (tancuri) sau aviaţia.

Alături de trupele britanice ce soseau din metropolă, au luptat şi trupe recrutate din rândul locuitorilor coloniilor. Astfel, India, Australia, Noua Zeelandă (cele două formau trupele ANZAC), Africa de Sud sau Canada au participat activ la acest război, contribuind cu trupe sau materii prime.

Planificarea

Bătălia de la Vimy Ridge este considerată de mulţi istorici ca un moment definitoriu al istoriei canadiene, un moment în care Canada începea să iasă din umbra Marii Britanii şi să arate lumii capabilitatea sa. După această bătălie, trupele canadiene au devenit cunoscute ca nişte trupe bine pregătite şi eficiente, în ciuda pierderilor masive pe care le-a suferit în timpul acestei victorii, cifrate la aproximativ 10 mii de victime – decedaţi şi răniţi.

Creasta Vimy se află la aproximativ 8 kilometri nord-est de Arras. Această creastă era de o importanţă strategică majoră, ca urmare a faptului că avea o înălţime maximă de 145 de metri, ceea ce însemna că cel care deţinea controlul acestei creste putea să vadă tot ce se întâmpla pe câmpia înconjurătoare, pe o raza de zeci de kilometri.

Creasta a fost cucerită de către germani, în octombrie 1914, în timpul cursei spre mare. Din acel moment, Aliaţii au încercat în permanenţă să preia controlul crestei, fără a reuşi. În timpul celei de-a doua bătălii de la Artois, în mai 1915, armata a X-a franceză a încercat să cucerească definitiv poziţia, fără succes, deşi Divizia I Marocană a deţinut pentru scurt timp creasta, dar lipsa de întăriri a făcut ca această divizie să nu reziste foarte mult[1]. În septembrie 1915, o nouă tentativă franceză ratează obiectivul principal, dar cucereşte oraşul Souchez, în partea vestică a crestei Vimy[2]. Toate aceste încercări nereuşite i-au costat pe francezi aproximativ 150 000 de victime[3].

În februarie 1916, corpul al XVII-lea britanic, aflat sub comanda generalului Julian Byng, a înlocuit armata a X-a franceză, pentru a permite relocarea acesteia la Verdun. Britanicii au realizat la scurt timp că germanii săpaseră tunele cu ajutorul cărora doreau să atace poziţiile franceze, aşa că, la rândul lor au început să construiască un sistem de tunele pentru a-i combate pe germani[4]. Acest lucru a determinat intensificarea focului de artilerie din partea germanilor, în mai 1916, şi declanşarea unui atac pe un front în lungime de 1, 8 kilometri, având parte de succese minore până când englezii au reuşit să calmeze situaţia. În aceste condiţii vor fi înlocuiţi britanicii cu Corpul Canadian, în octombrie 1916.

Discuţiile pentru o ofensivă de vară erau în toi (Ofensiva Arras) şi s-a decis ca cele patru divizii canadiene, reunite pentru prima dată într-un singur corp, să aibă ca obiectiv cucerirea crestei Vimy. Corpul a fost întărit cu Divizia a V-a de Infanterie britanică şi artilerie, ingineri sau unităţi de muncă, astfel că totalul efectivelor ajunsese la 170 000 de soldaţi, din care peste 97 000 erau canadieni[5].

Planul de atac canadian a fost aprobat pe 5 martie 1917 de către generalul Henry Horne. Acesta presupunea gândirea atacului în funcţie de 4 linii, pe un front de 6, 4 kilometri. Prima linie de atac, cea neagră, era reprezentantă de prima linie defensivă germană. A doua linie – cea roşie – avea ca obiectiv cucerirea celui mai înalt punct al crestei şi a tranşeelor din zonă. A treia linie de atac – albastră – era lupta pentru oraşul Thelus şi pădurile din jurul oraşului Vimy, iar ultima linie de atac – maro – trebuia să cucerească tranşeea Zwölfer-Graben şi a doua linie defensivă germană. Trupele urmau să plece la atac fiind sprijiniţi de un baraj de artilerie, acest lucru însemnând înaintări de câte 91 de metri.[6]

Defensiva germană era formată din trei divizii, fiecare având în jur de 15 000 de oameni, deşi numărul ar fi fost mai mic, având în vedere că în 1917 o companie germană trebuia să aibă 264 de soldaţi, pe când la Vimy, o companie avea în jur de 150. Cele şapte regimente germane erau responsabile fiecare pentru câte un kilometru de front, iar rezervele erau staţionate la 24 de kilometri în spatele frontului, ceea ce a însemnat că ele nu au putut interveni la timp pentru a sprijini defensiva germană.[7]

Datorită serviciului de informaţii, germanii au reuşit să afle că o ofensivă aliată era iminentă. În februarie 1917, un soldat canadian de origine germană a dezertat şi le-a transmis toate informaţiile cunoscute, astfel că germanii au ştiut că o ofensivă ce avea ca scop cucerirea crestei Vimy urma să înceapă în curând. Ca o reacţie, germanii au creat rapid un plan pentru o ofensivă care să înceapă înaintea celei a Aliaţilor, considerând că cea mai buna defensivă este ofensiva, dorind să cucerească valea Zouave, dar nu au avut succes din cauza barajului intens de artilerie executat de canadieni.

Faza preliminară a ofensivei a început pe 20 martie 1917, când artileria aliată a început bombardamentul bateriilor şi tranşeelor germane, acţiune ce va dura timp de două săptămâni. În acelaşi timp, Aliaţii s-au ocupat şi de sârma ghimpată din no man’s land, pentru ca înaintarea infanteriei să nu fie împiedicată. A doua fază a început pe 2 aprilie şi a durat o săptămână, toată artileria aliată bombardând liniile germane, având un tun greu la fiecare 18 metri şi un tun uşor la fiecare 9, 1 metri[8]. Această săptămână a fost denumită săptămâna suferinţei[9], germanii fiind demoralizaţi, tranşeele lor au fost complet distruse, ei având probleme chiar şi cu aprovizionarea. Comandantul german, generalul von Falkenhausen a ordonat, în aceste condiţii, înlocuirea diviziilor de pe front[10].

9 aprilie

Atacul principal a debutat la ora 5:30, în a doua zi de Paşti, pe 9 aprilie 1917. Atacul a fost planificat iniţial pentru dimineaţa de Paşti, dar a fost amânat la cererea expresă a francezilor.[11]Vremea rece şi zăpada au fost avantaje pentru canadieni, din moment ce vântul bătea spre liniile germane, astfel că aceştia apărau mai greu poziţiile. Artileria aliată a început bombardamentul la aceeaşi oră, iar inginerii au detonat minele aflate în no man’s landşi din apropierea tranşeelor germane, creând astfel tranşee de comunicaţii înspre acest spaţiu. Artileria germană a reuşit să dea un răspuns rapid şi să-l menţină, în ciuda pierderilor grele. Odată cu avansul atacului, multe tunuri germane au fost capturate, pentru că aceştia nu mai deţineau mijloacele de a le transporta în spatele liniilor, pentru că majoritatea cailor folosiţi la transport au fost omorâţi ca urmare a atacului cu gaze de luptă.

La ora 6:25, Diviziile 1, 2 şi 3 au îndeplinit primul obiectiv – atingerea liniei negre. Divizia 4 a întâmpinat mai multă rezistenţă decât se aştepta şi nu a putut îndeplini acest obiectiv decât câteva ore mai târziu. După o pauză scurtă, în care primele trei divizii şi-au consolidat poziţiile, atacul a reînceput şi până la ora 7:30, primele trei divizii atinseseră şi al doilea obiectiv – linia roşie.[12]Singura porţiune care nu a fost cucerită conform planului a fost cea a Diviziei 4, care s-a confruntat cu o zona rămasă neatinsă în urma barajului de artilerie, trebuind să facă faţă cuiburilor de mitralieră. Cota 145 a fost cucerită abia după amiază şi doar după retragerea trupelor germane rămase fără muniţie. După ora 18, germanii au pornit o contraofensiva cu Divizia 79 infanterie, recucerind oraşul Vimy, iar întăririle venind de la Divizia 111 au ocupat zonele de lângă oraşele Acheville şi Arleux.

10 aprilie

Britanicii au adus patru brigăzi ca întărire la linia roşie, până la ora 9:30, pentru a susţine înaintarea diviziilor 1 şi 2 spre linia albastră, între care se aflau şi două corpuri de tancuri. Cu aceste rezerve aduse ca întărire, linia albastră, incluzând cota 135 şi oraşul Thelus, a fost cucerită până la ora 11. Pentru a permite consolidarea noilor poziţii, atacul a fost oprit şi barajul de artilerie a încetat pentru aproximativ 90 de minute. La ora 13, avansul a fost reluat, iar pana la ora 14, cele două divizii canadiene au reuşit să asigure obiectivul final – linia maro, deşi corpurile de tancuri au fost oprite din avans de Divizia 79.

Divizia 4 continua să aibă probleme în capturarea cotei 145. Au reuşit să cucerească zona nordică a cotei, dar un contraatac german i-a respins. Dar forţele canadiene, reîntărite permanent, au realizat o încercuire completă, iar forţele germane au preferat să se retragă, realizând că nu mai au şanse de a menţine poziţia. Singurul obiectiv neatins era capturarea localităţii Pimple.

12 aprilie

Divizia 4 canadiană nu a reuşit să înceapă asaltul asupra localităţii Pimple decât pe 12 aprilie. Oraşul era apărat de Divizia 16 Bavariană, dar barajele de artilerie din zilele precedente au cauzat destule victime. Cu o zi înainte, germanii au fost hăituiţi de Divizia 4 Infanterie britanică, iar în noaptea ce a precedat atacul, artileria a lansat un baraj important asupra poziţiilor germane, iar inginerii au lansat mai mult de 40 de proiectile cu gaz în zona oraşului Givenchi-en-Gohelle, pentru a cauza confuzie.[13]Asaltul iniţial al canadienilor, de la ora 4 dimineaţa a fost respins de germani, dar atacul brigăzii a 10-a canadiene de la ora 5 a fost susţinut şi de artilerie şi de un corp ai Diviziei 1 britanice. Artileria germană a răspuns prea târziu şi prea puţin pentru a mai afecta avansul canadian, iar până la ora 18, toată localitatea era în mâna Aliaţilor.

Începând cu acea noapte, trupele canadiene era în deplin control al crestei Vimy, în ciuda pierderilor foarte mari. Armata a 6-a germană a pierdut un număr necunoscut de soldaţi, deşi aproximativ 4 000 de soldaţi au fost capturaţi.

Bătălia de la Vimy Ridge a fost prima în care au luptat împreună toate cele patru divizii canadiene, deşi nu a fost o bătălie foarte importantă din punct de vedere strategic sau al rezultatelor obţinute.

Bibliografie

1. BOIRE, Michael, The Battlefield before the Canadians, 1914-1916, Waterloo, Wilfrid Laurier University Press, 2007.

2. TUCKER, Spencer, The European powers in the First World War:an encyclopedia, New York, Garland Publishing, 1996.

3. NICHOLSON, Gerald W.L., Official History of the Canadian Army in the First World War:Canadian Expeditionary Force 1914-1919, Ottawa, Queen´s Printer, 1962.

4. GRANATSTEIN, Jack Lawrence, Canada’s Army:Waging War and Keeping the Peace, Toronto, University of Toronto Press, 2004.

5. TURNER, Alexander, Vimy Ridge 1917:Byng´s Canadians Triumph at Arras, London, Osprey Publishing, 2005.

6. McGILL, Harold W., Medicine and duty:the World War I memoir of Captain Harold W. McGill, Calgary, University of Calgary Press, 2007.

NOTE

[1] Michael Boire, The Battlefield before the Canadians, 1914-1916, Waterloo, Wilfrid Laurier University Press, 2007, p. 56.

[2] Spencer Tucker, The European powers in the First World War:an encyclopedia, New York, Garland Publishing, 1996, p. 68.

[3] Ibidem, p. 8.

[4] Michael Boire, op. cit., p. 59.

[5] Gerald W.L. Nicholson, Official History of the Canadian Army in the First World War:Canadian Expeditionary Force 1914-1919, Ottawa, Queen´s Printer, 1962, p. 229.

[6] Jack Lawrence Granatstein, Canada’s Army:Waging War and Keeping the Peace, Toronto, University of Toronto Press, 2004, p. 113.

[7] Alexander Turner, Vimy Ridge 1917:Byng´s Canadians Triumph at Arras, London, Osprey Publishing, 2005, p. 21-22.

[8] Gerald W.L. Nicholson, op. cit., p. 225.

[9] Ibidem, p. 251.

[10] Ibidem, p. 267.

[11] Harold W. McGill, Medicine and duty:the World War I memoir of Captain Harold W. McGill, Calgary, University of Calgary Press, 2007, p. 261.

[12] Gerald W.L. Nicholson, op. cit., p. 254.

[13] Ibidem, p. 262.