Bătălia de la Vaslui în cronicile vremii. „Afurisitul de domn al Moldovei, care îl întrecea în răutate chiar pe diavol...”
Pentru bătălia de la Vaslui avem câteva surse serioase pe care să ne bazăm pentru reconstituirea evenimentelor și a consecințelor luptei. Sursele trebuie împărțite în general în trei mari izvoare: cele moldovene, poloneze și cele otomane. De asemenea, trebuie să luăm în considerare că unele surse sunt contemporane cu bătălia, adică scrise imediat după, iar altele sunt redactate mult mai târziu.
Ce aflăm din cronicile creștine despre izbânda lui Ștefan
O primă sursă este chiar Scrisoarea voievodului Ștefan către monarhii creștini ai Europei, datată 25 ianuarie 1475. Aceasta îi enumeră pe comandanții armatei otomane, apoi prezintă biruința domnitorului moldovean, care cere ajutor împotriva păgânilor. Ștefan atrage atenția, bineînțeles, exagerat, că odată Moldova căzută sub otomani, amenințarea Semilunei se va abate peste Europa creștină. În opinia voievodului moldovean, principii europeni trebuiau să îi atace pe turci neîntârziat, pe mare și pe uscat, momentul fiind favorabil – otomanii erau slăbiți și înconjurați din toate părțile de dușmani. Astăzi știm că nicio putere europeană, nici chiar Europa unită, dacă ar fi reușit, nu ar fi putut să-i alunge pe turci de pe continent, din varii motive. În primul rând, o bună parte dintre statele europene se aflau în conflict, necesitând forțe militare serioase.
În al doilea rând, o campanie antiotomană necesita o logistică enormă, care nu putea fi asigurată. Și dacă ar fi pătruns în Balcani, armatele creștine nu aveau hărți și mijloace de subzistență care să le asigure un parcurs lejer spre Edirne și Constantinopol. Cruciadele lui Iancu de Hunedoara – eșuate – erau încă vii în memoria liderilor europeni. Chiar dacă ar fi atacat capitala otomană de pe mare, rezultatul era pus din start sub semnul întrebării. Capitala era mult prea mare pentru a fi luată de o forță militară furnizată de nave și mai ales de a fi păstrată de această armată. Luptele generau și molime care apăreau în tabere și pe nave, hrana se împuțina, iar otomanii puteau aduce mereu contingente proaspete care să apere sau să atace fortificații. Constantinopolul avea în jurul lui o serie de fortificații care trebuiau cucerite și apoi apărate, toate acestea însemnând pierderi mari. Nimeni nu era dispus să piardă mii sau zeci de mii de oameni pentru un oraș aflat la marginea Europei. Astfel, chemarea lui Ștefan rămânea fără obiect, chiar dacă Papa îl susținea și cerea adunarea la cruciadă. Pur și simplu, o astfel de aventură militară nu era posibilă. De asemenea, puterea de extindere a otomanilor era limitată. În cazul în care ar fi reușit să cucerească cu arma în mână cele două Țări Românești, ele ar fi devenit probabil pașalâcuri, de unde trupele otomane ar fi lansat raiduri de pradă în teritoriile poloneze și maghiare. O soartă asemănătoare ar fi avut probabil și Ungaria în acel moment, după cum au demonstrat-o evenimentele de după bătălia de la Mohács din 1526.
O extindere la nivel european ar fi fost imposibilă din punct de vedere militar și logistic pentru otomani. În primul rând, forțele europene s-ar fi coalizat, așa cum au făcut-o ulterior, în 1683, la Viena, și i-ar fi înfrânt pe otomani, care nici nu ar fi avut destule trupe pentru a ține în frâu Europa creștină. De asemenea, în Asia și în Africa erau forțe care abia așteptau ca otomanii să-și subțieze prezența militară în acele zone pentru a duce campanii în Europa. Ori că vorbim de teritorii supuse, ori că vorbim despre state independente, acestea ar fi putut oricând ataca nucleul statului otoman, Anatolia. Toate aceste aspecte erau cunoscute și de către otomani, și de către occidentali, deci apelurile lui Ștefan la cruciadă nu erau băgate în seamă, din motive obiective.
Încercare de reconstituire grafică a voievodului moldovean în preajma anului 1475 după frescele epocii. Domnul este îmbrăcat în haine bogate, cu spada în mână, pe fundal fiind stindardul liturgic cu Sf. Gheorghe.
Alte surse care menționează bătălia sunt cronicile moldovene, contemporane și ulterioare anului 1475: Cronica moldo-germană, Letopisețul anonim al Moldovei, Letopisețul Putna I, Letopisețul Putna II, Cronica moldo-polonă. Scrise de călugări neștiutori și deloc preocupați de arta militară, acestea duc lipsă de descrieri detaliate ale bătăliei. O sursă mult ulterioară este Letopisețul lui Grigore Ureche, din secolul al XVI-lea.
Cronica poloneză a lui Jan Dlugosz și o cronică lituaniană, ambele contemporane, prezintă și ele detalii despre luptă, probabil de la martori oculari dintre soldații poloni care au participat la bătălie.
Cronicile otomane despre bătălie
Cronicile otomane se ocupă de bătălie, dar majoritatea pe scurt, scoțând în evidență condițiile climatice nefavorabile și prezentându-l în termeni mai mult decât peiorativi pe Ștefan cel Mare. Cronica lui Șemseddin Ahmed bin Suleiman Kemal pașa-zade prezintă condițiile în care otomanii au ajuns la locul bătăliei, și cauzele înfrângerii, într-un mod poetic, părtinitor și umoristic pe alocuri.
Orudj bin Adil prezintă foarte pe scurt evenimentele: „Era o iarnă aspră, cu zile foarte geroase. Oastea turcească era și obosită, căci tocmai îndurase greutățile expediției împotriva Iskanderiei (Albaniei – n.n.). De aceea, neputând ține piept oștii Moldovei, oastea musulmană a fost înfrântă și nimicită”.
Așik-Pașa-Zade scrie doar atât: „Într-o zi, pe când aceștia (turcii) stăteau nepăsători și oastea era puțină și străină de locuri, acel afurisit (Ștefan), simțindu-i nepăsători, a venit asupra lor. Mulți dintre musulmani au murit acolo ca niște martiri, iar mulți alții au fost luați în captivitate”. Despre Ștefan, notează: „El îl călcase pe craiul unguresc,/ Frânse și arcul lui Suleiman-bey./ Speriase și pe cel din Țara Românească,/ De multe ori speriase și țara acestuia./ El a stat față în față cu sultanul Mehmed./ Oastea sa a fost nimicită, dar s-a luptat bine./ El și-a scăpat capul din mâinile dușmanilor./ Acesta este necredinciosul care a înfrânt multe oști./ Era trufaș, nenorocit și plin de zel pentru răutate./ Măreția hanului Baiazid l-a pus pe fugă,/ Făcându-l să treacă în țara hanului leșesc”.
Ultimele două versuri se referă la faptul că, în timpul invaziei otomane din anul 1485, când au distrus Moldova, turcii sultanului Baiazid II au aflat că Ștefan este în Polonia. Plecarea acestuia avusese loc însă înainte de începerea invaziei, pentru a depune jurământul de vasalitate regelui polon. Invazia venea și ca replică la încercările lui Ștefan de a recupera pe cale armată Chilia și Cetatea Albă.
Un alt cronicar otoman, Mehmed Neșri, scrie doar atât despre înfrângerea de la Vaslui: „Acel afurisit, venind pe neașteptate și hărțuind oastea islamică, i-a atacat [pe turci] pe când aceștia umblau ca niște străini cu ochii legați. Mulți musulmani au murit ca niște martiri și mulți dintre ei au fost prinși”. Cronicile anonime Tevarih-i al-i Osman dau și ele vina pentru înfrângere pe iarna foarte grea și pe gerul cumplit. Nu se dau alte informații diferite față de alte cronici. Sa’aeddin Mehmed menționează și el că armata lui Soliman, la Vaslui, era obosită de luptele și de căldura din Albania, la aceasta adăugându-se și marșul de o lună până în Moldova. Despre Ștefan, scrie: „Afurisitul de domn al Moldovei, care îl întrecea în răutate chiar pe diavol...”.