Bătălia de la Rovine și noi interpretări privind amploarea încleștării militare

Domnitorul Mircea cel Bătrân a ajuns la putere în anul 1386 și poate că a dorit să aibă parte de o guvernare liniștită și să devină celebru prin mănăstirile ridicate pentru cinstirea divinității monoteiste.

Huzurul i-a fost stricat de un emir ce dorea să cucerească mult pământ tot pentru gloria unei divinități și războiul sfânt era o obsesie a celor ce se iviseră pe malul fluviului Dunărea, cel ce provoca oarece neliniști din cauza apelor tulburi și învolburate. Nu era însă un obstacol absolut pentru cei ce doreau bogății din jaf și cete de luptători treceau pe malul nordic pentru a mai face o invazie fulgerătoare, un akın.

Baiazid Trăsnetul, emirul ce dorea să se afirme pentru a putea să se proclame sultan, era de acord cu astfel de acțiuni pentru că avea dreptul la o parte din pradă. Economia statului otoman nu era una bine organizată și capturarea de resurse din teritoriile necredincioșilor era absolut necesară pentru menținerea stabilității interne.

Problemele din Balcani și din Asia Mică l-au împiedicat pe Baiazid să se ocupe personal de voievodul din Kara Eflak, dar erau acumulate informații prin intermediul negustorilor și al akîngiilor, călăreți ușor înarmați și foarte interesați să pătrundă adânc în noi ținuturi pentru a lua pradă și robi. O astfel de incursiune a provocat îngrijorare în capitala Ţării Românești și voievodul Mircea a fost obligat să se gândească la o strategie pentru a tăia răul de la rădăcină.

Cum trupele românești de cavalerie ușoară aveau probleme în a identifica din timp locul pe unde invadatorii urmau să forțeze fluviul în sezonul cald, soluția ideală era să se realizeze o surprindere a năvrapilor în timpul iernatului. Se observase că luptătorii otomani se temeau să înfrunte armele sezonului alb, iernile timpului fiind deosebit de crâncene. Domnitorul Mircea a organizat două detașamente de cavalerie pentru a pătrunde rapid în adâncimea teritoriului inamic și a fost luată drept obiectiv baza de la Karînovasî, locuințele prădătorilor fiind dispuse într-o depresiune ce oferea adăpost în fața maselor de aer rece.

Părea și un fel de cetate naturală prin faptul că avea doar două zone de acces facil. Surprinderea a reușit pe deplin și cele două detașamente au atacat în același timp niște luptători ce n-au putut să încropească unități capabile de o rezistență serioasă. A fost o catastrofă ce n-a fost pe placul emirului Baiazid și acesta a decis să se răzbune cumplit în stil otoman.

Controverse legate de Bătălia de la Rovine

Bătălia de la Rovine a provocat un război înverșunat în lumea contemporană, istoricii încercând să stabilească locul desfășurării acțiunii militare și fiecare și-a sau își susține cu tărie punctul de vedere, uneori poziția fiind adoptată din mândrie locală. Mai mult. Au fost propuse mai multe confruntări care ar fi avut loc în epocă. Alte încleștări istoriografice au fost duse în legătură cu datarea ciocnirii celor două armate și există teorii privind desfășurarea în cursul anului 1394 sau în 1395.

Au fost elaborate demonstrații savante și cele două tabere principale, cei ce susțin data de 10 octombrie și adepții celei de 17 mai 1395, nu pot ajunge la un acord. Bătălia a rămas în continuare enigmatică pentru că izvoarele istorice păstrate sunt puține și imprecise. Este interesant de precizat că sursele interne nu s-au păstrat sau n-au existat și a trebuit să se facă apel la informațiile oferite de cronicile popoarelor vecine pentru a se putea reconstitui un fragment de istorie militară.

Mai există o controversă legată de disputata confruntare: a fost o luptă de amploare sau doar o făcătură naționalistă pentru a încerca să fie elogiate meritele unui popor care n-a realizat prea multe în marea istorie. Se pare că unii gânditori contemporani din spațiul carpatic gândesc cam în stilul feldmareșalului von Mackensen, cel ce visa mari bătălii cu munți de răpuși pentru a putea să rămână în filele cărților de istorie, și nu sunt mulțumiți cu ceea ce s-a întâmplat în trecut. Este evident că lupta zisă de la Rovine a fost o încleștare sângeroasă pentru că implica ploi de săgeți și apoi confruntări corp la corp cu arme ascuțite și tăioase. Partea de cruzime este absolut garantată, dar se pune întrebarea legitimă dacă a fost o ciocnire de amploare. Se pare că boala numită megalomanie este foarte răspândită în toate societățile și epocile.

Nu sunt cunoscute cu exactitate efectivele folosite de cei doi comandanți supremi și nici nu contează prea mult precizia. Armatele moderne și cele contemporane au militari responsabili cu stabilirea încadrării și cu evidența pierderilor, dar rigurozitatea nu era ceva specific secolului al XIV-lea. Domnitorul Mircea cel Bătrân a aflat de sosirea forțelor de invazie și a fost obligat să strângă toți bărbații ce puteau să poarte o armă și care aveau ceva antrenament militar. Poate au existat și gloatele dotate cu uneltele tăioase de prin gospodărie. Nu era de glumit cu ceea ce venea de la sud de Dunăre. Este posibil ca voievodul român să fi primit ceva sprijin din Transilvania, autoritățile de la nord de Carpați fiind conștiente că o cedare a barierei valahe ar oferi otomanilor posibilitatea să facă incursiuni în Ţara Bârsei și chiar mai departe. Partea creștină a participat la luptă cu efectivele principale ale oștirii și poate unele detașamente au fost folosite pentru apărarea unor ținuturi mai îndepărtate de axa înaintării otomane.

Emirul Baiazid nu știa exact ce forțe sunt în Valahia Neagră și nu putea să riște o înfrângere în urma unei surprize asemănătoare cu cea suferită la Karînovasî. Au fost făcute pregătiri serioase și prezența capului statului presupunea sosirea de forțe din Asia Mică și din Europa. Erau aduse și trupele de elită formate din ieniceri și spahii, oștirea permanentă a celui ce visa să ajungă cândva la Roma și să dea lovitura mortală creștinismului. Au fost lăsate în garnizoanele risipite în noul imperiu trupele necesare pentru menținerea ordinii și pentru a face față unor incursiuni inamice, soluție aplicată de orice conducător în orice perioadă istorică. Trupele otomane erau sprijinite și de detașamente ale unor principi creștini din Balcani, cei ce erau obligați să-și demonstreze fidelitatea față de stăpânul ce domina ținuturile creștine din peninsulă prin trimiterea unor steaguri de luptători sau chiar să vină personal să slujească.

Ciocnirea celor două armate a fost una frontală și deosebit de sângeroasă. A fost un măcel suficient de mare pentru a fi consemnat în cronicile otomane, bizantine și sârbești. A rămas și în folclorul balcanic. Această ilustrare în izvoarele timpului și în cele care au preluat informații din sursele vechi indică faptul că a fost o mare confruntare și neamul românesc poate să fie mândru de vitejia înaintașilor ce puteau să facă față unei armate numeroase și compusă din luptători fanatizați de religia monoteistă. Nu este o laudă a istoricilor definiți drept naționaliști și care au exagerat importanța luptei de la sfârșitul secolului al XIV-lea din motive ideologice. Să nu se uite că a fost descrisă înainte de venirea comuniștilor la putere. Este interesant de observat că românii epocii n-au dus o politică de lăudare exagerată a faptelor militare și a fost absolut normal să se uite sau să se piardă puținele texte întocmite de domnitorul Mircea. S-ar putea să existe prin arhivele maghiare sau cele austriece vreo descriere a luptei, dar multe știri interesante zac ascunse prin depozite și bariera lingvistică este greu de trecut în prezent.

Măcelul din ciocnirea principală n-a fost suficient și cronicarii otomani au introdus o informație care vine să sugereze o retragere în fața unor forțe muntene ce dominau tactic invadatorul. Oștirea otomană a suferit pierderi grele și a fost silită să adopte un dispozitiv strâns pentru a face un zid mobil din scuturi. A putut astfel să se replieze spre locuri mai largi și să sufere pierderi mai mici în urma tirului efectuat de arcașii munteni.

Bătălia de la Rovine a fost o înfruntare între oștirea Ţării Românești și toată armata mobilă a statului otoman, ambele tabere aducând ce aveau mai bun. Ce se putea aduce mai mult pentru a satisface pe unii intelectuali români contemporani, dornici să rescrie trecutul în funcție de poftele inimii. Istoria nu trebuie interpretată după logica afectivă și nici după cea mistică, adică nu trebuie să fie scrisă cum îi place unei persoane și nici să se dea unei interpretări valoare absolută. Numai argumentele logicii științifice contează și orice detaliu poate să fie interpretat pentru a se ajunge la concluzii corecte.

Este posibil ca măcelul de la Rovine să fi rămas în mentalul colectiv otoman pentru că sultanii au preferat să tot încheie tratate denumite capitulații cu domnitorii munteni și care păstrau ceea ce au stabilit voievodul Mircea cel Bătrân și sultanul Mehmed I Çelebi în anul 1416 sau 1417. Tradiția istorică amintește și de un act încheiat cu sultanul Baiazid Trăsnetul. Otomanii au profitat de poziția de forță pentru a impune tot felul de obligații voievozilor și boierilor interesați de lupta pentru putere, dar au păstrat principiile de bază ale capitulațiilor.