Bătălia de la Rovine n-a fost pe Argeș

Celebra confruntare militară româno – otomană din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân a rămas o enigmă prin imposibilitatea localizării şi datării în timp. Istoricii au emis variate şi documentate teorii, Rovine fiind plasată de la Jiu şi până dincolo de Bucureşti şi chiar divizată în două lupte. 

Pornind de la cronicile turceşti traduse după 1945 în limba română, cercetătorii au ajuns la concluzia că regiunea cea mai sigură ar fi cea a judeţului Argeş. Dacă P. P. Panaitescu se limita la a susţine un loc pe linia Turnu – Argeş, următorii specialişti au ajuns la Ţuţuleşti, la confluenţa Argeşului cu Vâlsanul sau la nord de Curtea de Argeş (1). Ultima ipoteză este total eronată deoarece toţi comandanţii de oşti au încercat să susţină bararea oştii invadatoare înainte de un oraş important şi nu să-l lase pe mâna inamicului. Numai pierderea de prestigiu ar fi dăunat grav domnitorului şi ar fi dus la scăderea moralului trupei. Cum ideea fusese lansată, istoricii s-au grăbit să aducă noi argumente scoase din celebrele cronici turceşti. A apărut astfel ipoteza că s-a scris despre locul bătăliei (ugraş yerinde) pe râul Argeş (2).

Autorii n-au observat însă faptul că traducerile operelor cronicarilor turci nu sunt complete, ci mai degrabă un fel de rezumat. Dacă la ediţia M. Guboglu şi M. A. Mehmed este mai greu de sesizat această grabă de a pune la dispoziţia istoricilor români informaţiile ascunse amar de vreme în spatele complicatei scrieri osmane, adevărul iese la lumină prin publicarea Crestomaţiei orientale în 1977 de către regretatul M. Guboglu. La pagina 216 se află un text din cronica lui Oruç bin Adil în care se descrie încleştarea de la Rovine. Pierderile au fost grele de ambele părţi şi, pentru subminarea moralului românesc, otomanii au aruncat cadavrele într-un râu din apropiere:«N-au lăsat niciun cadavru musulman la locul numit Argeş»(3). O astfel de traducere clară, făcută de un specialist, nu lasă loc la interpretări. 

Istoricul trebuie să cerceteze cu atenţie orice urmă a trecutului cu răbdare şi cu armele puse la dispoziţie de progresele ştiinţei. Graba nu are ce să caute în activitatea ştiinţifică. Revenind la problema localizării bătăliei de la Rovine pe Argeş, trebuia să fie analizat şi textul transliterat în turca modernă şi care se afla la câteva pagini mai sus. Textul transmis peste veacuri este următorul:Uğraş yerinde müsülman ölüsü bιrakmadιlar(4) şi se poate traduce prin Locul bătăliei era plin de morţi musulmani. Nu există nici cea mai mică intenţie de a preciza geografic regiunea însângerată. Autorul a fost contemporan cu Neşri şi a cunoscut probabil operele lui Enveri, dar n-a găsit informaţia privind Argeşul. N-ar fi avut niciun interes să ascundă această ştire deoarece nu se referă la soarta încleştării. Mitul bătăliei de pe Argeş sau de la Argeş este întreţinut şi de ilustraţia de la pagina 215. Există o reproducere a textului cronicii şi legenda de la subsol subliniază faptul că este un fragment privind lupta de la Argeş (5). Precizia privind identificarea Argeşului nu mai lasă loc la interpretări. Dacă un turcolog reputat şi-a spus părerea, nu mai există loc de comentarii. Mulţi istorici români au căzut în plasa certitudinii şi au trecut la povestiri detaliate ale zonei. Parcurgând cu răbdare cele 26 de rânduri ale textului osman se ajunge la marea descoperire. Cheia se află la rândul al 13-lea începând de sus în jos. Cifrăcu ghinion pentru adepţii Argeşului. Autorul din secolul al XV-lea se referă exact la faptul că locul bătăliei era plin de leşurile ostaşilor musulmani. Confuzia dintre uğraşşi Argeş trebuie să dispară din istoriografia română pentru totdeauna. Rămâne ca noi cercetări de arhivă şi interpretări să aducă lămuriri asupra enigmaticei bătălii de la Rovine din 1395.

NOTE

1. Marele Mircea voievod, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 262. Nu ne-am propus să trecem în revistă toate teoriile despre localizarea luptei de la Rovine, un astfel de demers istoriografic fiind realizat de către Nicolae Stoicescu.

2. Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Editura militară, Bucureşti, 1981, p. 98.

3. Mihail Guboglu, Crestomaţie turcă Izvoare narative privind istoria Europei orientale şi centrale, Bucureşti, 1977, p. 216.

4. Ibidem, p. 228.

5. Ibidem, p. 215.