Bătălia de la Midway, o victorie a serviciilor de spionaj

Istoria militară se ocupă de cele mai multe ori cu studierea cauzelor care au dus la victoria unuia dintre combatanţi şi nu a celuilalt, la precondiţiile care au favorizat desfăşurarea conflictului într-un fel specific sau la avantajele, fie ele tactice, fie de natură tehnologică, pe care una dintre tabere le-a folosit în defavoarea celeilalte. Puţine bătălii însă oferă posibilitatea istoriei militare de a explica victorii obţinute atunci când pare imposibil. Bătălia de la Midway este unul dintre aceste cazuri.

Pe 5 mai 1942, Comandamentul General Imperial a lansat Ordinul 18, care prevedea un atac asupra Insulelor Aleutine şi o invazie asupra Insulelor Midway. Atacul asupra Aleutinelor era o diversiune, cu scopul de a atrage acolo o parte din forţele americane, distrăgându-le de la obiectivul principal al flotei imperiale, care era Midway. Pe 20 mai, amiralul Yamamoto trimite o directivă către superiorii săi prin care explică pe larg desfăşurarea operaţiunii.[1]

Pentru a reuşi, planul lui Yamamoto presupunea o serie de atacuri rapide şi foarte bine coordonate. Din Ominato, din nordul Japoniei, urmau să plece două forţe navale care să atace insulele Attu şi Kiska, dar şi baza americană de la Dutch Harbour. Două alte forţe navale urmau să plece din Hashirajima, din sudul Japoniei, pentru a ataca Insulele Midway dinspre nord-vest. Una avea să fie condusă de amiralul Chuici Nagumo, eroul japonez de la Pearl Harbour, iar cealaltă de Nobutake Kondo. Pe lângă acestea, trupele care urmau să invadeze Midway urmau să fie transportate din bazele din Guam şi Saipan. După atacul asupra Aleutinelor, a doua zi urma să aibă loc atacul amiralului Nagumo asupra Insulelor Midway. În a treia zi era preconizată invazia. În tot acest timp, Yamamoto ar fi rămas în spate cu o forţă importantă pentru a putea lovi navele americane, o dată ce acestea aveau să-şi facă apariţia să apere Midway.[2]

            Flota americană reuşeşte, prin intermediu serviciului său de spionaj, Combat Intelligence Unit, să intercepteze mesajele trimise de Yamamoto către superiorii săi şi către cei aflaţi sub comanda sa. Folosind tehnologie de ultimă oră de la IBM, Combat Intelligence Unit, serviciu aflat sub comanda locotenentului Joseph Rochefort, reuşeşte să spargă codul japonezilor, JN25, şi deşi nu intră în posesia tuturor detaliilor cu privire la planurile exacte cu privire la invazie, află cu certitudine că ţinta este reprezentată de Midway, reuşind să descifreze şi datele exact de atac asupra Insulelor Aleutine şi asupra Insulelor Midway.[3]

Forţele japoneze destinate atacului asupra Insulei Midway erau formate dintr-o formaţiune de submarine, ce patrula pe trei coridoare, cu scopul de a contracara mişcările flotei americane, o forţă de invazie formată din 50 000 de soldaţi, patru portavioane, care transportau 250 de avioane şi flota principală, aflată sub comanda lui Yamamoto.[4]Kido Butai(termen care în traducere liberă înseamnă Forţă Mobilă, dar care are înţelesul mai apropiat de Forţă de Lovire), flota japoneză, era în acel moment cea mai puternică forţă navală a lumii. De cealaltă parte, US Navy încă nu îşi revenise din şocul reprezentat de atacul de la Pearl Harbour.[5]

Chiar dacă cunoştea planul japonez în amănunt, comandantul suprem al flotei americane, amiralul Chester Nimitz, se afla într-o situaţie extrem de delicată, având în vedere faptul că se afla într-un mare dezavantaj numeric. Pentru a reduce diferenţa cheamă urgent navele americane aflate în Marea Coralilor, sub comanda lui Frank Jack Fletcher, şi Insulele Solomon, sub comanda lui William F. Halsey. De asemenea, ia măsuri pentru pregătirea apărării de la sol a celor două insule, Eastern şi Sand, în vedere respingerii invaziei japoneze.[6]

            Planul stabilit de americani a fost să-şi poziţioneze cele trei portavioane, având o uşoară superioritate în ceea ce priveşte numărul de avioane, la apoximativ 400 de kilometri est de Midway, unde să aştepte momentul oportun pentru a lovi portavioanele japoneze. Rămasă fără suport aerian, flota japoneză ar fi fost o ţintă uşoară apoi pentru avioanele americanilor.[7]

            În acest timp, flota japoneză înainta fără să cunoască absolut nimic despre poziţionarea și strategia adversarului. Planul lui Yamamoto prevedea ca submarinele să intercepteze mişcările flotei americane, dar acestea nu au putut fi pregătite la timp pentru operaţiune, aşa că s-a renunţat la folosirea lor. Nagumo nu ştia însă de acest detaliu deoarece japonezii decid să întrerupă orice comunicaţie radio pe parcursul bătăliei pentru a nu le permite americanilor să le afle poziţia.[8]

În dimineaţa zilei de 4 iunie un atac aerian, format din 108 avioane, a lovit Midway-ul. Atacul produce multe pagune asupra instalaţiilor militare americane de pe Midway, dar se ordonă un nou atac aerian. La puţin timp, îşi fac apariţia pe radarele japoneze şi câteva nave de luptă americane, printre care şi un portavion. Pentru a contracare atacul american, flota japoneză face o mişcare tactică, îndreptându-se spre nord-est. Dintre cele 42 de avioane americane care atacă flota japoneză, 35 sunt doborâte de japonezi. În acel moment victoria Japoniei părea asigurată.[9]

            După doar două minute însă, alte 37 de aeronave americane, care se ridicaseră de pe puntea portavionului Enterprise, coboară din înălţime atât de surprinzător încât japonezii nu au timp să se opună. Trei din cele patru portavioane japoneze (Akagi, Kaga, Soryuşi Hiryu) sunt distruse în cursul luptelor. Hiryurămâne singurul portavion capabil să susţină o contraofensivă.[10]

            Amiralul Tamon Yamaguchi, aflat la comanda portavionului Hiryu, dă imediat ordin avioanelor aflate sub comanda sa să atace portavioanele americane. 18 avioane, aflate sub comanda experimentatului locotenent Michio Kobayashi, se îndreptă spre protavionul Yorktown. La bordul portavionului Yorktown, amiralul Fletcher primea vestea că trei portavioane japoneze fuseseră scufundate, pe măsură ce avioanele sale se întorceau din misiune. În jurul prânzului, radarul a detectat escadrilele japoneze care se apropiau. Beneficiind de faptul că unele avioane se aflau încă în aer, forţele americane reuşesc să doboare aproape jumătate dintre avioanele lui Kobayashi, dar restul continuă să tragă asupra portavionului. Deşi încearcă să facă manevre de evitare a focului, Flethcher nu reuşeşte să-şi salveze nava, care este lovită.[11]

            Cu un efort disperat, Yamaguchi ordonă continuarea atacului chiar şi atunci când realizează că are de înfruntat şi forţa a alte două portavioane americane:Enterpriseşi Hornet. Sub comanda lui Tomonoga, cel care condusese şi atacul iniţial asupra Midway-ului, avioanele japoneze reuşesc totuși să lovească puternic Yorktown, care se scufundă.[12]

            Amiralul Fletcher era determinat să distrugă şi ultimul portavion japonez, mai ales după ce acesta scufundase chiar propria sa navă. În momentele în care avioanele japoneze atacau cu îndârjire Yorktown, o patrulă americană a reuşit să determine poziţia portavionului Hiryu. Amirarul Spruance, comandantul navelor Enterpriseşi Hornet, avea însă un număr foarte mic de avioane gata de decolare. În momentul în care Yamaguchi lua decizia să aştepte puţin până la lansarea următorului atac, decizie ce se va dovedi o eroare majoră, avioanele americane apăreau pe radarelele de pe Hiryu. Reuşind să depăşească rezistenta anti-aeriană japoneză, avioanele americane lovesc în mod repetat vasul, care se scufundă. Yamaguchi decide să nu îşi abandoneze nava.[13]

            Importanța Bătăliei de la Midway pentru desfăşurarea războiului din Pacific naşte încă dezbateri între istorici, neputându-se formula o concluzie clară. Se pot distinge două interpretări. Prima sugerează că Midway este momentul decisiv al victoriei Statelor Unite în Pacific, în timp ce a doua, deşi recunoaşte excepţionalitatea victoriei americane, consideră că Midway este o victorie importantă, dar nu determinantă pentru soarta războiului.

Conform primei opinii, pierderea celor patru portavioane făcea irelevantă superioritatea japonezilor în ceea ce priveşte numărul cuirasatelor şi crucişătoarelor. Bătălia de la Midway a oferit americanilor răgaz până la intrarea în activitate a portavioanelor de tip Essex, în ianuarie anul următor. Se poate spune aşadar că, în ansamblul conflictului din Pacific, bătălia de la Midway este un punct de cotitură.[14]

După unii autori, victoria americanilor la Midway este cea mai completă victorie navală de la Trafalgar având, la fel ca şi victoria lui Horatio Nelson din 1805, consecinţe strategice însemnate pentru războiul în curs. Cu toate acestea, importanţa victoriei nu a părut evidentă tuturor imediat după încheierea confruntării. De exemplu, pe 6 iunie, Roosevelt îi scrie lui Stalin despre proaspătă victorie a US Navy, dar o numeşte indecisivă.[15]

            Bătălia de la Midway a trasat cursul în care se desfăşura războiului din Pacific, în sensul în care capacitatea ofensivă a Japoniei a fost distrusă. După Midway, iniţiativa ofensivă aparţine exclusiv Statelor Unite. Americanii profită de această schimbare în balanţă forţelor şi lansează în august prima ofensivă tactică în Pacific, atacând insulele Tulagi şi Guadalcanal. Chiar dacă Midway a fost confruntarea care a distrus capacitatea Japoniei de a susţine o acţiune ofensivă, înfrângerea din Guadalcanal va fi şi mai devastatoare, deoarece va demonstra incapacitatea forţelor nipone de a opri US Navy.[16]

            Andrew Lambert, istoric specializat în istorie navală, profesor de istorie navală la King`s College London, analizând pentru BBC Bătălia de la Midway, evidenţiază foarte clar de ce, în opinia sa, pentru războiul din Pacific, acesta este momentul decisiv. Principalul său argument este că US Navy a reuşit să transforme o ambuscadă a flotei Japoniei într-o victorie devastatoare deşi flota americană era depăşită atât numeric, cât şi tehnic.[17]

            Cu toate acestea, este o eroare, crede a doua tabără istoriografică, a considera Bătălia de la Midway cea mai importantă confruntare navală a războiului sau a conflictului din Pacific. Flota japoneză şi-a revenit până la urmă după înfrângere şi a reuşit să păstreze un echilibru al forţelor disponibile pe tot parcursul anului 1942. Fără să fie nici măcar cea mai mare înfruntare dintre portavioane, aceasta dându-se în iunie 1944, aportul victoriei americane la Midway este semnificativ, dar nu determinant în deciderea sorţii conflictului. Chiar dacă Japonia ar fi cucerit Insulele Midway, tot ar fi succombat sub presiunea producţiei de război uriaşe a Statelor Unite, care asigura armatei americane atât superioritate calitativă, cât şi cantitativă.[18]

            Aşadar, victoria Statelor Unite în Bătălia de la Midway se explică printr-un cumul de factori. Avantajul uriaş din punct de vedere strategic reprezentat de cunoaşterea planurilor adversarului le-a permis să depăşească inferioritatea numerică şi tehnologică faţă de flota Japoniei. Pe lângă acest aspect, încrederea prea mare a amiralilor japonezi în forţele proprii i-a făcut să întreprindă mişcări tactice eronate, care au fost speculate de ofiţerii americani.

            Referitor la importanţa Bătăliei de la Midway în războiul din Pacific, deşi există opinii divergenţe între istorici cu privire la aceasta, nu există niciun autor care să afirme că victoria Statelor Unite la Midway nu a fost una excepţională şi cu un rol, mai mare sau mai mic, în înfrângerea Japoniei în Al Doilea Război Mondial. Midway este unul dintre momentele esenţiale ale războiului din Pacific şi unul dintre punctele vitale ale victoriei Statelor Unite asupra Japoniei.

În cadrul National World War II Memorial, loc care aminteşte eroismul soldaţilor americani care au căzut pe fronturile din Europa, Pacific sau Asia de Est, excepţionalitatea victoriei de la Midway este marcată prin cuvintele:Nu aveau niciun drept să câştige. Cu toate acestea, au făcut-o, şi astfel au schimbat soarta războiului.[19]

[1]Richard Worth, Midway, Chelsea House Publishers, Philadelphia, 2002, p.11-12.

[2]Ibidem, pp.56-57.

[3]Ibidem, pp.12-14.

[4]B. H. Liddell Hart, History of the Second World War, Cassell, London, 1970, p.349.

[5]Craig L. Symons, The battle of Midway, Oxford University Press, 2011, p.25.

[6]Richard Worth, op.cit., pp.58-59.

[7]Ibidem, p.62.

[8]Ibidem.

[9]B. H. Liddell Hart, op.cit., p.350-351.

[10]Ibidem, p.351.

[11]Richard Worth, op.cit., p.81-82.

[12]Ibidem, p.83.

[13]Ibidem, p.85.

[14]B. H. Liddell Hart, op.cit.p.353.

[15]Craig L. Symons, op.cit. p.358.

[16]Mark Stille, Midway 1942. Turning point in the Pacific, Osprey Publishing, 2010, p.92.

[17]http://www.bbc.co.uk/history/worldwars/wwtwo/battle_midway_01.shtml (consultat pe data de 10 decembrie 2014).

[18]Mark Stille, op.cit., p.93.

[19]They had no right to win. Yet they did, and in doing so they changed the course of war.(http://www.defense.gov/news/newsarticle.aspx?id=26385, consultat pe data de 10 decembrie 2014).