Basarabia și Nordul Bucovinei sub regim sovietic

Ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către sovietici, în urma Ultimatumului din iunie 1940, a produs surpriză şi dezamăgire profundă în rândul majorităţii românilor. Mai ales a surprins şi dezamăgit laşitatea de care au dat dovadă conducătorii României, în frunte cu Regele Carol al II-lea – cel care repetase deseori, inclusiv la Chişinău, în februarie 1940, că nu va ceda nici o palmă de pământ.Sentimentul acesta, în urma acceptării Ultimatumului, tindea să devină o stare de spirit largă, nu doar a unor indivizi sau grupuri. Tendinţa era înregistrată în rapoartele legiunilor de jandarmi. Astfel, Legiunea de Jandarmi Olt – aşadar, dintr-o zonă neafectată direct de pierderile teritoriale-, raporta, pe 29 iunie 1940:„Populaţia de pe teritoriul Legiunii, în urma căderii Basarabiei, este foarte îngrijorată, dându-şi părerea că trebuia să luptăm contra Rusiei. [subl.n]”1.

Rapoarte cu astfel de menţiuni veneau din majoritatea judeţelor. Apoi, a surprins retragerea dezorganizată, adesea haotică a Armatei şi autorităţilor. Şi, a surprins şi indignat acţiunea unor basarabeni sau bucovineni, comunişti, simpatizanţi ai acestora sau doar nemulţumiţi pentru situaţia lor în cadrul Statului român – care s-au organizat în formaţiuni paramilitare înarmate, contribuind la haosul din regiunile cedate, atacând Armata română, favorizând înaintarea trupelor sovietice, devastând instituţii sau locuinţe particulare, maltratând şi asasinând.

Chiar unii reprezentanţi ai autorităţilor româneşti au rămas în teritoriile cedate şi i-au ajutat pe noii stăpâni să se instaleze. Organismele abilitate, precum Ispectoratul General al Jandarmeriei, Direcţia Generală a Poliţiei, Serviciul Special de Informaţii, au analizat ce s-a întâmplat în timpul retragerii şi au alcătuit liste cu cei neloiali României. De asemenea, diversele organisme ale partidului unic al momentului – Frontul Renaşterii Naţionale transformat în Partidul Naţiunii – au strâns foarte multe documente privind felul cum s-a făcut retragerea.2

Unii români au sprijinit ocupantul sovietic

Cu toate acestea, tabloul nu a fost niciodată deplin, pentru că o serie de informaţii aveau ca sursă declaraţiile refugiaţilor care, evident, pot fi bănuite de subiectivism. Totuşi, o imagine generală s-a conturat din documentele strânse până în iunie 1941. Va fi întregită odată cu reocuparea celor două regiuni de către Armata română în vara lui 1941, când au ieşit la iveală foarte multe fapte ale ocupantului, necunoscute până atunci.

În iulie şi august 1941 s-a dat ordin pentru identificarea persoanelor care avuseseră o atitudine condamnabilă în momentul instaurării stăpânirii ruseşti şi în timpul acesteia. Faţă de ceea ce credeau românii în general până atunci – că cei care au produs haosul, au atacat Armata română, i-au sprijinit pe

bolşevici au fost doar evrei-, imaginea nouă, reieşită din documentele întocmite de autorităţile româneşti în vara lui 1941, se nuanţează. Rămâne ca element dominant faptul că majoritatea celor care au fost neloiali României erau dintre minoritari şi, mai ales, dintre evrei. Dar, sunt identificaţi şi foarte mulţi români în această categorie, unii cu funcţii importante. Îi regăsim şi într-o listă întocmită la 18 iulie 1941, cuprinzând 1.436 persoane.3Într-o altă listă, din 6 august 1941, a IGJ4, sunt înregistrate 603 nume, cu menţionarea şi a naţionalităţii. Astfel aflăm că 175 erau evrei;apoi ruşi, ucrainieni, ţigani, dar şi 76 români. Din Chişinău, cei mai reprezentativi erau avocatul Alexandru Mâţă, fost deputat PNŢ, care a organizat un Comitet Revoluţionar, în fruntea căruia i-a întâmpinat pe ruşii „elibe ratori”;sub aceştia credea că va deveni conducătorul Basarabiei.5Ruşii, însă, au avut mai mare încredere într-un evreu, avocatul Solomon Rozenberg, care a luat conducerea Comitetului Revoluţionar imediat după ocuparea Chişinăului, înlăturându-l pe Mâţă. (Soţia lui Rozenberg fusese implicată într-un proces al unui grup de comunişti, alături de Petre Constantinescu-Iaşi.) I-a ajutat pe ocupanţi și avocatul Drugan, care a condus detaşamente ce au împiedicat evacuarea instituţiilor româneşti. La fel avocatul Cezar Stoica, judecătorul Mihail Curciuc, consilierul I. Stere ş.a. Unii nu numai că nu au primit recunoştinţa pe care o aşteptau de la ocupant, dar chiar au fost reprimaţi;inspectorul şcolar Macovei, care chemase învăţătorii să adopte comunismul, a fost arestat de ruşi.6Cercetările au dus şi la identificarea unor români care au comis atentate în regiunile cedate, în lista întocmită la 18 iulie 19417aflându-se, pe lângă minoritari, şi Gheorghe Lupaşcu din Soroca, fost prefect şi deputat, ca şi Petre Sfeclă, fost preşedinte al Organizaţiei FRN din judeţul Soroca;lista cuprindea 71 persoane.

În general, comportamentul ocupantului sovietic în Basarabia şi nordul Bucovinei, după Ultimatumul din 1940, este cunoscut, fiind prezentat deseori în literatura de specialitate recentă.8Cele mai grave lucruri subliniate de aceasta sunt:pierderile materiale uriaşe suferite în toate domeniile;aproximativ 300.000 de deportaţi;între 25.000 şi 30.000 de omoruri făcute de organele represive bolşevice. Documentele de arhivă neexploatate până acum pot întregi imaginea deja conturată. Între ele, cele de sinteză provenind de la IGJ, DGP, SSI sunt mai edificatoare.

Antonescu a cerut informaţii

În toamna lui 1940, după instaurarea lui Ion Antonescu în fruntea Statului, şi în primăvara lui 1941, a existat o acţiune orodnată de autorităţile centrale pentru strângerea a cât mai multor date privind comportamentul sovieticilor în regiunile româneşti ocupate. De altfel, aşa s-a procedat, din ordinul expres al lui Ion Antonescu, şi în cazul Transilvaniei de Nord-Est ocupată de Ungaria.9Strângerea de documente se făcea, evident, în perspectiva viitoarei Conferinţe de Pace. Până la începutul războiului de eliberare din vara lui 1941, sursa principală pentru întocmirea unor asemenea materiale rămâneau declaraţiile refugiaţilor. Din acestea, analizate comparativ, se putea elimina o mare parte a subiectivismului autorilor;de aceea, sintezele făcute pe marginea lor reprezintă o bază documentară serioasă. Acest lucru îl demonstrează, spre exemplu, materialele întocmite periodic de SSI. Unul dintre ele, datat 10 octombrie 1940, avea titlul Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord de la ocupare şi până în prezent;avea 37 file şi menţiona 179 cazuri de arestări abuzive, maltratări, jafuri.10Acelaşi model de întocmire îl au şi celelalte informări periodice alcătuite, pentru conducerea Statului, de către SSI.

De la sfârşitul toamnei lui 1940 datează o Dare de seamă a IGJ, „asupra stării de lucruri în teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie sovietică”, având la bază declaraţiile refugiaţilor.11Cuprindea date şi aprecieri cu privire la situaţia politică din Basarabia şi nordul Bucovinei, la cea economică, socială şi militară. Pentru situaţia economică, politică şi socială părerea unanimă era că se înregistra o înrăutăţire a condiţiilor de viaţă, că populaţia trăieşte în mizerie. În plan politic era evidenţiată persecuţia sistematică la care erau supuşi acei consideraţi „elemente periculoase”;erau vizaţi mai ales intelectualii, foştii funcţionari în timpul regimului românesc, ofiţerii, magistraţii şi moşierii.

Erau consideraţi periculoşi şi foştii membri ai Mişcării Legionare şi Partidului Naţional Creştin, dar şi cei ai Partidului Naţional Liberal;„oarecare îngăduinţă se arăta pentru foştii membri ai Partidului Naţional Ţărănesc şi sterist.” Dintre „periculoşi”, mulţi au fost arestaţi;„După spusele unora [dintre refugiaţi], în cetatea Tighina se află 4.000 deţinuţi.”

Româniivlăguiţi încercau să fugă în România

Se constata că „Evreii au o situaţie mai bună, datorită faptului că au devenit un fel de organe auxiliare ale N.K.V.D.-ului, asumându-şi rolul de denunţători voluntari.” Starea sufletească a întregii populaţii se caracterizează „printr-o nemulţumire generală şi prin deprimare”. Ţăranii erau speriaţi că li se vor lua pământurile, prin înfiinţarea colhozurilor;se adăugau impozitele foarte mari, represiunea religioasă şi ameninţarea cu trimiterea în minele din Rusia. De aceea, mulţi ţărani încercau să fugă în România. Un caz de acest fel era consemnat în comuna Suceveni, judeţul Storojineţ:în noaptea de 14/15 noiembrie 1940, locuitorii au trecut frontiera prin pădure, între Fântâna Albă şi Corbeşti. Aveau cu ei 13 arme militare, cu 1.000 cartuşe. Li s-au adăugat şi câţiva locuitori din Prisăcăreni, în total ajungând la 97, din care 9 femei şi 19 copii;unul din ei purta un steag tricolor românesc. „La orele 3 dimineaţa, au fost descoperiţi de grănicerii sovietici, care au deschis foc asupra lor, făcând uz şi de grenade. Văzându-se atacaţi din două părţi, ţăranii au tras şi ei asupra grănicerilor sovietici şi au continuat drumul până când au reuşit să ajungă pe teritoriul României. Pe câmpul de luptă au rămas 9 inşi, majoritatea femei şi copii. Dintre cei care au trecut frontiera, patru au fost răniţi.”

Interesantă menţiunea că nemulţumiţi începeau să fie chiar şi unii comunişti autohtoni şi „o parte din populaţia evreiască”, tocmai aceea care-i primise pe sovietici cu entuziasm. Acte de represiune începuseră şi asupra evreilor bogaţi;la Chişinău, negustorii evrei care au încălcat restricţiile au fost arestaţi şi, se credea, împuşcaţi. Ca o imagine generală, se constata că „starea economică din Basarabia şi Bucovina de Nord este dezastruoasă”.

La capitolul Starea socială, sinteza menţiona că administraţia era condusă de „elemente vicioase”, majoritatea evrei;funcţionarii au fost aduşi din Rusia. La 1 noiembrie 1940 s-a început eliberarea documentelor de identitate noi, ocazie cu care un mare număr de intelectuali, comercianţi, proprietari, industriaşi au fost îndepărtaţi din Chişinău, fixându-li-se domiciliul în comune. Justiţia luase modelul sovietic, judecătorii fiind asistaţi de muncitori. Personalul didactic era insuficient, cu pregătire slabă;în plus, putea fi angajat numai după ce urma cursuri speciale de doctrină marxistă şi pedagogie sovietică.

Capela de la teologie s-a făcut dormitor

În toamna lui 1940, la Chişinău se deschisese un institut de agronomie, două institute pedagogice, mai multe şcoli cu predare în „limba moldovenească” sau în limba rusă. În locul Inspectoratului Şcolar pentru Ţinutul Nistru, s-a înfiinţat Comisariatul „narodnic” pentru învăţământ, acoperind judeţele Orhei, Lăpuşna, Tighina, Bălţi, Soroca tudenţilor români basarabeni şi s-a recomandat să-şi continue studiile la Lwow sau Odesa.

„Cultul creştin nu este interzis, însă a fost supus unor vexaţiuni sistematice. Multe biserici au fost închise. Mitropolia din Chişinău a fost transformată în Casa Pionierilor. Din capela de la Facultatea de Teologie s-a făcut dormitor pentru soldaţi. În biserica luterană s-au dus o parte din obiectele ce se păstrau în Muzeul Naţional care a fost deteriorat de ultimul cutremur [cel din 9/10 noiembrie 1940]”. Pentru ca biserica să rămână deschisă se cere ca un anumit număr de enoriaşi să-şi ia obligaţia de a plăti impozitele către Stat şi comună, de a îngriji de clădirea bisericii şi de a plăti clerul. Impozitul bisericii este de 3.000 ruble. Preoţii sunt rău trataţi, n-au dreptul să poarte haine preoţeşti. Numai în timpul serviciului religios poartă odăjdii.”

Soţiilor de preoţi, care au solicitat posturi în învăţământ, li s-a pus condiţia sau să divorţeze sau soţii lor să se lepede de religie. Urmau foarte multe informaţii cu caracter militar:unităţile sovietice cantonate în Basarabia şi nordul Bucovinei;numărul de soldaţi;tipul de armament avut etc. La acest capitol, cea mai interesantă era ştirea că în nordul Bucovinei fusese adus şi un corp mare de armată aparţinând N.K.V.D., cantonat în judeţul Storojineţ (la Vijniţa, Văscăuţi, Orăşeni, Storojineţ). Şi, cea mai alarmantă pentru România, informaţia că „Se fac mari pregătiri pentru o eventuală trecere a Prutului. Spre Reni s-au transportat poduri plutitoare, bărci şi tot felul de material necesar pentru trecerea apelor. Spre gara Româneşti s-au transportat materiale de cale ferată, poduri, bărci demontate de 6-8 m lungine, alimente, haine şi cobustibil. De la Bălţi şi de la Răşcani se transportă spre Prut plute, poduri plutitoare, tunuri şi mitraliere. La Soroca s-a adus material pentru poduri. [...] În judeţul Storojineţ, pe malul Siretului, au fost depozitate bărci, pontoane, material pentru poduri, odgoane.”

De asemenea, apare ca evident că numărul trupelor sovietice cantonate în cele două provincii răpite României – aproximativ 1.500.000 militari-, era mult mai mare decât necesarul pentru apărarea acestora, în condiţiile în care România nu arăta nici o tendinţă ofensivă. Scopul acestei masări excesive de trupe putea fi o invazie la vest de Prut. De aceea, în contextul pregătirilor războinice pe faţă ale ruşilor, apare într-o altă lumină apropierea Bucureştilor de Roma şi Berlin, în noiembrie 1940, şi admiterea pe teritoriul României a unor trupe germane:Ion Antonescu nu avea decât această soluţie pentru a bloca tendinţa războinică a URSS, care nu ar fi riscat, în acel moment, un conflict cu Germania. Prin urmare, înţelegerea lui Ion Antonescu cu Hitler fusese o necesitate pentru România, obligată să accepte singura umbrelă protectoare la care putea face apel.

NOTE:

Din volumul Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stângă, în curs de apariţie.

1. ANIC, fond IGJ, dosar 19/1940, f.87.

2. Petre Ţurlea, Partidul unui rege. Frontul Renaşterii Naţionale, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p.255-259.

3. ANIC, fond IGJ, dosar 122/1941, f.63-120.

4. Idem, f. 1-30.

5. Idem, f.32. Alexandru Mâţă va fi ales şi în 1946 în Parlament, ca deputat PNŢ (Alexandrescu) de Argeş;apoi deputat din partea FDP (1948-1952) – vezi şi Gheorghe Crişan, Piramida Puterii, Edit.Pro Historia, Bucureşti, 2004, vol. I, p. 228.

6. ANIC, fond IGJ, dosar 122/1941, f. 32-34;lista cu cele mai importante personalităţi din Chişinău care au colaborat cu sovieticii.

7. Idem, f.122-127.

8. Vezi, printre altele:I Scurtu, C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1992;Ioan Scurtu, Dumitru Almaş, Armand Grosu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniţă, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1991, Edit. Europa Nova &Tempus, Bucureşti, 1994, p.291-311;Valeriu-Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Institutul European, Iaşi, 1995, p.184-205.

9. Ordinul lui Ion Antonescu din 18 septembrie 1940, în Mareşalul Ion Antonescu. Secretele guvernării, Edit. Românul, Bucureşti, 1992, p.13 şi Petre Ţurlea, Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.11.

10. ANIC, fond PCM, SSI, dosar 2/1940.

11. Idem, fond IGJ, dosar 62/1941, f. 1-10.