Barbu Ștefănescu Delavrancea: „Toată lumea ovidionizează la Constanţa...” Despre statuia lui Ovidius, la bimilenara poetului

Primul prefect al judeţului Constanţa, instalat la sfârşitul lunii noiembrie 1878, recuperează vestigii antice prin care localizează, fără urmă de îndoială, cetatea Tomis. * Se deschide astfel „dosarul” Publius Ovidius Naso. * Eforturi pentru ridicarea statuii poetului. * 18 august 1887: manifestări de amploare ocazionate de dezvelirea statuii. Reverberaţii în presă. * Monumentul şi autorităţile constănţene. * O capodoperă sculpturală evaluată la două parale.

„Vechea Tomi ocupă acelaşi loc ca şi actuala Constanţa”.

Dacă unirea Dobrogei cu România nu s-ar fi stabilit de către Marile Puteri reunite în Congresul de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878) – eveniment istoric urmat în ţară de unul de aceleaşi dimensiuni: instalarea administraţiei româneşti între Dunăre şi Marea Neagră, începând cu 14 noiembrie 1878 – probabil că ar mai fi trecut mult timp până când Tomisul să fie localizat geografic pe baza izvoarelor arheologice indubitabile. 

A fost şansa judeţului Constanţa de a avea în fruntea sa, în calitate de prefect, pe Remus Opreanu (acesta a deţinut funcţia în două rânduri: noiembrie 1878-septembrie 1881; octombrie 1882-mai 1883), personalitate ce s-a dovedit providenţială pentru Dobrogea . Mihail Kogălniceanu, atunci ministru de Externe al României, l-a selectat pentru post.

Harnic, perseverent, vizionar, conştient de rolul misiunii administraţiei româneşti în provincia transdunăreană, Remus Opreanu a fost dinamizatorul programului de integrare şi modernizare a judeţului Constanţa şi a Dobrogei. În cadrul obiectivelor complexe pe care le-a realizat, a inclus şi proiecte menite să demonstreze legătura milenară dintre Tomis şi Constanţa. I-a fost uşor, având şi studii clasice, să-şi dea seama de valoarea ştiinţifică a vestigiilor arheologice ce ieşeau la lumină în zona peninsulară a oraşului aproape la fiecare săpătură. Cu primele piese pe care le-a strâns a creat Muzeul prefecturii Constanţa, nu ca o instituție în sensul cunoscut, cu conducere și structuri, ci din piesele adunate a înjghebat două expoziții. Obiectele mari, în număr de 27, au fost așezate în curtea Prefecturii, iar cele mai mici, 11 la număr și desigur mai valoroase, plus 24 de piese numismatice, le-a păstrat în biroul său. Ni-l imaginăm pe Remus Opreanu vorbind cu entuziasm celor care îl vizitau în cabinet despre valoarea și importanța obiectelor . De altfel, pe baza adevărurilor istorice relevate de artefacte, cum că sub pământ se află ruinele Tomisului, Remus Opreanu a decis asumarea lui Publius Ovidius Naso.

Decisive pentru deschiderea „dosarului” Publius Ovidius Naso au fost informaţiile din documentele epigrafice şi numismatice scrise în elină şi latină, pe care era inscripţionat numele Tomi, astfel că ziarul „Farul Constanţei”, periodic oficial al judeţului Constanţa, concluziona tranşant: „nu mai lasă nici o mică îndoială asupra faptului că vechea Tomi ocupă acelaşi loc ca şi actuala Constanţa” . Din lumea ştiinţifică românească, reputatul numismat Mihail C. Şuţu îşi anunţa confraţii: „Astăzi putem considera poziţiunea oraşului Tomei definitiv la Küstendge” (sic!) .

Ovidius de la Tomis.

Mai departe, Remus Opreanu a înfiinţat „Comitetul pro Ovidius”, în scopul strângerii de fonduri, din contribuţii publice, pentru ridicarea, la Constanţa, a statuii lui Ovidius. Venise timpul şi apăruse şi personalitatea capabilă să-i mobilizeze pe constănţeni şi nu numai pentru înălţarea operei sculpturale, un nou simbol în spaţiul dobrogean al legăturilor cu vechea Romă şi latinitatea; aşa cum o făcuse, în urmă cu 1778 de ani, împăratul Traian la Adamclisi – unde, după sângeroase bătălii purtate de legiunile romane împotriva coaliţiei daco-buro-sarmate, a ridicat, în anul 109, impunătorul monument Tropaeum Traiani. 

Extrem de importantă a fost alegerea artistului capabil să transpună în bronz ceea ce dorea Remus Opreanu. L-a ales pe Ettore Ferrari, sculptor italian care îşi câştigase notorietatea internaţională prin statui precum Abraham Lincoln la Washington, Giuseppe Garibaldi la Pisa şi Eliade Rădulescu la Bucureşti. Italianul Bruto Amante, venit la Constanţa pe urmele lui Ovidius, află de la Remus Opreanu ce şi-a propus să obţină de la sculptor. Mai mult, prefectul îi arată lui Amante şi desenul monumentului şi-i relevă: „poetul pe care voim să-l reprezentăm nu este poetul amorurilor, poetul care, nepăsător, îşi petrece cei dintâi ani la Roma, ci poetul care îşi priveşte patria din exil şi care imortalizează prin noi şi originale scrieri. Fiindcă n-avem nici un portret adevărat al lui şi că bustul observat la Paris este apocrif, voim să-i arătăm chipul şi evoluţiunea vieţii sale şi să reprezentăm imaginaţiunii noastre pe marele poet în noi şi originale gândiri” . Cu alte cuvinte, Remus Opreanu şi-a dorit ca statuia să-l reprezinte pe Ovidius cel de la Tomis. Din discuţiile cu Ettore Ferrari s-a conturat mai întâi desenul făcut de sculptor, pe care Bruto Amante l-a inclus în cartea sa, promovând imaginea viitoarei opere.

Cea mai grea etapă a fost strângerea fondurilor – acestea au fost adunate treptat din mai multe surse. Bunăoară s-a organizat o tombolă care a adus 1.841 lei. De la Primăria Constanţa s-au luat cu împrumut 2.000 lei. Până în luna septembrie 1884, când sculptura a fost adusă la Cernavodă, se colectaseră 15.625 lire, la care s-au adăugat 6.000 lire din bugetul Ministerului Instrucţiunii Publice, deci un total de 21.625 lire, 3.841 lei şi 1.000 de franci.

Statuia ambalată într-o ladă a făcut un popas la Cernavodă, întrucât „Comitetul pro Ovidius” nu reuşise achitarea transportului în valoare de 1.000 de franci. Aflăm de la reputatul arheolog german Carl Schuchhardt, pe teren la Constanţa în 1884, că s-a organizat un bal pentru strângerea sumei, astfel că statuia e adusă la malul mării şi depozitată în port.

Au mai trecut trei ani până la finalizarea monumentului. S-a adus din Italia o echipă de pietrari pentru realizarea piedestalului. Pe soclu aceştia au încastrat celebrul epitaf în limba latină pe care poetul îl versificase în Tristele. Îl redăm în limba română: „Sub această piatră zace Ovidiu/ Cântăreţul iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent/ O, tu, ce treci pe-aice, dacă ai iubit vreodată/ Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin”.

Amplasarea statuii, subiect de dispute la Constanţa şi Bucureşti.

La Constanţa s-au iscat discuţii serioase, controversate, în legătură cu amplasarea statuii. Unii, între care şi Remus Opreanu, opinau pentru Piaţa Independenţei, cum s-a numit la început Piaţa Ovidiu. Alţii, precum Mihail Kogălniceanu, îl doreau pe Ovidius aşezat la malul mării.  

În dispută s-a implicat şi presa, recte ziarul „Românul” din Capitală. Aflând de la un cititor, care venise de la Constanţa, despre discuţiile legate de viitorul amplasament al statuii – în Piaţa Independenţei, lângă cafeneaua lui Said –, soluţie pe care respectivul o cataloga „oroare şi sacrilegiu”, redacţia ziarului „Românul” decide să-l trimită în oraşul de la malul mării pe Barbu Ştefănescu Delavrancea, pentru documentare şi întocmirea memoriului „Pro Nasone”. După cum se va vedea în continuare, jurnalistul nu a întocmit la finalul misiunii la Constanța un memoriu, ci a scris pe subiect câteva foiletoane.

Ajuns la destinaţie în seara de 15 august 1885, după o călătorie de două zile, pe ruta Bucureşti-Giurgiu cu trenul, Giurgiu-Cernavodă cu vaporul şi Cernavodă-Constanţa din nou cu trenul, Delavrancea constata cu surprindere că „toată lumea ovidionizează la Constanţa; sunt în aer discuţiunile pro şi contra lui Nasone. Vorbeşti de Ovidiu la baie, la hotel, pe bulevard, în bărbierele turceşti, unde te duci să cumperi monede şi flori marine” .

Ziarist cu fler, Delavrancea nu putea rata un interviu cu Mihail Kogălniceanu pentru a-i afla opinia. Discuţia s-a purtat în casa pe care acesta o avea la Constanţa, chiar pe malul mării. În foiletonul trimis redacţiei, Delavrancea îşi informa cititorii: „d. Kogălniceanu zice cam aşa: – Da, ştiu, vor să inaugureze statuia lui Ovidiu în piaţa Independenţei. Ideea-i nenorocită, n-are raţiunea de a fi”. Marele om politic, artizan al integrării şi modernizării Dobrogei, aprecia că Ovidius nu trebuie închis în mica piaţă, ci aşezat pe malul mării. El şi-l imagina pe poet în capul peninsulei, scrutând Pontus Euxinus, în speranţa că o corabie va veni la Tomis cu vestea că este iertat şi se poate întoarce la Roma. Kogălniceanu era dispus să vândă Primăriei un loc viran pe care-l deţinea la malul mării la preţ modic. Aici – susţinea Kogălniceanu – trebuia aşezat Ovidius, având în spate o perdea de arbori şi în faţă bulevardul Elisabeta şi marea, iar Piaţa Independenţei să rămână pentru „modernii mari oameni ai Dobrogei” .

Prin amabilitatea prefectului, Delavrancea a văzut statuia poetului depusă în magazia nr. 7. Impresionat, jurnalistul scrie: „Notaţi că acest al doilea surghiun ce pătimeşte poetul Sulmonei în vesela de astăzi Constanţa e însutit mai dureros decât cel pătimit prima oară. Atunci avea cel puţin marea cu incomparabilele ei privelişti, avea cerul liber, avea prieteni şi prietene printre tomitanii şi tomitanele constănţene. Azi e închis, sechestrat, nenorocit, până când? Quonsque tandem!, o, domnule Opreanu” .

Dezbaterea privind locul unde trebuia aşezată statuia s-a sistat la scurtă vreme după. Remus Opreanu şi-a impus punctul de vedere: Ovidius trebuia aşezat în inima oraşului, în piaţa Independenţei, cu faţa spre bulevardul Tomis. Prin dimensiunile sale tehnice, dar şi artistice, soclul de 2,68m x 1,61m x 1,61m, iar statuia de 2,60m x 1,1m x 0,9m şi, mai ales, prin aspectul poetului redat cu măiestrie de Ettore Ferrari, monumentul era menit să impresioneze privitorul, îndemnându-l la o stare meditativ-admirativă.

18 august 1887: marea sărbătoare a inaugurării statuii.

Edilii Constanţei, primarul, prefectul, dar şi Remus Opreanu, au pregătit momentul dezvelirii statuii ca o sărbătoare amplă, cu impact naţional, după un program de evenimente care s-a derulat pe mai multe zile, cu invitaţi din Bucureşti şi din ţară. Când totul a fost pus la punct, serbările au fost deschise marţi, 18 august 1887, cu momentul cel mai important: dezvelirea monumentului.  

Principalul izvor al evenimentelor desfăşurate la Constanţa îl constituie presa. Unele ziare şi-au trimis reporteri la Constanţa, altele au preluat articolele gata scrise. Vom selecta în cele ce urmează câteva consideraţii concludente. „Farul Constanţei” îşi anunţa cititorii că i s-a inaugurat un monument lui „...Ovidius Nasone, unul din cei mai mari poeţi ai latinităţii (…). În Tomi a scris cele mai frumoase poezii ale sale şi prin notiţele ce a lăsat despre popoarele ce locuiau în acele timpuri pe aici el a adus servicii însemnate istoriei mitice universale. Statuia lui Ovidius s-a ridicat la Constanţa din iniţiativa şi numai prin stăruinţa neobosită a d-lui Remus N. Opreanu” .

Revista „Tribuna” din Sibiu a preluat două articole, primul din „România liberă”, în care autorul conchidea: „Dacă n-ar fi fost exilat, istoria vieţii lui Ovidiu s-ar fi putut scrie în două vorbe: a fost amorezat şi a făcut versuri. Dacă astăzi ştim ceva mai mult despre dânsul apoi tot lui îi datorăm. Era expresiv şi totul îi servea ca material de poezie” .

Cel mai detaliat reportaj privind evenimentele de la Constanţa l-a realizat ziarul „Voinţa naţională”, pe care l-a intitulat „Inaugurarea statuii lui Ovidius”. „Tribuna” l-a preluat integral . Aflăm astfel că încă din ziua de 17 august la Constanţa au venit numeroase familii din Bucureşti, Brăila, Galaţi, cărora li s-au alăturat constănţenii şi turiştii „la această mare sărbătoare”. Tot pe 17 august au sosit la Constanţa şi D.A. Sturdza, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii publice, cu familia, care a fost întâmpinat, atât la Cernavodă, cât şi Constanţa de autorităţile civile şi militare. La limita judeţului Constanţa cu Tulcea, administratorul plăşii l-a aşteptat pe P.S.S. Partenie Clinceni, episcopul Dunării de Jos, iar la biserica Metamorfosis prefectul şi primarul l-au întâmpinat înainte de serviciul religios la care au participat toţi preoţii din oraş.

Festivitatea.

Piaţa Independenţei a fost împodobită cu arcuri de flori, iar ferestrele şi balcoanele, cu drapele tricolore şi covoare. În dimineaţa zilei de 18 august 1887, subunităţi de militari erau aşezate în ordine pe strada Remus Opreanu până în Piaţa Independenţei. Foarte multă lume „în haine de sărbătoare” umpluse piaţeta „să le dea omagiul lor măreţei figuri a poetului reprodus cu atâta măestrie de marele sculptor Ferrari”. 

La ora 9 au sosit oficialităţile, ministrul D.A. Sturdza, generalii Cernat şi Dunca cu suita, prefectul judeţului cu personalul superior al instituţiei. Primarul şi Remus Opreanu i-au întâmpinat şi i-au condus la locurile rezervate. Între personalităţi s-au aflat şi Alexandru Orăscu, vicepreşedintele Senatului, împreună cu un grup de senatori, deputaţi, profesorul Cobălcescu de la Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi şi toate notabilităţile Constanţei.

Primul a luat cuvântul Remus Opreanu care, între altele, a subliniat – „a fost destul ca un om să vină din cetatea eternă, din Roma, în exil aici, să sufere, să plângă în nemuritoare versuri, pe malurile acestei mări, şi acel om să fi fost Ovidiu, una din gloriile lumii antice, pentru ca numele de Tomi să trăiască în veci, iubit şi venerat în memoria tuturor. Sulmona dete poetului viaţă, Roma fericirea şi gloria, Tomi mormântul. Mormântul însă cuprinde totul: el este patria eternă”. În mod inspirat, Remus Opreanu surprinde semnificaţia statuii ce urma a fi dezvelită: „Ea va spune, document în bronz nepieritor, că Dobrogea a fost romană; ea va arăta tuturor că suntem aici, în casa părintească; că nu am cucerit decât ceia ce era al nostru. Statuia se ridică aici, în centrul oraşului, în inima Constanţei. Prin exilul marelui poet, Tomi era celebră, prin statuia lui Constanţa, fiica urbei Tomi îşi leagă în mod indisolubil existenţa actuală de cea veche şi Constanţa română continuă pe Tomi romană cu splendidul titlu de nobleţe al oraşului acestuia”. La finalul cuvântării a dat citire telegramei primarului Sulmonei, prin care Remus Opreanu era rugat să reprezinte sulmonezii la inaugurarea monumentului.

D.A. Sturdza, în alocuţiunea rostită, a spus: „Serbăm pe Ovidiu în însăşi cetatea Tomi în care el a trăit, şi-l serbăm în frumosul monument ce se ridică dinaintea noastră, nu ca străini ci ca urmaşi ai însuşi neamului meu, ca descendenţi din însuşi ilustrul popor căruia el aparţinea. (…) suntem adunaţi în acest moment ca să dăm autorităţilor acestei cetăţi un monument care va rămâne pentru totdeauna o podoabă a ei, dar totodată un gaj că pe clasicul pământ pe care ne aflăm aerul s-a reînoit şi urmaşii vechilor legiuni romane am reluat stăpânirea şi paza acestor locuri. De aceia serbarea de astăzi e însemnată şi nu e numai serbarea Constanţei, ci serbarea întregului Regat român, o serbare a renaşterii noastre şi un semn vădit al ei”.

Ziarul „Unirea” din Bucureşti scria despre marea serbare din Constanţa: „după 19 veacuri colonia latină de la Dunăre vine să răzbune pe Ovidiu de nedreptatea împăratului August ridicându-i o statuie în oraşul în care a suferit şi murit marele poet” .

„L’Independence Roumaine” a relatat evenimentul în trei numere consecutive. Aflăm de festivităţile din piaţa Ovidiu, care s-au încheiat cu defilarea militarilor din rândul cărora s-au remarcat dorobanţii musulmani care „au fost admiraţi deosebit” .

„Voinţa naţională” a relatat pe larg şi despre banchetul organizat după festivitatea din piaţa Independenţei, la Hotelul Carol, unde a toastat la început D.A. Sturdza care a făcut cunoscut asistenţei şi telegrama omologului său italian, Capino, şi înştiinţarea reprezentantului Italiei la Bucureşti, Tornelli. Au mai luat cuvântul Mihail Coiciu, primarul Constanţei, şi reprezentanţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor. A urmat balul dat de prefectul judeţului. Tot seara s-au desfășurat jocuri veneţiene. În zilele următoare s-au ţinut conferinţe la Cazinou, alte baluri şi întreceri nautice.

Evenimentele ocazionate de dezvelirea statuii lui Ovidius la Constanţa şi-au găsit locul şi în paginile altor ziare precum „L’Etoile Roumaine”, „Românul”, „Telegraful”, „Universul”, „Curierul de Iaşi”, „Gazeta poporului” din Timişoara.

Nu toată presa a avut însă o abordare elogioasă. O notă discordantă a adoptat ziarul „Epoca” din Bucureşti, în două numere din 23, respectiv 29 august 1887, cu articolul „Statuia lui Ovid”, sub semnătura Ibis , în care evenimentul din Constanţa nu era altceva decât o „tevatură”, în vreme ce poetul era numit „ereticul poet Ovid”. Jurnalul îi avertiza pe românii de dincolo şi dincoace de Dunăre de ce n-ar trebui să-l promoveze pe Ovidius, notând „să-i ferească cerul de a lua drept patron al romanităţii lor pe un om cu gânduri aşa străbălate şi simţiri aşa duşmănoase ţării noastre precum a fost nesocotitul poet latin Ovid” (sic!). Ziarul îi critică pe edilii Constanţei că l-au ascuns pe Ovidiu „într-o piaţă a oraşului unde el cată cu jind nu la mare doar că vede venind corabia latină ce-i va aduce iertarea imperială, ci la sofaua unde cafegiul Ali desfătează cu rahat, cu manele, cu inglingele şi cu giubuşuri pe tembelii din moderna Tomi” .

Monumentul devine atracţie turistică.

Dezvelirea statuii a avut ecou şi în presa europeană. Profesorul clujean Nicolae Lascu, unul dintre marii exegeţi ai vieţii şi operei lui Ovidiu, referindu-se le ecoul evenimentului în Italia, scria în monografia dedicată poetului: „cercuri largi ale opiniei publice italiene au putut urmări desfăşurarea serbărilor de la Constanţa prin intermediul informaţiilor şi comentariilor de presă. Multe din articolele apărute în principalele ziare italiene au fost traduse ulterior şi în presa românească” . 

De exemplu, „Gazeta de Transilvania” a preluat din jurnalul italian „Riforma” articolul „Progresele României”, în care se sublinia că monumentul lui Ovidius „simbolizează însă demonstraţiunea progreselor civice îndeplinite de o ţară care acum câtva timp nu tocmai îndepărtat era sub suzeranitate străină şi nu europeană” .

În Franţa, „Journal des debats politiques et littéraires” îşi anunţa cititorii în ediţia de dimineaţă din 7 septembrie 1887 că în România se inaugurase, la Constanţa, „emplacament de l’antique Tomi où le poete est mort exilé”, statuia lui Ovidiu .

Dezvelirea monumentului a poziţionat statuia lui Ovidiu drept cel mai reprezentativ monument turistic, cel puţin până la inaugurarea noului Cazinou, la 15 august 1905. Promovat prin ilustrate şi fotografii, monumentul constituie, din vara anului 1887, o atracţie permanentă pentru turişti şi diverşi vizitatori. Într-o broşură publicată la Constanţa, în 1911, se nota: „Nu e vizitator şi nu e trecător care venind în piaţa Constanţei să nu consacre câteva minute din timpul lui spre a admira chipul de bronz al veneratului nostru strămoş” .

Statuia lui Ovidiu şi provocările vremurilor.

Încă înainte de Primul Război Mondial, în presa constănţeană se discuta despre necesitatea unui nou piedestal pentru statuie, ce putea fi realizat în cadrul lucrărilor de redimensionare a Pieţei Independenţei, ca urmare a construcţiei Palatului Primăriei. Intrarea României în război a amânat lucrările. Mai mult, statuia s-a aflat într-un mare pericol la începutul lunii octombrie 1916, când trupele bulgare au intrat în Constanţa. Veniţi cu dorinţa de jaf, distrugere şi răzbunare, militarii bulgari au vandalizat statuia. Ovidius a fost înlănţuit şi tras de pe soclu de bivoli, trântit la pământ cu intenţia de a-l distruge, aşa cum vremelnicii ocupanţi au făcut cu Monumentul Reîntregirii Dobrogei, ridicat în anul 1913 în faţa clădirii prefecturii. Administraţia Militară germană de Etapă a salvat însă statuia şi a repus-o pe soclu. 

După război, în cadrul planului urbanistic al Pieţei Independenţei – în documente încă nu era denumită Piaţa Ovidiu, plan refăcut ca urmare a finalizării localului primăriei – s-a decis relocarea monumentului, ceea ce a însemnat dezmembrarea, transportul materialelor şi al statuii pe noul amplasament, săparea unei noi fundaţii, executarea zidăriei de piatră a soclului şi a postamentului, aşezarea lui Ovidius pe soclu şi, desigur, toaletarea tuturor componentelor operei sculpturale. Lucrarea a fost recepţionată la 25 noiembrie 1922: statuia a fost poziţionată cu faţa spre mare şi cu spatele la clădirea primăriei, locul pe care se află şi astăzi.

În 1940, Primăria Constanţa, prin Serviciul administrativ, a făcut o nouă intervenţie la statuie, ce a constat din şlefuirea şi săparea literelor inscripţiei de pe soclu.

Mulţi ani nu s-au mai executat lucrări la monumentul Ovidius. În anul 2014, în cadrul proiectului european de reabilitare a Pieţei Ovidiu, accesat de Primăria Constanţa, s-au efectuat lucrări de toaletare şi reabilitare a monumentului, tratamente, îndepărtarea oxizilor şi a depunerilor de calcar.

Paradoxul.

Nu putem, stimate cititor, încheia excursul fără să atragem atenţia asupra unei realităţi şocante şi revoltătoare în ceea ce priveşte clasarea monumentului Ovidius în dosarele Primăriei Constanţa.  

Deşi operă de artă sculpturală unică, cu valoare universală de patrimoniu, ce-şi are locul lângă marile monumente ale latinităţii româneşti, Tropaeum Traiani de la Adamclisi şi Columna lui Traian de la Roma, statuia lui Ovidius este încadrată la mijloace fixe (!), în valoare de 14,80 lei, iar în lista de inventar a sculpturilor oraşului este evaluată la un preţ contabil de 2,56 lei. După ce logică, după ce criterii? Nu mi s-a dat un răspuns clarificator.

O, mărite Ovidius, tu, care ai aşezat Tomisul pe harta eternităţii, ne-ai lăsat informaţii cu valoare istorică documentară despre tomitani şi geţi, ţi-ai sporit la Pontus Euxinus opera cu creaţii nemuritoare, ai legat Constanţa de spiritualitatea latină mondială, statuia ta – rezultatul conlucrării rodnice a unui român vizionar, Remus Opreanu, şi al sculptorului de mare talent şi forţă creatoare, italianul Ettore Ferrari – nu face în evaluarea birocraţilor de astăzi decât două parale.