Aztecii, un imperiu sub semnul sângelui

Aztecii au supus aproape toată America centrală, ajungând în secolul al XVI-lea pe culmile succesului. Un popor războinic şi temerar, care sacrifica în ritualuri terifiante mii de oameni...

Brusc apele râului Texcoco încep să fiarbă, se revarsă şi nimicesc părţi întregi din marele oraş Tenochtitlan, capitala aztecilor. Puţine luni după aceasta, în regiunea sacră a oraşului, unde se afla templul zeului, izbucneşte un incendiu. Parcă ar fi fost lucrarea spiritelor. Iar într-o noapte apare pe cer încă o gigantică coloană de foc deasupra Tenochtitlan-ului.  

Semnele rele se înmultesc la începutul secolului al XVI-lea. Montezuma al II-lea, regele lor glorios, devine din ce în ce mai îngrijorat. Este un comandant experimentat, care duce războaie de zeci de ani. Stăpânirea sa se întinde de pe plajele Pacificului până la magrovele Atlanticului, de la pădurile musonice din sud până la pustiurile Mexicului de azi. Duşmanii tremurau la auzul numelui său. Nici apropiaţii nu îl priveau direct în ochi. Dar zeii se pare că îl părăsesc. În anul 1519, un an nefast în calendarul aztec, oameni misterioşi debarcă pe coasta de est. Pielea lor este albă, iar barba deasă. Iar din corăbii îşia face apariţia o făptură şi mai misterioasă, care cară tot felul de poveri. Aztecii nu mai văzuseră cai până atunci

Sfetnicii îi spun lui Montezuma să-i ucidă pe străini. Dar regele ia o decizie enigmatică. Îi cruţă pe intruşi, ba mai mult, le trimite emisari încărcaţi cu daruri. Dar în acelaşi timp le interzice clar pătrunderea în imperiu, mai ales în capitala fastuoasă, cu străzi măreţe, grădini paradiziace, piramide, palate, insule plutitoare, băi cu aburi şi vaste arene sportive. Dar interdicţia mai mult le-a atras atentia spaniolilor cu gândul la bogăţii. La numai câteva luni, Hernan Cortes şi oamenii săi, în număr de 600, mărşăluiesc spre capitala aztecilor. Îi va măcelări Montezuma pe invadadatori înainte ca aceştia să pătrundă în oraş?

Bătăliile sângeroase erau o constantă în Mexicul de atunci:tolteci vs. tepanaci, tlaxcali vs. otomi, aztecii împotriva tuturor. Pentru azteci războiul avea conotaţii sacre. Obişnuiau să îngroape cordonul ombilical al nou-născuţilor împreună cu modele de arme în pământ, ca un ritual de atragere a norocului în luptă. Fiecare aztec, indiferent dacă era ţăran, meşteşugar, preot, nobil sau rege, era totodată şi soldat. Trupele lui Montezuma erau nişte cuceritori redutabili. Dar ei nu se luptau în primul rând ca să extindă graniţele imperiului, ci ca să ia prizonieri. Pentru că ei credeau că soarele şi toţi zeii lor trebuie hrăniţi cu sânge de om...In special zeul războinic Huitzilopochtli ar fi tânjit după o asemenea hrană.

Aztecii ar fi venit de pe miticul tărâm Aztlan, localizat undeva prin sud-vestul Statelor Unite. Conform tradiţiei, zeul le-ar fi ordonat într-o zi să-şi părăsească patria şi să pornească în căutarea uneia noi, şi mai primitoare. Aşa că vreme de generaţii, aztecii au tot colindat până ce, spune legenda, prin anul 1325, au văzut în apropierea lacului Texcoco un vultur care stătea pe un cactus şi devora un şarpe. Era semnul de care aztecii aveau nevoie. Pescarii şi vânătorii se stabilesc pe una dintre insulele din această apă puţin adâncă şi încep să facă schimb cu alte triburi pentru a dobândi lemn şi piatră ca să-şi ridice temple.

Ca să câştige teren, îşi fabrică din rogojini de stuf unse cu lut propriile insule. Ba plantează şi copaci în noua locaţie, pentru ca rădăcinile lor să stabilizeze ceea ce avea să devină în curând un oraş de vis, un oraş pe care europenii îl numeau ‘a doua Veneţie’:Tenochtitlan, centrul religios, politic şi administrativ al aztecilor.

Dar la începutul secolului al XIV-lea aztecii nu aveau un rol atât de poreminent în valea Mexcului. Unii lucrau ca mercenari în slujba altor triburi indiene. Aveau o organizare ierarhică. Deciziile politice le luau mai-marii familiilor aristocratice. Preoţii făceau parte din această elită. Pe măsură ce capitala câştiga în influenţă şi aztecii căpătau teritorii noi, maeştrii de ceremonii încep să-şi consolideze puterea. Preoţii îl încoronează în 1371 pe Acamapichtli, primul rege al aztecilor. Cu timpul au voie şi funcţionarii sau generalii să participe la alegerea regelui.

Ritualurile şamanice erau de-a dreptul brutale. Adesea preoţii îl ţineau strâns pe prizonier, în vreme ce un altul îi scotea din piept inima ce încă bătea. Tot în onoarea zeului războiului ardeau bărbaţi şi femei pe cărbuni încinşi. Pentru a-l îmbuna pe zeul ploii, Tlaloc, înecau copii. Dar nu o făceau neapărat pentru că le plăcea să ucidă, ci pentru că erau ferm convinşi că asta le cer zeii, sacrificii. Conform cosmologiei aztece, deja apuseseră cinci sori ai omenirii şi în curând va apune şi al cincilea. Atunci viaţa se va sfârşi...dar prin carnea şi sângele de om soarele şi zeii pot fi înduplecaţi şi li se oferă forţa necesară pentru a rezista în continuare. Tot în acelaşi scop, noaptea preoţii obişnuiau să îşi taie bucăţi din limbă sau urechi, să se înţepe în organele genitale şi să-şi lase sângele să curgă.

În afara campaniilor de cucerire, se mai organizau şi lupte între oraşele aztece. Erau mai degrabă nişte jocuri marţiale decât războaie propriu-zise. Dar numai preoţii aveau voie să le pună capăt, atunci când considerau că s-au strând suficienţi prizonieri care să fie sacrificati. Cine strângea mai mulţi avea parte de glorie şi onoare, de aceea luptele durau ore întregi.

Setea de sânge a zeilor părea să fie de nestăpânit. Un cronicar pomenea în secolul al XV-lea nu mai puţin de 130.000 de cranii de prizonieri sacrificaţi, şi asta numai în zona sacră din capitală. Cu ocazia anumitor procesiuni, preoţii se îmbrăcau cu pielea celor ucişi. La alte ceremonii soldaţii şi familiile lor aveau voie să consume carnea sacrificaţilor. Dincolo de ferocitatea războinicilor azteci, poveştile martorilor la astfel de procesiuni, exagerate sau nu, au contribuit la crearea unei imagini extrem de temute a mezoamericanilor.

În 1428 Tenochtitlan încheie o coaliţie cu alte două centre însemnate ale aztecilor şi astfel începe marea ascensiune a celui ce odinioară era doar un mic trib. În puţin peste zece ani aztecii vor supune toată valea superioară a Mexicului. Dincolo de brutalitatea ritualurilor religioase, regimul aztec era, în mod surprinzător, unul extrem de tolerant. Nu îşi impuneau cultura sau limba în comunităţile supuse. Ba populaţiile cucerite aveau voie să-şi păstreze obiceiurile şi tradiţiile, dar şi credintele religioase. Condiţiile:toate populaţiile din imperiu aveau obligaţia de a-i recunoaşte superioritatea zeului Huitzilopochtli şi de a-l venera. De asemenea, trebuie să plătească tribut oraşului Tenochtitlan.

O mare parte din câştiguri se foloseau la achiziţionare de materii prime, necesare pentru fabricarea de mese, rogojini, coşuri sau sandale. De un mare prestigiu se bucurau aurarii, giuvaergiii, în general cei care produceau bunuri de lux. Negustorii iarăşi aveau un rol din ce în ce mai important. Aceştia organizau adevărate colonii care legau capitala de regiunile mai îndepărtate ale imperiului. Greu înarmaţi, călătoreau prin munţi, stepe şi mlaştini pentru a vinde produsele peste tot. şi aduceau înapoi smaralde, chihlimbar sau jad. Dar deşi erau importanţi, negustorii la mare distanţă nu erau şi foarte apreciaţi. Nu aveau voie să se fălească, locuiau în case simple într-un cartier special construit pentru ei.

Dar ţăranii nici nu visau la astfel de locuinte. Cei care munceau cel mai mult şi îi ofereau o parte importantă din recoltă nobilului se mulţumeau cu bordeie de lut. Munceau pământul fără ajutorul animalelor. Şi erau obligaţi şi să participe la ridicarea templelor sau clădirilor administrative. Nimeni nu îndrăznea totuşi să se revolte.

Imperiul preoţilor şi războinicilor sângeroşi creştea şi creştea. Către finele secolului al XIV-lea trupele au ajuns până la Pacific, la Atlantic şi la graniţa Guatemalei de azi. Mai bine de 450 de orase şi trei milioane de suflete cad în mâinile lor. La urcarea pe tron în 1486, Auitzotl este primul care îşi ia titlul de „huey tlatoani“, înalt rege. În imperiu, nici vorba de egalitate de şanse.

Copiii aristocraţilor învăţau în şcoala de elită Calmécac din zona sacră a capitalei. Institutul beneficia de profesori excelenţi, de terme şi de cel mai mare teren sportiv. Absolvenţii avea posibilitatea să devină judecători, comandanţi de oşti sau preoţi.

Pentru ţărani singura posibilitate de ascensiune pe scara socială era implicarea în război. Militarii foarte înzestraţi intrau într-unul din ordinele de elită:jaguarii şi vulturii. Şi dacă ajungeau la funcţia de general, erau purtaţi de către subordonaţi în lectici împodobite cu pene, de unde dirijau trupele pe câmpul de luptă

Când în 1519 apare Hernan Cortes pe scenă, imperiul înfloreşte, pe seama sutelor de comunităţi care îi plătesc tribut. Niciun inamic nu îi pune în pericol dominaţia. Dar aztecii îşi fac griji din pricina semnelor rele din anul acela. Să fie noii-veniţi zei înfuriaţi care vor să nimicească imperiul? Chiar şi Montezuma se lasă cuprins de frică. Montezuma, marele general şi hedonist, care în fiecare zi se bucura de compania doamnelor şi se înfrupta din sutele de bucate alese.

În curând Cortes nu se mai mulţumeşte doar a-i privi bogăţiile regelui. Le vrea pentru el. Şi trebuie să făurească un plan cu care câteva sute de spanioli să iasă in avantaj faţă de sutele de mii de azteci. Pe 8 noiembrie 1519 Cortes mărşăluieşte în fruntea a 660 de spanioli spre cel mai sudic dintre cele trei baraje care făceau legătura cu malurile lacului. Mai aduce şi 16 cai şi 4 tunuri, o armată de tot râsul comparativ cu puterea aztecă. Dar Montezuma, deşi europenii i-au încălcat porunca, nu dă ordin de atac, ci se duce el însuşi la ei. Le urează bun venit şi le oferă refugiu în oraş. Dacă este o capcană?

Spaniolii se învârt uimiţi prin oraş, mirându-se de opulenţa nemaivăzută. În piaţa Talteloco mii de oameni se aprovizionaează cu cele mei diverse mărfuri, de la avocado şi porumb la ciuperci halucinogene şi sclavi. Staunend erkunden die Spanier die Stadt. Cortes aşteaptă momentul oprotun să atace. Într-un mod cât se poate de nediplomatic critică deschis ritualurile sângeroase ale aztecilor şi îi solicită lui Montezuma să se convertească la crestinism. Conflictul izbucneşte.

Dar regele se împăciuieşte iar. De ce îi tot lasă pe europeni să-şi facă de cap în oraşul lui? Poate că într-adevăr este convins că străinii nu sunt altcineva decât zeii răzbunători proorociţi în vechile cronici. Şi că niciun om nu are cum să li se împotrivească.

La mijlocul lui 1520, după o săptămână petrecută în colosalul oraş, spaniolii îi mulţumesc regelui pentru ospitalitate în felul propriu:îl iau prizonier şi îl duc în cartierul lor general. Hernan Cortes se autoproclamă guvernator în Mexic şi le porunceşte oamenilor săi să distrugă statuile zeilor păgâni, în locul cărora de acum să fie onorată Sfânta Cruce. Dar spaniolii joacă un joc periculos. Cândva în vara lui 1520 mii de luptători azteci năvălesc cu arcul şi toporul spre palatul unde s-au baricadat cu prizonierul regal. Dar deodată apare Montezuma pe terasă şi le cere razboinicilor să înceteze. Armele nu se mai aud. În schimb, o tăcere asupritoare.

Regele îi roagă pe supuşii săi să aibă înţelegere şi îndurarea faţă de cei pa care îi considera zei. Dar aceştia scapă de sub control. Regele îşi pierde autoritatea. Aztecii nu mai pot fi înfrânaţi, îşi reiau atacul furibund asupra spaniolilor. Montezuma rămâne nedumerit pe terasă, până când deodată îl răpun loviturile propriilor săi oameni. Regele piere de pe urma rănilor câteva zile mai târziu.

Cortes şi ai lui izbutesc să părăsească oraşul. Un oraş care peste un an se va înroşi de sângele războinicilor azteci. Asta deoarece conquistadorii reuşeşc să îi coopteze pe cei din Tlaxcala, care mereu i-au urât pe dominatorii azteci. Sprijinit de 8000 de tlaxcalieni, Cortes asediază Tenochtitlan. După două luni se dezlănţuie măcelul. Aztecii se opun în zadar în faţa săbiilor şi archebuzelor. Părţi din oraş ajung una cu pământul. Izbucnesc epidemii de rujeolă şi variolă care răpun mii de indigeni. Războiul şi boala fac nu mai puţin de 100.000 de victime.

Pe 13 august 1521 trupele lui Cortes înăbuşesc ultimele rămăşiţe ale rezistentei aztece. Noii stăpânitori din valea Mexicului sunt creştini. Nu omoară ca să-şi onoreze zeii, dar omoară şi ei cu aceeaşi cruzime. De dragul bogăţiei, de dragul cuceririi. Temerile apocaliptice ale lui Montezuma se adeveriseră, sau poate el însuşi le-a adeverit. Oricum, cultura aztecă avea să rămână mult timp doar o umbră...

sursa:pm-magazin.de