Aventura otomană a regelui suedez Karl sau Kalabalâkul de la Bender

În anul 1709 Karl al XII-lea a fost învins la Poltava. Regele-războinic al Suediei a fugit atunci în Imperiul Otoman, unde a rămas vreme de 5 ani. Atunci când otomanii au încercat să-i alunge pe suedezi cu forța, regele s-a decis să lupte până la capăt.

În jurul orei 10 a zilei de 31 ianuarie 1713, armatele turcești au început să mărșăluiască. Acestea au împresurat mica fortăreață suedeză de lângă orașul Bender (Tighina). Regiunea aparține acum Moldovei, dar atunci făcea parte din Imperiul Otoman.

Amenințătoarea forță inamică consta din mai multe mii de călăreți și alte câteva mii de pedestrași. S-au organizat imediat în jurul șantului cu apă al cetății, gata de luptă. Priveliștea era înfiorătoare. Soldații otomani erau atât de mulți, iar suedezii prinși înăuntru atât de puțini. Cel mult 700 de susținători avea la dispoziție regele Karl al XII-lea. De mai mulți ani acesta lâncezea în Imperiul Otoman, încercând să obțină sprijin în lupta împotriva Imperiului Tarist. Dar răbdarea turcilor ajunsese la capăt și regele suedez se vedea nevoit să părăsească imperiul. Într-o primă tentativă s-a dorit dezarmarea suedezilor și apoi părăsirea taberei de la Tighina.

Karl al XII-lea ezita să ia o asemenea decizie. Nici măcar când otomanii au deschis tunurile în semn de avertizare, bubuind atât de puternic încât s-a cutremurat pământul, regele nu și-a schimbat atitudinea. În noaptea următoare s-a întâmplat ca mai mulți suedezi sa dezerteze. Demoralizarea a continuat duminică, atunci când liderii otomani au reiterat cererea de dezarmare și cedare a fortăreței.

Cânta orchestra militară a turcilor. Trompetiștii și bateriștii suedezi au răspuns. După aceea turcii au trecut la acțiune. Suedezii, clar depășiți numeric, nu avea absolut nicio șansă să le stea împotrivă. Dar regele nu a capitulat, ci a căutat să se refugieze într-o casă fortificată din interiorul cetății, așa-zia Kungshus. A început atunci o luptă cumplită, om contra om. Regele și apropiații săi se războiau și ei și trăgeau focuri de jur împrejur. Soldații otomani au primit însă ordin ca regele suedez să fie prins în viață.

Lupta a durat câteva ore. Încăpățânatul rege suedez și vreo 40 de susținători nu au vrut să se lase capturați. Atunci otomanii au dat foc casei regale din cetate, pentru ca fumul să-i scoată afară. Atunci când deja se respira greu, regele ar fi strigat otomanilor să-i lase măcar să opună rezistență, până la moaret sau până ce vor fi capturați vii.

Dupa aceea, suedezii au fugit din casa regelui și au încercat să se adăpostească într-o clădire apropiată. Aproape ca reușiseră, dar regele s-a împiedicat de propriii pinteni și a căzut izbindu-se tare de pământ. Atunci a luat sfârșit ceea ce s-a numit ‘calabalicul de la Bender’. Cuvântul ‘calabalic’, care la început însemna în turcă ‘adunare’, a fost împrumutat și în suedeză, sinonim cu ‘tumult’. Între 12 și 15 suedezi si-au pierdut viața. Regele sângera pe față din cauza unui glonte și își rupsese câteva oase de la piciorul stâng. A fost apoi dus vrând-nevrând în închisoare. Mai târziu regele avea să descire evenimentul ca fiind ‘prea mult pentru a-l numi o glumă și prea puțin pentru a-l numi serios’.

Ciocnirile dintre conducerea Imperiului otoman și regele suedez s-au tărăgănat oricum până la situația respectivă mai mult decât și-ar fi putut închipui cineva. După înfrângerea usturătoare de la Poltava, suedezii erau foarte vulnerabili și Karl și-a pus toate speranțele în otomanii pe care spera să-I convingă să poarte războin împotriva rușilor. Pe drept cuvânt, au început mai multe lupte după o vreme. Numai că rezultatul nu a fost tocmai cel scontat de Karl. Țarul Petru cel Mare a fost într-adevăr învins, dar vizirul otoman nu a folosit victoria și spre beneficiul suedezilor, ci a încheiat o pace avantajoasă cu Rusia.

În schimb, Karl și soldații săi au rămas undeva în afara Tighineian după an. Cum regele era unul autocrat, toate chestiunile trebuiau trimise acestuia de la Stockholm la Tighina, pentru ca el să se poată pronunța. Mica tabără suedeză ajunsese cu alte cuvinte să funcționeze ca un fel de capitală. Dar cum un curier reușea sa străbată Europa în 3-12 luni, administrația statală a Suediei a rămas astfel total ineficientă.

Dar lungile și liniștitele zile de la Tighina (zilele trântorului, cum regele însuși le-a numit), i-au servit lui karl pentru a se afunda în gânduri și idei despre cum avea să fie condusă tara odată ce se ajunge la pace. S-a decis asupra unor reforme practice, dar s-a gândit și la propuneri cu implicații mai largi. Printre altele, regele s-a gândit la introducerea traficului pe partea stângă și totodată ceva foarte progresist pentru vremea aceea, și anume declarația de avere. Reforma, care ar fi făcut posibilă colectarea și mai multor taxe de la populația suedeză, nu a fost pusă în aplicare prea mult timp.

În același timp, suedezii și-au folosit timpul petrecut la Bender și în vederea altor scopuri. Au fost trimise mai multe expediții pe rutele sudice, spre Istanbul, Egipt sau Siria. Au fost organizate un fel de expediții care au permis colectarea unor informații etnografice foarte diverse. Trimișii lui Karl și-au asumat rolul unor adevărați cercetători și au contribuit la înțelegerea regiunilor și culturilor până auntic necunoscute.

În curând devenise însă evident faptul că prezența regelui suedez era o povară mai degrabă decât un privilegiu pentru sultan și că situația trebuia sa se schimbe. Pentru Karl însă o întoarcere în țară ar fi fost o ideea cam riscantă. Pretutindeni între Tighina și Stockholm ar fi dat de dușmani care l-ar fi capturat cu mare interes. În plus mai exista și problema trupelor sale și a ceea ce avea să se întâmple cu ele. Cum aveau să se întoarcă acestea în Suedia când niciun drum nu era sigur?

După calabalicul de la Bender din 1713 lucrurile s-au văzut într-o nouă lumină. Nu mai exista niciun dubiu privind statutul regelui suedez – acesta era prizonierul sultanului. La fel de cert era și că trupele otomane exageraseră cu atacurile împotriva suedezilor. O asemenea violență împotriva unui lider european invitat la curtea otomană nu putea fi tolerată. Drept urmare, cei care au ordonat atacul de la Tighina au fost la scurt timp executați.

Șederea lui Karl al XII-lea în Imperiul Otoman părea că avea să se prelungească. A mai rămas aproape în jur de un an, în principiu la pat. Trebuiau să i se vindece rănile în primul rând. După aceea era vorba de încercarea de a finaliza negocierile cu diplomații otomani. La începutul lui 1714 regele se afla în palatul Timurtasch de lângă Adrianopol, în nordul Turciei. Acolo a primit vizita generalului von Liewen. După lungi convorbiri acesta a reușit să-l convingă că sosire timpul să pelce înapoi acasă, pentru că Suedia se afla sub amenințarea multor dușmani și risca să o piardă.

În seara lui 27 octombrie 1714 regele s-a lăsat păgubaș și consecința a fost o călătorie sinuoasă în mare parte la galop prin întreaga Europă. La numai 14 zile de la plecare, regele ajunsese deja în orașul Stralsund, in interiorul granițelor suedeze.

La scurt timp după aceea Karl și-a format o nouă armată și a inițiat o nouă campanie. De data aceasta atacul se indrepta împotriva Norvegiei. Dar în data de 30 noiembrie 1718 regele a căzut în fața fortăreței de la Frederiksten și odată cu el a luat sfârșit și epoca de mare putere a Suediei. 

sursa:ALLT OM HISTORIA