Avem un patrimoniu, ce facem cu el?
Biserica Ortodoxă Română este unul dintre cei mai mari administratori ai patrimoniului cultural din România. Explicam şi cu alte ocazii, dar în special atunci când am prezentat lucrarea S.O.S-Zestrea culturală a Olteniei, că moştenirea patrimonială ecleziastică – nu doar cea din Oltenia – este o componentă care poate (şi ar trebui) să fie valorizată de statul român în spaţiul european din care facem parte.
Venind în completarea celor scrise de noi atunci, la sfârşitul anului trecut a văzut lumina tiparului o altă lucrare, pe acelaşi subiect, dar cu o abordare diferită:Patrimoniul Cultural Creştin din Oltenia Secolele XVII-XVIII. Ghid de bune practici destinat personalului monahal.Despre bune practici cât priveşte patrimoniul va fi vorba în cele ce urmează...
Scriam atunci – şi credem în continuare în puterea acestei idei – că autorităţi, Biserică, societate, cu toţi ar trebui să înţelegem că o investiţie în patrimoniu nu e un câştig pe termen scurt, ci una care se poate dovedi imună la crizele mondiale de orice natură. Factorii de decizie ar trebui, astfel, să înţeleagă că toate aceste biserici trebuie să facă parte din „România turistică"; restaurate şi conservate, ar putea în orice moment să constituie un argument pentru un viitor (şi dorit) pelerinaj cultural.
Interesant este faptul că, deşi cu alte premise decât lucrarea despre care am vorbit deja, Patrimoniul Cultural Creştin din Oltenia Secolele XVII-XVIII. Ghid de bune practici destinat personalului monahal – o carte finanţată chiar de instituţiile statului şi nu de organizaţii non-guvernamentale – ajunge exact la aceleaşi concluzii. Dar, aşa cum spune un proverb românesc, să nu punem căruţa înaintea boilor; să o luăm, aşadar, cu începutul...
Fiecare monument beneficiază în lucrare de un istoric şi o descriere detaliată
Spre deosebire de lucrarea publicată la finalul lui 2011, care se axa asupra monumentelor (sau a părţilor din diverse ansambluri) aflate fie în pragul colapsului, fie într-o avansată stare de degradare, Patrimoniul Cultural Creştin din Oltenia Secolele XVII-XVIIItrece în revistă doar monumentele ecleziastice consacrate, ce se găsesc într-o stare bună de conservare. De la bun început această lucrare îşi asumă că selecţia s-a făcut ţinând cont de reprezentativitatea naţională; au fost alese doar monumente de categoria A, de importanţă naţională şi internaţională. Există totuşi câteva monumente prezentate în ambele lucrări, dar într-o manieră diferită: Mănăstirea Hurezi este prezentată pentru valoarea ei istorică şi icoanele incluse în secţiunea Tezaur în ultima lucrare despre patrimoniul eclezial din această regiune; în vreme ce S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei pomenea numele ansamblului în contextul nevoilor de restaurare a câtorva elemente ce îl compun: Hambarul Arhimandritului Ioan şi a picturii bolniţei „Adormirea Maicii Domnului”. La fel stau lucrurile şi în cazul unor locaşuri precum Jitianu, Clocociov, Brâncoveni sau Mamul.
Mai cinteşte:
Istorie care nu contează! Patrimoniu la voia întâmplării
De ce se pierd monumentele istorice? Sunt doar banii o problemă?!
Patrimoniul Cultural Creştin din Oltenia Secolele XVII-XVIIIse deschide cu o succintă prezentare a reperelor istorice, spirituale şi etnografice ale Olteniei. Ulterior, autorii se opresc asupra patrimoniului arhitectural religios din secolele XVII-XVIII, cu predilecţie asupra ansamblurilor mănăstireşti mari, încărcate de istorie şi de tradiţie, cu obiecte preţioase care sunt sau ar trebui să fie incluse în inventarul patrimoniului cultural mobil. Sunt prezentatemănăstirile: Arnota, Brâncoveni, Dintr-un Lemn, Strehaia, Clocociov, Polovragi, Jitianu, Mamul, Gura Motrului, Cornet, Surpatele; schiturile: Crasna, Topolniţa, Fedeleşoiu, „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Horezu, „Sfântul Ştefan” din Horezu; bisericile: „Sfântul Nicolae din Câineni, „Buna Vestire” Râmnicu-Vâlcea, „Toţi Sfinţii” Râmnicu Vâlcea, „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Păuleşti-Măglaşi, „Biserica cu potecaşi” din Slătioara, „Intrarea în Biserică şi Sfântul Ioan Botezătorul” din Horezu şi ansamblul arhiepiscopal Râmnicu Vâlcea.
Un spaţiu vast este acordat Mănăstirii Hurezi, monument înscris în patrimoniu UNESCO din 1994 şi unde se regăsesc multe obiecte încadrate la secţiunea Tezaur a patrimoniul cultural mobil. Fiecare monument în parte beneficiază de un istoric şi o descriere detaliată, utilă oricărui turist.
De ce e necesar un „abecedar” privind monumentele
Acel „spectacol înfiorător, care nu este demn de o instituţie ce-L slujeşte pe Dumnezeu şi oameni”, cum descria starea patrimoniului din această regiune Adrian Gheorghe, autorul lucrării S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei, este mai puţin prezent în volumul pe care-l prezentăm acum, publicat de Institutul Naţional al Patrimoniului, printr-un proiect finanţat de A.F.C.N. (Administraţia Fondului Cultural Naţional); autorii s-au limitat în acest caz doar la o serie de observaţii privind acţiunile care se produc în detrimentul monumentelor sau a obiectelor de o reală valoare istorică. Câştigul acestei lucrări e însă altul: alături de prezentarea celor mai cunoscute ansambluri mănăstireşti din Oltenia sau a icoanelor ce le împodobesc, volumul conţine un foarte consistent ghid de bune practici, asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează. Tot aici sunt incluse şi observaţiile care arată faptul că, în ciuda prezentărilor frumoase şi a patrimoniului impresionat, sunt multe lacune la capitolele inventariere, conservare, protejare, cercetare şi nu în ultimul rând exploatarea prin punerea în valoare a acestui patrimoniu.
Ghidul este împărţit în patru părţi: 1) Recomandări, măsuri de conservare, întreţinere, punere în valoare a patrimoniului arhitectural religios. 2) Activităţi de protejare, întreţinere şi promovare a bunurilor culturale mobile religioase. 3) Bunuri culturale mobile clasate în patrimoniul cultural naţional aparţinând patrimoniului religios. Studii de caz: Mănăstirea Dintr-un Lemn şi Mănăstirea Hurezi. 4) Legislaţia românească şi europeană privind patrimoniu cultural naţional imobil şi mobil.
Mai mult: ghidul cuprinde informaţii generale despre cum este inventariat şi clasat un imobil, ce înseamnă încadrarea A, respectiv B (de importanţă naţională, respectiv de importanţă locală), în funcţie de ce criterii este încadrat un obiectiv în Lista Monumentelor Istorice (LMI), dar şi cine asigură protecţia, conservarea, reabilitarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor.
Este prezentată şi împărţirea patrimoniului mobil (tezaur şi fond), dar şi precedurile de clasare a unor obiecte sau de acreditare a unor muzee sau colecţii muzeale. Ştiaţi, de pildă, că potrivit LMI în România sunt 4.860 de monumente istorice creştine, adică 25% din totalul monumentelor? Sau că fără avizul Direcţiilor Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional orice autorizaţie de construcţie, de desfiinţare sau intervenţie asupra unui monument istoric e nulă?
Pentru cei care au legături cu domeniul, ghidul acesta poate părea o prezentare didactică şi-atât, singurele chestiuni de interes fiind observaţiile punctuale:ce se respectă şi ce nu;sau care sunt cele mai frecvente încălcări ale legii. Totuşi, trebuie spus că mulţi posesori sau administratori de patrimoniu, reprezentanţi ai autorităţilor locale şi centrale sau ai cultelor (ai Bisericii Ortodoxe, în cazul de faţă) nu au parcurs acest abecedar. Şi tocmai acesta este motivul pentru care ghidul de bune practici e foarte util:explică, punct cu punct, cum e cu monumentele şi care sunt prevederile legislaţiei în vigoare. Mai mult:există în carte o serie de recomandări pentru lucrările de întreţinere şi conservare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât monumentele ecleziastice fac deopotrivă parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor, ca locaşe de cult. Clădirilor li se adaugă obiectele de cult, care sunt şi ele, în egală măsură, exponate de patrimoniu. De altfel, circa 60% din valorile culturale care aparţin artei vechi româneşti se află în păstrare şi ocrotire în muzee sau colecţii ale Bisericii Ortodoxe Române;iar condiţiile din aceste muzee şi colecţii lasă, din păcate, de dorit...
Printre rânduri, un semnal de alarmă
Observaţiile şi informaţiile din subsidiar (recomandări, principii de funcţionare etc.) descriu mai aproape de realitate situaţia patrimoniului. Slab inventariat, patrimoniul ecleziastic este vulnerabil nu doar în faţa hoţilor, ci şi în faţa variaţilor factori de degradare. Fără pază, fără personal specializat care să evalueze piesele de patrimoniu, fără echipamente şi dotări necesare împotriva incendiilor, multe dintre aceste obiecte ajung fie pe piaţa neagră, fie pier în accidente şi incendii, fie se deteriorează fără posibilitatea de recuperare.
Punem punctul pe i:e meritoriu faptul că, la un interval relativ scurt de timp, apar douălucrări despre patrimoniul cultural din această regiune, care se completează una pe cealaltă. Dumitru Hortopan, directorul Muzeului Judeţean Gorj şi unul dintre autorii lucrării celei mai recente, Patrimoniul Cultural Creştin din Oltenia Secolele XVII-XVIII, consideră că volumul este şi un semnal de alarmă tras proprietarilor acestor lăcaşe de cult:„Această carte se doreşte a fi un semnal de alarmă pentru autorităţile locale şi administratorii care au în proprietate bisericile, pentru a le conserva şi prezerva, deoarece definesc zestrea noastră identitară. În viitor avem în gând un proiect care să pună în valoare şi să scoată în relief culele, construcţii specifice nu numai Olteniei şi unei părţi a Munteniei, dar şi Munţilor Balcani”.
Argument
Patrimoniul cultural naţional reprezintă o valoare inestimabilă de care dispune fiecare comunitate în parte;iar păstrarea lui nu înseamnă doar prezervarea identităţii acelui sat, comune, oraş sau regiune, ci mai ales prezervarea identităţii naţionale. Dar, pentru a se evita pierderea lui, este obligatorie – pe lângă inventarierea, cercetarea, protejarea, conservarea şi restaurarea sa – şi punerea în valoare a acestuia. Fără dobândirea cunostinţelor specifice de către cei care îl administrează, indiferent dacă sunt clerici sau laici, toate aceste obiective fie nu se îndeplinesc, fie se fac superficial. Lipsa unei educaţii solide în vederea păstrării valorilor tradiţionale ale spiritualităţii ortodoxe româneşti a dus la pierderi inestimabile pe plan naţional, în sensul în care multe dintre bisericile, mănăstirile sau schiturile monument istoric au ajuns în stare de colaps, abandonate sau chiar demolate cu bună ştiinţă. Tristele exemple prezentate în numerele anterioare ale „Historiei” sunt doar câteva din multitudinea întâlnită pe întreg cuprinsul României. S-a dovedit deja în timp că aceia care se ocupă de patrimoniu pe plan local nu au, de cele mai multe ori, instruirea necesară în domeniul protecţiei monumentelor istorice;or instruirea este imperios necesară. Mai mult chiar:creşterea gradului de conştientizare a importanţei bogăţiei patrimoniale, în sânul comunităţii locale, ar putea conduce la identificarea unor modalităţi de revitalizare economică prin turism cultural.