Avatarurile Decretului 402: „Bea și șeful, bem și noi!”

În anii ’70-’80, studenții mergeau des la bere. După un examen mai greu, după cursuri, în vacanțe, în grup sau în duo amical. Rareori aveau bani să se pilească, dar mai râdeau, mai povesteau de-ale lor, se simțeau bine, își creau iluzia de libertate. De îmbătat zdravăn se îmbătau fie mai ales în camerele căminelor studențești sau în locuințele unde se organizau diverse chefuri, petreceri, numite „ceaiuri”, deși tocmai ceai nu se bea deloc.

Deosebirile față de actualitatea postdecembristă (nu cea pandemică) constau în faptul că barurile, terasele, bodegile din Epoca de Aur unde se putea bea o bere fără un adaos comercial excesiv de mare erau mult mai puține, iar sortimentele de bere disponibile, desigur, numai românești, erau și mai puține, îndeobște „Bucegi”, „Rahova”, „Azuga”. Doar la restaurantul „Berlin” de lângă Casa Centrală a Armatei se mai putea găsi, o vreme, o bere bună, sau la Hotelul „Intercontinental” ce era rezervat străinilor, precum și la restaurantul „Select” din cartierul ambasadelor și care era locul reuniunilor, cum altfel decât tovărășești și gazetărești, ale lui Corneliu Vadim Tudor și ale ciracilor săi din cercul revistei „Săptămâna”. În general, culmea plăcerii era ca respectiva bere, disponibilă doar în sticle de 0,5 litri și eventual fără urme de ulei (care se comercializa în același tip de sticle, după o superficială spălare), să fie rece. 

Vara, în Costineștiul plin de studenți aflați în tabere plătite de UASCR, dar şi de blatiști, circula așa-zisul meniu al zilei: „felul întâi – o bere; felul doi – bere; ca desert – o bericică, iar între feluri, evident, tot o bere. Singura bere disponibilă era doar „Bucegi” și costa 5 lei, deloc rece, la terasa de lângă Obelisc. Printre studenții blatiști, adică cei care nu aveau cartelă de masă la cantină, circula și următoarea zicere de duh: „Mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie!”

Cu toate acestea, pe la mijlocul anilor ’60, la bufetul-restaurant al Gării de Nord, poate și în alte câteva localuri centrale, se găseau bere „Radeberger” și „Pils”. Copiii de vârsta mea, 6-8 ani, jucam între blocurile de pe Bulevardul Dinicu Golescu „capace” (în alte cartiere ale Capitalei, același joc se numea „tigăițe”), în care piesele erau chiar capacele metalice (bătute până la aplatizare) de la diverse băuturi, cele mai prețioase fiind desigur cele străine. De exemplu, trei capace de Pepsi (tocmai se deschisese o fabrică de Pepsi în România socialistă) făceau cât unul de bere „Okocim”. Apoi, și băuturile și capacele au dispărut cu totul, inclusiv din meniul vagoanelor-restaurant din trenurile internaționale. 

Băuturile de import și comunismul

Mai târziu, în vremea studenției mele (la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80), se mai găsea prin diverse băcănii cognac albanez, două mărci, „Extra” și „Skanderberg”, mult mai apreciate și mai căutate față de coniacul românesc „Vaslui”, dar toate la fel de scumpe. Fiind produs de import, cognacul albanez se putea obține doar cu șpagă sau cu relații. Despre băuturi occidentale de orice fel, nici vorbă în comerțul socialist de stat.

Așa se explică jindul uriaș cu care se uitau românii la magnații petroliști din serialul „Dallas”, care, episod după episod, în frunte cu JR și cu Sue Ellen, la două replici, își mai turnau un whisky cu gheață. „Johnny Walker”, principala marcă de whisky adusă și vândută de vaporeni, piloți, și de securiștii din DIE (care mergeau des în Occident și făceau o bișniță pentru suplimentarea veniturilor), dar și prin magazinele cu circuit închis ale PCR, a rămas un deliciu popular de mare lux pentru majoritatea românilor, dintre care puțini au aflat și gustat dintr-un single malț.

Până pe la mijlocul anilor ’80, când Gorbaciov a pus stavilă consumului excesiv de votcă al rușilor săi, ce amenința să devină o maladie națională, se mai găseau, cu greu și cu ciubucul aferent, celebrele votci „Stolichnaya”, „Russkaya” şi „Krepkaya”, la prețuri de peste 40-50 de lei sticla de 500 ml. Norocoșii cu relații în rețeaua magazinelor cu circuit închis sau Comaliment își mai puteau procura câte o sticlă de votcă poloneză foarte bună „Wyborova”; eventual și cea cu un fir de iarba-zimbrului înăuntru – „Zubrowka”. Apoi, în rafturile magazinelor românești se mai puteau găsi doar votca românească, chioară și toxică, „Săniuța”, alături de dubios-leșinatele băuturi alcoolice chinezești şi vietnameze.  

Restaurantul și cofetăria „Amara“ în anii `60

Nici la capitolul vinuri și țuici românești, astăzi disponibile pretutindeni într-o foarte mare varietate pentru toate gusturile și buzunarele, alimentarele de la parterul blocurilor din Epoca de Aur nu stăteau mai bine. Pe litoral, îndeosebi la Constanța și la Mangalia, era foarte căutat vinul dulce de „Murfatlar”, cu corăbioară pe eticheta galbenă, la preț de circa 10-12 lei sticla de un litru. Mai existau pe piață și vinuri de „Jidvei”, „Busuioace”, „Tămâioase” şi chiar „Cotnari”, dar de o calitate îndoielnică. La fel ca produsele din carne şi brânzeturile, și vinurile bune românești mergeau aproape exclusiv la export, pe valută, pentru plata marilor industrii energofage și producătoare doar de marfă pe stoc, adică de pierderi.

Subiect de poante și vorbe de duh 

„Să ciocnim, că n-o fi bai / 
Cu gin de pe-al nostru plai /
Covagin să trăiți!” 

Băutura era ginul de Covasna, numit „Covagin”, la 40 de lei sticla, pe care unii se jenau să-l comande cu glas tare vânzătoarelor.

Mai era celebră și țuica de Pitești poreclită „Ochii lui Dobrin”, deoarece pe etichetă avea două prune albastre, precum ochii apreciatului fotbalist și mare consumator de produse bahice. Prin magazine se mai găseau tot felul de băuturi alcoolice, unele contrafăcute autohton după rețete străine, precum „Whisky Veritas” (scump, la 60 de lei sticla), diverse rom-uri, zis jamaicane, bittere, vermuturi, un fel de gin din fructe (fără nicio legătură cu cel britanic), sau „Havana Club” (lux curat la 60 de lei sticla), altele destul de îndoielnice privind compoziția lor (rachiurile), mai ales cele foarte ieftine (la 12-15 lei sticla de un litru). 

Nimeni nu avea încredere în ele, dar nici nu aveau de ales. Povestea cu Gheorghe Ștefănescu, zis „Bacchus”, care dezvoltase o adevărată rețea mafiotă de distribuire a vinului contrafăcut și de corupție printre oficialități este elocventă, el fiind judecat și împușcat în 1981 pentru intimidarea unor afaceri la asemenea nivel. 

„Asta-i naturală și nu te doare capul după ea, ca după chimicalele ălora!” 

Așa stând lucrurile, mulți români, inclusiv cei care stăteau la bloc, nu doar cei de la țară, preferau să-și facă vinul lor (popularul și sănătosul „tulburel” fără chimicale în el), și/sau țuica lor, în balcon sau în pivnița casei, pentru consum propriu, după o rețetă proprie, licori oferite din belșug musafirilor, împreună cu laudele aferente. Strugurii, prunele sau chiar și vișinele (vișinata era posibilă doar pentru cei care puteau face rost de alcoolul alimentar indispensabil) erau cumpărate din piață, toamna, sau, în cazul celor care aveau o Dacie 1300, de prin satele din jurul orașelor pe unde se mai ascundea câte un mic petic de vie de origine necontrolată.

Cazanele și alambicurile necesare pentru țuicile piteștene sau pălincile ardelenești erau interzise oficial, comerțul cu băuturi alcoolice fiind monopol de stat (sub comuniști, cam totul era monopol de stat), ceea ce nu-i împiedica pe munteni sau pe ardeleni să-și ascundă în „chivnițele” lor utilajele necesare (confecționate artizanal chiar în fabricile sau în uzinele unde lucrau) pentru a-și distila băutura tradițională de care erau tare mândri și care era la foarte mare preț, mai mare chiar decât whisky-ul sau votca rusească: „Asta-i naturală și nu te doare capul după ea, ca după chimicalele ălora!” 

Consumul de alcool la locul de muncă și bășcălia românească

Mai exista prin mediile proletare lipsite nu doar de prea multă educație, cât și de posibilități materiale, practica așa-numitului „cocârț”, un amestec artizanal periculos de alcool etilic alimentar, îndoit cu apă, iar pentru gust se mai adăuga zahăr (din rație) sau alte sucuri. Se bea masiv „cocârț” prin șantiere (mai ales cele izolate prin munți), în fabrici, chiar și în armată (mai ales în aplicațiile departe de garnizoana de reședință), la fel cum se bea și „nechezol” – amestecul măcinat de cafea (puțină, pentru că era din import) cu... ovăz şi năut.

Consumul de băuturi alcoolice la locul de muncă era strict interzis de legislația comunistă (faimosul Decret 400 din 1981), dar era sistematic ignorat printr-o bășcălie tipic românească: „Decretul 402 zice că: bea și șeful, bem și noi”.   

Acest text a fost publicat în numărul 37 al revistei „Historia Special”, disponibil în format digital pe paydemic.com.