Manualele de istorie din şcolile româneşti conţin doar câteva fraze despre secui, care se referă la perioada şi regiunea în care au fost colonizaţi şi la atribuţiile lor militare în epoca medievală. Mai apar în contextul ajutorului dat lui Ştefan cel Mare sau lui Mihai Viteazul în luptele cu turcii. Cam la atât se reduc informaţiile despre secui pe care le află românii din manualele de istorie sau din filmele istorice. În condiţiile în care, din 1990 încoace, aproape săptămânal este pronunţat sau scris cuvântul „secui” în presa centrală, lipsa mai multor informaţii despre această minoritate, accesibile cititorului român, a devenit acută. E adevărat, autorii manualelor de istorie nu sunt specialişti în istoria minorităţilor, însă ar trebui să fie în grija Ministerului Educaţiei acordarea unui spaţiu mai mare cunoaşterii istoriei şi culturii conaţionalilor noştri. Fără a avea pretenţii de exeget, încercăm în paginile de faţă să prezentăm câteva consideraţii despre istoria secuilor, legate mai ales de tema autonomiei, deoarece în ultimele luni s-au purtat discuţii aprinse în presa şi societatea românească. *

Originea secuilor

Originea secuilor este încă neelucidată în istoriografia maghiară, care pendulează între diverse teorii:hună, avară, bulgară, turcică, pecenegă, cavară, avară sau maghiară. Ba chiar unii „specialişti” români au încercat, mai ales în perioada interbelică, să dovedească originea românească a secuilor! Datorită identităţii maghiare asumate în epoca modernă, prevalează în ultima vreme tentativele de a dovedi originea maghiară a secuilor.

Cuvântul secuia definit iniţial o stare social-militară, nu neapărat etnică. Din perspectiva originii etnice, secuii au fost o combinaţie de diverse populaţii amestecate cu ungurii, de la care au preluat limba. Cel puţin în momentul aşezării lor în sud-estul Transilvaniei, în jurul anului 1200, ei vorbeau doar limba maghiară, deoarece în graiurile secuieşti există similitudini cu unele graiuri vorbite în alte părţi ale regatului maghiar. Aceste particularităţi lingvistice atestă atât originea teritorială diversă înainte de a veni în Transilvania, cât mai ales că secuii erau deja asimilaţi din punct de vedere al limbii vorbite, cea maghiară. Înainte ca secuii să fie atestaţi documentar în sud-estul Transilvaniei, ei apar în diverse alte locuri din regatul medieval al Ungariei:în Slovacia, undeva la nord de Bratislava, pe valea râului Morava, în Baranya, Nagyváty, în regiunea Bihorului şi în sudul Transilvaniei, unde s-au aflat înainte de colonizarea saşilor, în jurul Sebeşului, Gârbovei şi Saschizului.

În Evul Mediu, izvoarele istorice atestă fără tăgadă că secuii aveau o identitate proprie, diferită de cea maghiară. Primele cronici ungureşti susţin că secuii sunt urmaşii hunilor, ceea ce reflectă conştiinţa unei origini diferite de cea a ungurilor. Chiar şi umaniştii care au scris despre secui, de la Bonfinius la finele secolului al XV-lea, până la Possevino la sfârşitul veacului următor, au remarcat că aceştia diferă de unguri în tradiţii şi obiceiuri. De fapt, aceste obiceiuri diferite de cele ale ungurilor se referă la obligaţiile lor militare, la privilegiile lor, la modul de distribuire a pământului şi la împărţirea lor în categorii sociale. Din punct de vedere lingvistic ei sunt unguri la origine. Însă din perspectivă etnică, diversitatea originii grupurilor de populaţii care s-au amestecat şi au format comunitatea secuiască nu poate fi contestată. Însă indiferent de originea etnică în perioada migraţiei, în momentul colonizării lor în sud-estul Transilvaniei secuii nu sunt decât un grup socio-militar maghiar cu privilegii.

Organizarea şi rolul politic al secuilor în epoca medievală

Secuii au fost colonizaţi în sud-estul Transilvaniei pe un teritoriu relativ compact. Doar o parte a lor formau o insulă de secui în regiunea Arieşului, către Turda. Din punct de vedere administrativ, secuii au fost organizaţi în şapte scaune, unde aveau propria lor conducere administrativă şi judecătorească. La fel ca în cazul altor grupuri etnice şi sociale din Ungaria medievală, secuii aveau autonomie administrativă, militară şi judecătorească.

Regele Ungariei numea în fruntea secuilor un comite al secuilor, un demnitar originar din rândul marii nobilimi maghiare. Voievodul Transilvaniei nu exercita asupra secuilor nicio autoritate. Doar după 1462 s-a obişnuit ca ambele demnităţi, cea de voievod al Transilvaniei şi cea de comite al secuilor, să fie acordate aceleiaşi persoane, din raţiuni militare, în contextul creşterii pericolului otoman. Dar şi în acest caz de cumulare a celor două demnităţi, persoana care le deţinea nu îşi exercita autoritatea asupra secuilor în calitate de voievod al Transilvaniei, ci doar în cea de comite al secuilor. Comitele secuilor avea atribuţii militare, în calitate de comandant al trupelor secuieşti. De sarcinile administrative se ocupa mai mult locţiitorul său, numit dintre familiarii săi, vicecomitele secuilor. Comitele secuilor convoca şi prezida adunarea secuilor, la care participau reprezentanţii tuturor scaunelor secuieşti. În cadrul acestei adunări secuieşti generale se luau deciziile în cazul proceselor pentru care se făcea apel la acest for superior. Fiecare scaun avea în fruntea lui câte un căpitan, cu atribuţii militare, şi un jude scăunal, care avea competenţe judecătoreşti, ajutat de juraţi. Aceste funcţii erau elective, căpitanul, judele şi juraţii find aleşi de comunitatea secuilor. Forul decizional era adunarea scăunală. Iniţial, la adunarea scăunală participau toţi secuii, dar cel puţin din secolul al XV-lea deciziile erau luate doar de categoriile sociale privilegiate – fruntaşii şi călăreţii.

Secuii îşi împărţeau periodic pământul;nimeni nu putea folosi în mod continuu acelaşi lot de pământ. Pământul era împărţit prin tragerea cu arcul, adică un lot era o lungime de săgeată. Fruntaşii şi călăreţii primeau mai multe loturi decât secuii de rând. Singura obligaţie fiscală a secuilor era darea boului:cu ocazia încoronării, a căsătoriei sau a naşterii primul băiat al regelui, fiecare familie de secui trebuia să dea câte un bou pentru trezoreria regală. Această obligaţie – darea boului – are rădăcini în obiceiurile populaţiilor migratoare, probabil în unele dintre cele care au stat la baza formării secuilor. Totodată, nu trebuie să uităm că pământul locuit de secui este în mare parte deluros, mai propice creşterii animalelor decât cultivării grânelor.

Secuii nu erau singura entitate privilegiată din Transilvania. Saşii, colonizaţi şi ei în secolele XII-XIII în sudul Transilvaniei, s-au bucurat de autonomie administrativă şi judecătorească, în schimbul căreia achitau o sumă de bani fixă la trezoreria regelui şi dădeau un număr de ostaşi pentru armata regală. La fel, asupra lor voievodul Transilvaniei nu avea nicio autoritate.

Potenţialul militar al secuilor şi saşilor le-a conferit o oarecare pondere în viaţa politică a Transilvaniei. Deşi asupra lor nu avea autoritate voievodul Transilvaniei, reprezentanţii secuilor şi ai saşilor participau la congregaţiile voievodatului, alături de nobili şi alţi oameni cu stare. În această instituţie a voievodatului Transilvaniei – congregaţia nobililor, saşilor, secuilor şi a altor oameni cu stare – se dezbăteau chestiuni militare comune şi se clarificau conflictele dintre membrii diferitelor entităţi. Cu ocazia răscoalei ţăranilor maghiari şi români de la Bobâlna din 1437, nobilii din Transilvania, împreună cu saşii şi secuii au format o uniune, cunoscută sub numele Unio trium nationum, cu scopul înfrângerii răsculaţilor şi a asigurării stabilităţii în Transilvania. În această uniune erau cele trei stări politice privilegiate din regiune, adică nobilii, saşii şi secuii. De obicei, se face o confuzie gravă în cărţile de istorie, atunci când, prin nobilime, se înţelege exclusiv naţiunea maghiară, deoarece între nobili, după 1366, se afla şi feudalitatea românească. În niciun caz această uniune nu a fost încheiată împotriva românilor, după cum greşit se afirmă de către unii „specialişti” în istorie. Obiectivul iniţial al uniunii a fost înfrângerea răscoalei ţăranilor unguri şi români de la Bobâlna. Abia în epoca premodernă, în condiţiile asumării unei identităţi şi conştiinţe maghiare de către nobilime, inclusiv de către cea românească, uniunea a căpătat un caracter exclusivist cu caracter etnic.

Obligaţiile militare ale secuilor

În schimbul privilegiilor fiscale şi a autonomiei administrative şi judecătoreşti, secuii erau obligaţi la serviciul militar. Din punct de vedere militar, secuii erau împărţiţi în şase neamuri, iar fiecare neam avea patru ramuri. Fiecare ramură trebuia să dea câte 100 de călăreţi în caz de război. Secuii erau împărţiţi în trei categorii sociale, în funcţie de avere şi de rolul pe care îl aveau în organizarea militară:fruntaşii (primores), călăreţii (primipili) şi secuii de rând, care luptau ca pedeştri. Doar cei din primele două categorii sociale puteau să fie aleşi în funcţii militare sau judecătoreşti. Avansarea unui secui de rând în categoria călăreţilor era condiţionată de avere, pentru că lupta călare presupunea un efort financiar care trebuia susţinut:cal şi armament.

Secuii asigurau avangarda armatei regale în cazul campaniilor ofensive şi rămâneau în ariergardă în caz de retragere. Din pricina creşterii pericolului otoman, în secolul al XV-lea au existat mai multe reforme şi proiecte de organizare a armatei regatului maghiar. Potrivit unui proiect al regelui Sigismund de Luxemburg din 1429, secuii trebuiau să dea un contingent de 3.500 ostaşi pentru apărarea Transilvaniei. În cazul mobilizării generale la război, potrivit unor documente din timpul regelui Matia Corvin, două treimi din secui trebuiau să meargă la oaste, restul trebuind să rămână acasă, cu rol de rezervă. Chemarea la oaste se făcea cu sabia înroşită de sânge sau prin aprinderea focurilor de semnalizare. Regele Vladislav al II-lea a adaptat organizarea militară la nevoile momentului său. În cazul unor campanii regale în Moldova, toată oastea secuilor trebuia să participe la campanie pe o perioadă de două săptămâni pe propria cheltuială. Dacă oastea era condusă de un demnitar, doar jumătate din oastea secuilor trebuia să participe la campanie. În campaniile din Ţara Românească participau jumătate din secui, când oastea era condusă de rege personal, şi doar o cincime, când în fruntea ei era un demnitar. Dacă războaiele erau în vest sau nord, doar o mică parte a oştii secuieşti trebuia să participe la campanie, dar pe cheltuiala regelui. Aceste reguli arată clar că scopul principal al secuilor era apărarea hotarelor estice şi sudice ale Transilvaniei.

În secolele XVI-XVII s-au realizat câteva conscripţii militare, adică registre numite lustre, în care erau consemnaţi toţi secuii apţi de luptă din fiecare sat. Doar o parte a acestor lustre s-au păstrat până azi, cea mai serioasă fiind cea realizată în timpul principelui Gabriel Bethlen în 1614.

Răscoalele secuilor împotriva pierderii libertăţilor fiscale

Încă de la finele secolului al XV-lea au fost primele revolte secuieşti împotriva funcţionarilor sau autorităţilor care le limitau libertăţile. După luptele pentru tronul Ungariei din 1490, în care unii secui ar fi luat partea polonezului Ioan Albert, voievodul Transilvaniei, Ştefan Báthory, a luat unele măsuri punitive împotriva lor. Pentru a linişti spiritele, regele Vladislav al II-lea l-a schimbat pe voievod. Însă demersul autorităţilor de a reglementa în sens restrictiv libertăţile secuieşti a continuat în paralel cu tentativele de revoltă ale celor nemulţumiţi. Secuii au fost divizaţi în tabere pro şi antiregale. Răscoalele armate au alternat cu adunări generale ale secuilor, în care încercau să se organizeze şi să ceară respectarea libertăţilor lor. Între 1510-1519 au fost mai multe revolte secuieşti, cea mai importantă fiind participarea secuilor la răscoala condusă de Gheorghe Doja din 1514. În ciuda măsurilor în forţă luate de autorităţi, nemulţumirile şi revoltele au continuat, ceea ce a atras represaliile autorităţilor. Prin confiscarea averilor răsculaţilor în 1521, de către voievodul Ioan Szápolyai, s-a anulat dreptul comunităţii secuilor de a beneficia de bunurile celor acuzaţi de trădare.

Războaiele pentru tronul Ungariei după 1526 au necesitat atât eforturi militare, cât şi cheltuieli excepţionale. Astfel că secuii au fost supuşi impozitării, contrar libertăţilor lor. Ceea ce părea iniţial a fi taxe extraordinare s-au generalizat. Cele mai multe măsuri administrative antisecuieşti au fost luate de Regina Isabela:s-a decis în Dieta Transilvaniei că averile secuilor trădători puteau fi confiscate pe seama principelui şi s-a generalizat impozitul în bani pentru secuii de rând, fiind scutiţi doar fruntaşii şi călăreţii.

În 1562, în contextul unui război între principatul Transilvaniei şi habsburgi pentru stăpânirea regiunii Sătmarului, secuii au căzut în plasa promisiunilor făcute de solii austriecilor de a li se reda vechile libertăţi. Replica principelui Ioan Sigismund Szápolyai a fost fermă:i-a ucis pe lideri, a întărit scutirea de taxe a fruntaşilor şi călăreţilor, pe care i-a echivalat cu rangul nobiliar, a reorganizat scaunele secuieşti şi a construit cetăţi pentru controlarea secuilor. Răscoala din 1562 a fost cea mai mare revoltă din epoca medievală târzie.

Prin echivalarea fruntaşilor şi călăreţilor cu rangul nobiliar şi impunerea la taxe a secuilor de rând s-a divizat ireversibil societatea secuiască. Ori de câte ori o partidă interesată le promitea secuilor redarea vechilor libertăţi, ei se răsculau împotriva autorităţilor, însă tabăra lor era uşor de înfrânt cu ajutorul secuilor privilegiaţi. În memoria colectivă a secuilor a rămas drept cea mai neagră pagină a istoriei lor perioada principilor ardeleni din familia Báthory. Atraşi în războiul dintre Gáspár Békes şi Ştefan Báthory în 1575, secuii au ajuns în tabăra învinşilor. Peste câteva decenii, în timpul Războiului de 15 ani, au primit doar promisiuni în schimbul slujbei militare. După campania din Ţara Românească din toamna anului 1595, încununată cu victoria antiotomană a trupelor unite din Ardeal, Ţara Românească şi Moldova sub conducerea lui Sigismund Báthory, secuii s-au aşteptat la îndeplinirea promisiunilor principelui, dar aveau să fie din nou păcăliți. Răscoala a fost înăbuşită, liderii traşi în ţepe şi mulţi secui torturaţi şi cu averea confiscată. Momentul a rămas în memoria colectivă sub numele de Carnavalul însângerat. Astfel se explică motivarea secuilor în asasinarea principelui Andrei Báthory, fugar după înfrângerea sa la Şelimbăr de către Mihai Viteazul. De altfel, principele român a exploatat ura secuilor faţă de Bathoreşti în propriul interes. Mulţi secui au servit ca mercenari în oastea lui Mihai.

Redobândirea libertăţilor secuieşti în secolul al XVII-lea

La începutul secolului al XVII-lea, Transilvania a fost terenul luptelor dintre oştile habsburgice conduse de generalul Basta şi principii ardeleni, care doreau revenirea principatului la situaţia anterioară Războiului de 15 ani. Necesitatea stringentă de trupe i-a determinat pe principii Moise Secuiul şi Ştefan Bocskai să ceară sprijinul secuilor în schimbul redării vechilor lor libertăţi, adică scutirea de obligaţiile fiscale. Chiar şi testamentul politic al lui Bocskai recomandă urmaşilor săi să îi păstreze pe secui în vechile lor libertăţi.

Epoca principelui Gabriel Bethlen (1613-1629) a fost benefică pentru secui. Conştient de necesitatea unor forţe militare eficiente pentru apărarea intereselor Transilvaniei, principele a promis încă de la încoronare respectarea libertăţilor secuieşti. Pentru a completa efectivele militare ale secuilor a dispus răscumpărarea celor care deveniseră iobagi şi a interzis nobililor să mai primească secui liberi ca iobagi sau jeleri pe moşiile lor. În 1614, principele a ordonat realizarea unei lustre generale, o conscripţie militară a tuturor secuilor. Conform acestei lustre erau 392 de fruntaşi şi 4.131 de călăreţi, doar 2.877 de pedestraşi şi 3.778 de libertini. Mai erau peste 5.000 de iobagi, 3.000 de jeleri şi aproape 1.000 din alte categorii.

Transilvania s-a implicat la mijlocul secolului al XVII-lea în Războiul de 30 de ani, care împărţise Europa în două tabere pe criterii religioase. Ambiţiile politice ale principilor ardeleni Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczi I şi Gheorghe Rakoczi II au avut nevoie de potenţialul militar al secuilor. Aceştia au profitat de context pentru a obţine confirmarea vechilor privilegii. Practic, acea perioadă este epoca de renaştere a secuilor din perspectiva libertăţilor şi privilegiilor în schimbul slujbei militare.

Pierderea privilegiilor secuilor sub habsburgi în secolul al XVIII-lea

Instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania la finele secolului al XVII-lea şi îndepărtarea pericolului otoman au marcat scăderea importanţei militare a secuilor. În paralel, noile autorităţi au reorganizat sistemul fiscal din principat, ceea ce i-a afectat grav pe secuii supuşi impozitelor. Prima mare lovitură au primit-o secuii de la habsburgi, ca represalii la răscoala curuţilor a lui Francisc Rakoczi al II-lea. Pe lângă confiscarea armelor, s-au desfiinţat structurile de conducere militară secuieşti. Imperiul se baza mai mult pe armata imperială modernă decât pe structurile medievale autohtone. Peste câteva decenii, noile strategii militare avansate de generalii austrieci în timpul împărătesei Maria Tereza i-au scos definitiv pe secui din politica militară a imperiului în formatul medieval al privilegiilor în schimbul slujbei militare. Potrivit reformei militare, în anii 1760 s-au înfiinţat în Transilvania regimente de graniţă româneşti şi secuieşti, copiind modelul regimentelor de graniţă din Croaţia. Dacă pentru românii ardeleni aceasta a însemnat o cale de avansare socială şi un câştig în ansamblul societăţii româneşti, pentru secui a marcat un dezastru.

Conştientizând că organizarea regimentelor de graniţă marchează sfârşitul libertăţilor secuieşti şi a obiceiurilor străvechi de mobilizare la oaste, secuii s-au revoltat împotriva reformei militare austriece. Punctul culminat al revoltei s-a consumat la Madéfalva (azi Siculeni), în 7 ianuarie 1764. Trupele austriece au lovit aproape fiecare casă cu tunul. Circa 400 de persoane au murit în ceea ce a rămas în memorie ca Masacrul de la Madéfalva. În ciuda opoziţiei secuilor, regimentele de graniţă secuieşti au fost înfiinţate după noile reguli. Mai mult, o parte din batalioane erau formate din soldaţi români, mai dornici să se înroleze decât secuii înrădăcinaţi în vechile lor tradiţii militare.

În urma masacrului de la Madéfalva, de teama represaliilor şi a înrolării forţate, câteva mii de secui s-au refugiat în Moldova. O mare parte dintre secuii refugiaţi s-au întors după câţiva ani în urma promisiunii de amnistie. O altă parte a rămas în Moldova printre ceangăi şi a crescut considerabil numărul populaţiei catolice din Moldova, care oricum era în permanenţă alimentată cu imigranţi secui de-a lungul secolelor. Câteva sute de familii secuieşti refugiate în Moldova au fost colonizate de austrieci în Bucovina, unde au înfiinţat cinci sate. Deşi austriecii le-au dat pământ şi bani pentru susţinerea culturilor agricole, secuii bucovineni s-au adaptat foarte greu noilor condiţii de viaţă şi nu s-au înrădăcinat. Urmaşii lor au emigrat în Ungaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în cadrul acordurilor româno-maghiare de schimburi de populaţie. De aici o parte au emigrat în pădurile Amazonului, în Brazilia, unde trăieşte şi azi o comunitate compactă de secui bucovineni, vorbitori de limbă maghiară. Destinul urmaşilor secuilor refugiaţi în Moldova în urma masacrului de la Madefalva a fost o adevărată epopee.

Desfiinţarea autonomiei secuilor în secolele XVIII-XIX

Autonomia secuilor a constat, de fapt, în organizarea administrativă în scaune, conduse de reprezentanţi aleşi de adunările secuieşti şi de funcţionari cu rol militar sau juridic numiţi de autorităţile centrale. La mijlocul secolului al XVIII-lea, atât a mai rămas din vechile privilegii ale secuilor. Vechile scutiri de impozite au fost pierdute deja prin impozitarea secuilor de rând, în timp ce fruntaşii şi călăreţii erau asimilaţi nobililor. Iar prin organizarea regimentelor de graniţă a dispărut şi privilegiul secuilor de a sluji în război în propria structură militară în schimbul scutirii de taxe. Astfel că orice proiect de reorganizare administrativă a scaunelor secuieşti distrugea, evident, ultima rămăşiţă a vechii autonomii. Împăratul Iosif al II-lea a vrut să reorganizeze administrativ principatul Transilvaniei prin reîmpărţirea vechilor comitate şi scaune în 10, apoi 11 comitate noi, trasate geografic după alte criterii decât cele etnice sau ale privilegiaţilor. A dispus recenzarea populaţiei cu scopul unei mai bune impuneri şi a introdus obligativitatea utilizării limbii germane în administraţie. Reforma administrativă a împăratului urma să desfiinţeze ceea ce a mai rămas din autonomia secuilor.

După moartea lui Iosif al II-lea, majoritatea reformelor sale au fost anulate şi s-a revenit la vechea organizare în scaune a secuilor. Abia în 1876, când guvernul de la Budapesta a realizat reforma administrativă şi reorganizarea teritorială a Transilvaniei, unită cu Ungaria în 1867, a dispărut autonomia secuilor. Vechile scaune secuieşti au dispărut la fel ca şi scaunele săseşti, despre care politicienii maghiari afirmau că sunt resturi ale epocii medievale care nu pot exista într-un stat modern.

Nu au existat împotriviri ale secuilor la reorganizarea scaunelor în comitate şi la dispariţia, astfel, a ceea ce a mai rămas din vechea autonomie secuiască medievală. Pentru secui uniformizarea administrativă din 1876 a fost o integrare în sistemul administrativ din Ungaria, o acţiune fără conotaţii politice la acea vreme. Prin alegerea membrilor comunităţii secuieşti în structurile locale administrative s-a asigurat participarea lor la actul de administrare, dar aceasta nu mai are nimic de-a face cu autonomia medievală, pentru că instituţiile locale erau un instrument modern de administraţie a statului.

Practic, în momentul unirii Transilvaniei cu România, în 1918, nu mai exista nicio urmă a autonomiei secuilor, dispărută de-a lungul secolelor în toate cele trei caracteristici ale sale:scutirea de taxe prin impozitarea secuilor, participarea la război prin organizarea regimentelor de graniţă şi autoguvernarea prin reforma administrativă.

Identitate şi conştiinţă maghiară la secui

Adesea este pusă întrebarea dacă secuii sunt unguri sau nu. După cum am arătat la început, din punct de vedere al originii este discutabilă apartenenţa lor la poporul vechi maghiar. Mai plauzibilă este teoria originii secuilor în resturi de triburi aciuate pe lângă maghiari în perioada migraţiei. Obiceiul de a lupta în avangardă, respectiv în ariergardă, scrierea runică, darea boului şi tradiţia originii hunice sunt tot atâtea indicii ale originii, cel puţin a unei părţi a secuilor, în triburi turcice. Însă nu trebuie exclusă nici componenta maghiară, deoarece iniţial cuvântul secuiacoperea o stare socială şi militară, nu avea o conotaţie etnică. Ţinând cont că în momentul colonizării în Transilvania secuii vorbeau doar limba maghiară, trebuie acceptată o oarecare componentă maghiară, care s-a amestecat cu restul, altfel este greu de explicat practica limbii vorbite. Din perspectivă lingvistică, secuii sunt de origine maghiară.

Secuii s-au individualizat ca un grup etnic diferit de-a lungul epocii medievale. Raportarea lor la ceilalţi locuitori ai Transilvaniei sau ai regatului, precum şi raportarea celorlalţi la ei au transformat sensul cuvântului secuidin unul socio-militar în unul etnic. Toate izvoarele atestă utilizarea exclusivă a limbii maghiare, ceea ce a avut un rol esenţial în adoptarea în timp a unei conştiinţe şi identităţi maghiare.

Desigur că despre o conştiinţă naţională maghiară putem vorbi doar în epoca modernă. A existat însă o conştiinţă a identităţii de grup, în sensul că secuii au conştientizat că în raport cu ceilalţi au un statut aparte, privilegiat. Astfel se explică şi succesul teoriei originii hunice printre secui, care atestă şi conştiinţa unei alte origini decât cea a ungurilor.

În perioada medievală avem cel mult solidarităţi, evidente mai ales în efortul secuilor de a-şi apăra libertăţile. Tocmai aceste lupte permanente pentru conservarea privilegiilor lor medievale au contribuit la dezvoltarea unei conştiinţe a apartenenţei la un grup privilegiat.

În secolul al XVII-lea, sub influenţa Reformei, şi mai ales în secolul următor, în contextul disputelor „culturale” cu autorităţile habsburgice, această solidaritate medievală sau conştiinţa unui grup privilegiat se transformă în conştiinţă naţională. Crearea unei cronici secuieşti false la finele secolului al XVIII-lea este o expresie a crizei identitare a secuilor. Autorul preia teza originii hunice şi compilează o istorie a secuilor în Evul Mediu din diversele legende despre secui, combinate cu fapte reale din istoria ungurilor. Încă secuiul nu a devenit ungur. Adoptarea identităţii maghiare s-a prelungit până în secolul următor. Un instrument catalizator al conştiinţei maghiare a fost şcoala în limba maternă şi dezvoltarea culturii scrise în limba maghiară.

Revoluţia de la 1848 a cristalizat definitiv conştiinţa maghiară între secui. Lupta naţională împotriva habsburgilor şi antiteza româno-maghiară din Transilvania i-au unit pe secui în jurul idealurilor naţionale maghiare, pe care şi le-au asumat. Cea mai bună dovadă a conştiinţei maghiare în epoca modernă este lipsa protestelor secuilor faţă de desfiinţarea scaunelor secuieşti în 1876 de către autorităţile centrale de la Budapesta şi implicarea secuilor în procesul de integrare a Transilvaniei unite cu Ungaria după 1867. Au existat politicieni secui care făceau politică separată la Budapesta la finele secolului al XIX-lea, dar nu din perspectiva unei identităţi secuieşti, ci din cauza spiritului lor politic combativ. Nemulţumirile faţă de guvernul de la Budapesta s-au manifestat doar pe criterii economice, niciodată autonomiste.

Puternica identitate maghiară la secui a ieşit în evidenţă la finele Primului Război Mondial, când secuii au fost principala forţă militară în Transilvania care s-a opus cu perseverenţă instaurării noilor autorităţi româneşti. Secuii au acceptat în cele din urmă noile realităţi politice de după Unirea din 1918. În ultimul secol, lupta naţională maghiară din Transilvania i-a unit şi mai mult pe secui de ceilalţi unguri din România, ei devenind între timp nucleul luptei naţionale.

Un joc de cuvinte:autonomie, autoguvernare, autodeterminare, independenţă

În condiţiile revendicărilor naţionale faţă de statul român, secuii şi-au redescoperit conştiinţa vechilor privilegii medievale şi a autonomiei. Discursul politic a preluat ca partitură principală tema autonomiei secuieşti, care este, de fapt, o mişcare naţională a maghiarilor din Transilvania. Conştiinţa trezită recent a autonomiei medievale serveşte excelent ca subiect de dispută şi provocare politică pentru politicienii unguri, care pot manipula, prin acest discurs, populaţia secuiască drept masă de manevră, chiar critică, împotriva caracterului unitar al statului român.

În lupta lor naţională, secuii, de fapt ungurii din sud-estul Transilvaniei, îşi caută simbolurile autonomiei medievale, fără să îşi amintească niciunul că tocmai guvernul de la Budapesta le-a luat autonomia în 1876. Acest moment este trecut cu vederea. Dacă în perioada interbelică imnul secuiesc a devenit un simbol al rezistenţei maghiare în România, în prezent asistăm la scenete bine orchestrate cu un alt simbol redescoperit recent al identităţii secuilor, aşa-numitul steag secuiesc. Imnul, steagul, uniformele militare maghiare, manualele de istorie, toate acestea au rolul cristalizării unei conştiinţe puternice, bătăioase, în noua generaţie, care va fi mult mai periculoasă decât generaţia în vârstă, care era „liniştită” de mult timp de acţiunile în forţă ale Securităţii comuniste.

Niciodată secuii nu s-au considerat români, cetăţeni ai statului român. Întotdeauna ei au considerat că Unirea din 1918 a fost un accident istoric şi cândva vor reuşi să schimbe sensul istoriei. Secuii au conştiinţa vechilor lor privilegii şi sunt obişnuiţi să ceară mereu drepturi, chiar dacă le au. Asta au făcut-o în ultimii 500 de ani. Conştiinţa vechilor privilegii i-a transformat în „unguri cu moţ”, care mereu vor să fie mai băgaţi în seamă decât ceilalţi. Chiar şi faţă de ceilalţi unguri din Transilvania se uită de sus, deoarece au conştiinţa „moţului” lor, a rolului lor în istorie. În continuare, spriritul lor naţional se hrăneşte din mituri istorice despre vitejia secuilor şi mai ales despre autonomia secuiască. Secuii încă nu au priceput că şi-au pierdut autonomia cu mult timp înainte de Unirea Transilvaniei cu România. Dar obsesia autonomiei este prea mare ca să renunţe, mai ales că secuiul e învăţat să tot ceară drepturi şi libertăţi în ultimii cinci sute de ani. Orice i se dă, el cere în continuare, fiind în permanenţă nemulţumit.

Nu este însă nicio diferenţă între autoguvernarea actuală şi cea din perioada autonomiei. Astăzi, toate satele şi oraşele maghiare au consilieri locali proporţional cu ponderea lor în rândul populaţiei, adică au majoritate absolută în localităţile secuieşti. Au reprezentanţi şi în consiliile judeţene;în două judeţe chiar le domină. E drept că prefecţii, fiind numiţi de guvern, nu sunt maghiari în judeţele secuieşti. Spre comparaţie, comitele secuilor, care reprezenta autoritatea centrală între secui, era, la fel, numit de regele Ungariei în Evul Mediu. Limbajul politicienilor maghiari este dublu, iar secuii de rând sunt manipulaţi prin amestecul intenţionat al termenilor autonomie, autodeterminare, autoguvernareşi independenţă. Orice secui va declara că luptă pentru autonomie, dar când trebuie să detalieze ce înseamnă, vorbeşte despre independenţă. Jocul semantic este periculos, însă unii nu aud, alţii nu pricep...

Mai citește: Mit şi manipulare în conştiinţa secuilor prin manualul de istorie a secuilor

*Nota autorului:Acesta este un text adresat cititorilor mai puţin sau mai mult avizaţi. Având un caracter de sinteză, în care am prezentat uneori propria viziune despre anumite chestiuni ale istoriei secuilor, ne-am luat libertatea de a nu încărca textul cu note bibliografice, care ar fi fost oricum într-o limbă greu accesibilă publicului român, limba maghiară.