Au crezut comuniştii în comunism?
Anul 1944 a adus invazia trupelor Armatei Roşii pe teritoriul României şi a început „eliberarea” de sub jugul fascist. Procesul a continuat şi mai agresiv după ce la 6 martie 1945 a fost instaurat un guvern condus de Petru Groza, total supus Moscovei. Ordinele de la Kremlin se executau fără întârziere, dar în ţară domneau mizeria şi dezordinea.
Generalul Constantin Sănătescu, cel care executase ordinul de a-l aresta pe mareşalul Ion Antonescu în 1944, constata că adepţii socialismului cu pretenţii ştiinţifice nu sunt interesaţi de fericirea poporului român. Au reuşit să dezorganizeze administraţia şi haosul domnea în ţară. Funcţionarii erau mereu cu teama în suflet de noi epurări şi nu mai aveau decât speranţa acumulării rapide de sume mari de bani, investite apoi în bunuri de valoare. Uimirea ofiţerului român era provocată de atitudinea miniştrilor comunişti, oameni de încredere ai regimului. Teoretic, urau proprietatea privată şi afirmarea socială. În realitate, miniştrii comunişti agonisesc averi pentru ca mai târziu să fie la adăpost (p. 243). Nu se schimbase mare lucru la nivel înalt şi în administraţia statului român. Corupţia a străbătut veacurile ca o umbră a demnitarilor români, mereu prezentaţi ca fiind creştini şi cinstiţi. Comuniştii au aruncat masca religiei în favoarea unui ateism politic, dar pofta de jaf a rămas o constantă. Au fost în stare să asasineze cât mai mulţi locuitori pentru a se menţine la putere şi a poza în salvatorii neamului românesc din lagărul numit România. Nu credeau în menţinerea sistemului şi acumulau averi pentru perioada de după prăbuşire. Mai rămâne ceva dintr-o avere impresionantă. Urmau exemplul stăpânilor sosiţi de la Moscova în cadrul Comisiei Aliate de Control. Chiar dacă urau luxul în teorie, cereau apartamente spaţioase, localuri renumite şi maşini scumpe (p. 172). Nici măcar teama de o represiune stalinistă nu-i împiedica să trăiască pe picior mare.
Bibliografie minimală
Sănătescu, Constantin, Jurnal, Humanitas, Bucureşti, 1993.