Atentat cu bombă în Senatul României

Atentatul cu bombă din Senatul României a avut loc într-o perioadă descrisă de istoria noastră drept una de mari reforme şi împliniri. Deşi evenimentul de la începutul lui decembrie 1920 a îngrozit opinia publică a timpului, astăzi aproape că nu se mai ştie nimic despre el.

Există o opinie generală, formată, ce-i drept, după Revoluţia din 1989, potrivit căreia primii ani de după Unirea din 1918 au reprezentat o perioadă de aur a României. Putem găsi, în mod evident, un sâmbure de adevăr în acest punct de vedere, dar de aici şi până la extazul privind împlinirile colective ale patriei, la care trăitorii acelei perioade au luat parte, e o cale lungă, foarte lungă;şi posibilă doar în discursul istoric.Tocmai din acest motiv am ales să relatăm despre un eveniment care a şocat opinia publică a vremii, dar care a fost trecut sub tăcere de manuale sau folosit doar în direcţia condamnării comunismului:primul şi singurul atentat cu bombă în Senatul României.

În plină perioadă reformatoare, la 8 decembrie 1920, la ora 14.30, când Senatul trebuia să-şi reia lucrările, a avut loc o explozie puternică, în urma căreia şi-au găsit sfârşitul epicopul greco-catolic Demetru Radu, ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, care a murit de septicemie câteva zile mai târziu, şi Spirea Gheorghiu, care a decedat, de asemenea, în zilele care au urmat, din cauza complicaţiilor survenite în urma exploziei.Cum s-au petrecut evenimentele. Explozia a avut loc la ora 14.30, înainte de reînceperea şedinţei de plen. Materialul explozibil a fost aşezat cu o seară înainte sub scaunul prezidenţial, lângă fotoliul regal şi cel al principelui moştenitor. Acesta era un obuz de provenienţă nemţească, obuz care fusese modificat şi căruia i se adăugase un ceas. Se pare că doar o treime din cantitatea pusă de atentator a explodat.Aceasta a fost suficientă însă ca toate geamurile Senatului să se facă ţăndări.

Ziarul „Adevărul“ relata:„Senatorii, aflaţi pe culoare şi la bufet, tocmai erau chemaţi în şedinţă. Din incintă se desprind, îndreptându-se spre banca ministerială, domnii Greceanu şi Văleanu (ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor);domnul general Coandă, preşedintele Senatului, urca spre fotoliul prezidenţial. În acel moment, o detunătură îngrozitoare răsună în incintă, cutremurând zidurile şi aruncând în aer câteva pupitre. O panică neînchipuită se produce, ţipete şi strigăte de salvare răsună, în vreme ce, într-un lac de sânge, doi senatori sunt scoşi afară. Zeci de senatori leşină, în vreme ce corpul de gardă opreşte ieşirea celor aflaţi înăuntru“, deoarece, în primele momente, s-a crezut că bomba fusese aruncată chiar atunci, dinspre băncile rezervate publicului. În ciuda faptului că panica a fost foarte mare, iniţial s-a crezut că ar fi explodat un calorifer. Pe lângă cei doi morţi mai sus menţionaţi, au mai fost răniţi Episcopul Nifon, Episcopul Ciorogariu şi preşedintele Senatului, generalul Coandă. Numărul victimelor ar fi putut creşte considerabil dacă ar fi explodat tot proiectilul sau dacă senatorii ar fi fost punctuali.Ţinta era Octavian Goga. În primă fază nu s-a ştiut cine ar fi avut vreo intenţie să detoneze o bombă în Senatul României şi, timp de câteva zile, s-a crezut chiar că bomba a fost aruncată de cineva aflat la balcoanele destinate publicului. Ulterior, autorităţile şi-au dat seama că au de-a face cu o bombă cu ceas, ceea ce reprezenta o premieră.

Gruparea acuzată de atentat era cea a lui Max Goldstein, un evreu comunist, originar din Bârlad. Acesta, împreună cu Saul Osias şi Leon Lichtblau, au fost, de altfel, consideraţi vinovaţi. Goldstein nu era la primul atentat împotriva unor reprezentanţi de rang înalt ai statului român. Cu aproape o lună înainte, el încercase, fără succes, să arunce în aer trenul în care se afla ministrul Constantin Argetoianu, un aprig prigonitor al comuniştilor în perioada interbelică. Se pare că motivaţia care ar fi stat la baza atentatului era antisemitismul exprimat de senatorul Octavian Goga. Acesta din urmă ar fi trebuit să ia cuvântul în deschiderea şedinţei din 8 decembrie, însă fusese reţinut pe hol de un elector care insista să-i vorbească. De aceea, poetul ar fi cedat locul la vorbitor episcopului greco-catolic.

Goldstein a fugit în Bulgaria, fiind vânat aproape un an de autorităţile române, care au reuşit să pună mâna pe el abia un an mai târziu, prin toamnă. A fost judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru fapta sa. A murit de pneumonie în 1924 în închisoarea de la Doftana.