Ascensiunea Ravennei în secolul al V-lea
La scurt timp dupã anul 400, împãrații din partea occidentala a Imperiului îşi mutã baza de operațiuni de la Milan la Ravenna. Se stabileşte o reşedințã imperial, se ridicã ziduri noi, se deschide o monetãrie şi se creeazã o infrastructurã care sã corespundã noului statut al oraşului. Prima jumãtate a secolului la V-lea înregistreazã o inflorire arhitecturalã importantã, incomparabilã cu a vreunui alt oraş din peninsula italicã.
În contextul invaziei vizigote din anul 402, din cauza dificultãților de apãrare a Milanului, împãratul Honorius mutã capitala la Ravenna, primul decret imperial din oraş fiind emis la 6 decembrie 402[1]. De ce aici? Rãspunsul vizeazã hinterland-ul mlãştinos, care zãdãrnicea atacul vizigoților. Socrates Scholasticus descrie în aproximativ 430 stabilirea lui Valentinian al III-lea la Ravenna accentuând însemnãtatea colosalã a mlaştinii în sistemul defensiv al oraşului[2].
Cu siguranțã cã Ravenna a fost perceputã drept o locație cu potențial defensiv special, deşi în realitate s-ar putea sã nu fi fost chiar aşa, dacã ținem cont de capturarea sa repetatã în decursul secolelor V-VI. Câțiva cercetãtori au punctat cã interesul strategic este secundar. Deichmann observã cã dezvoltarea Ravennei survine curând dupã ce Constantinopolul devine reşedința permanentã a împãraților din Rãsãrit, facilitând contactul maritim dintre cele douã pãrți ale Imperiului[3]. Comunicarea cu estul era vitalã mai ales în timpul lui Honorius şi Valentinian al III-lea, în vreme ce dupã 455 împãrații depind mai mult de armatele occidentale şi de senatul roman. În plus, Ravenna se putea aproviziona mai uşor. Este posibil ca Honorius sã fi apreciat Ravenna atât datoritã poziției strategice, cât şi lipsei unui nucleu pagan, ceea ce ar fi permis crearea unei noi capital creştine. De altfel, catedrala şi palatul reprezentau douã centre fundamentale ale oraşului, iar dovezi privind existența unor temple pãgâne nu existã momentan.
Sediu imperial
Ideea cum cã Ravena a devenit capitala Imperiului Roman de Apus apare mai întâi la Agnellus, care spune cã Valentinian al III-lea (425-55) “a ordonat şi a decretat ca Ravenna sã fie capul Italiei (caput) în locul Romei”[4]. Relatãrile lui Agnelllus cu privire la activitãțile edilitare ale lui Honorius, ale Gallei Placidia şi ale lui Valentinian al III-lea au contribuit la țeserea unei adevãrate legende în jurul Ravennei. Însã analiza recentã a lui A. Gillet asupra reşedințelor cunoscute ale împãraților occidentali din secolul al V-lea aratã cã în ciuda intense activitãți din oraş, tot Roma rãmâne principalul centru de gravitație. Am putea considera Ravenna o alternativã viabilã la Roma, organizarea sa edilitarã contribuind şi ea la discursul politic. Pentru mai bine de 30 de ani ea este pânã la urmã principalã reşedințã imperialã.
Cum se încadreazã Ravenna în tipologia reşedintei imperiale? Din secolul al III-lea, în Imperiul Roman se dezvoltã în ritm rapid administrația birocraticã centratã pe persoana imperialã. Extinderea rețelei birocratice în secolul al V-lea se întrevede în Notitia Dignitatum, listã a oficialilor redactatã între 395-420, ceea ce coincide cu şederea împãratului la Ravenna. Se estimeazã cã numãrul funcționarilor atingea 1500. Case precum cea excavatã la Via d’Azeglio aratã cã oraşul avea în structura populației şi personaje înstãrite, iar estimãrile demografice variazã între 5 şi 10000. Baza relativ largã de birocrați de carierã este sursa unei vieți urbane destul de colorate, aşa cum reiese din descrierea satiricã a oraşului realizatã de cãtre Sidonius Apollinaris[5]. Deşi cunoaştem puține lucruri despre oamenii care trãiau în Ravenna, compensãm prin topografia sa, similarã cu cea din Constantinopol şi Milan. În capital lui Constantin, principalele clãdiri guvernamentale erau adiacente catedralei şi palatului imperial, flancat la rândul sãu de Hippodrom. Strãzi cu colonade legau aceastã zonã centralã de restul oraşului. Protejat pe trei pãrți de ape, oraşul era protejat şi pe uscat de zidurile extinse considerabil de cãtre Theodosius al II-lea. Milan avea aproximativ aceeaşi schițã:mai întâi un oraş provincial şi centru negustoresc prosper, odatã cu mutarea curții imperiale se adaugã noi ziduri, palate şi alte structuri. Bisericile nu lipsesc din niciuna dintre reşedinte. Aceste caracteristici se regãsesc în variațiuni diverse şi în celelalte oraşe imperial ale vremii. Dincolo de zidurile noi ale Ravennei, trebuie sã se fi construit în prima jumãtate a secolului al V-lea, dar cronologia transformãrilor edilitare este neclarã.
Cu siguranțã cã a existat un sediu imperial în Ravenna, cunoscut sub numele de palatium. Locația trebuia sã adãposteascã un numãr mare de funcționari şi sã ofere cadrul desfãşurãrii unor ceremonii elaborate în care împãratul sã-şi etaleze centralitatea. Ca reşedințã permanentã a lui Honorius şi Valentinian al III-lea, trebuie sã fi dispus de mai multe structuri impresionante, în legãturã cu care avem puține aluzii textuale. Agnellus ne povesteşte despre faptul cã Honorius a dorit sã ridice un palat în Caesarea, zona dintre Ravenna şi Classe, dar pânã la urmã ridicã acolo o bisericã dedicate Sfântului Laurențiu, dar în schimb valentinian al III-lea construieşte un edificiu public în locul numit Laureto, acolo unde Theoderic îl va ucide pe Odoacru[6]. S-a sugerat cã palatul s-ar fi aflat lângã san Giovanni Evangelista, bisericã ridicatã de Galla Placidia şi cã ar fi ocupat, cel puțin din descrierea lui Agnellus, întreaga parte de sud-est a oraşului.
Una dintre cele mai importante structuri care se va ridica la scurt timp dupã 402 este monetãria, indiciu al creşterii importanței oraşului[7]. În Ravenna se bate monedã de aur şi argint regulat pânã în 455, iar dupã aceea activitatea nu va înceta de tot. Bisericile sunt singurele despre care deținem informații mai precise. Structurile bisericeşti alcãtuiesc o parte esențialã a corpusului artistic şi architectural creştin. Un element comun al acestor edificii ar fi materialul folosit:cãrãmizi reciclate de la clãdiri romane anterioare. Uzanța de spolia atestã statutul degradat al Ravennei, deşi s-ar putea explica şi simbolic ca variant unei reutilizãri simbolice, ca metodã de apropriere a trecutului roman. Singura bisericã atribuitã lui Honorius este Sfântul Laurențiu, martirizat conform tradiției în 258. Ca de obicei, Agnellus este principala sursã a informației. Se pare cã avea o singurã navã şi coridoare separate prin rânduri de 12-15 coloane. Galla Placidia sustine cu ardoare creştinismul în forma lui ortodoxã, colaborând cu mai mulți papi şi contribuind la renovarea de bazilici precum Santa Croce in Gerusaleme din Roma sau Sfântul Paul din afara zidurilor Ravennei. Monedele o reprezintã cu monograma lui Iisus cusutã pe umãr şi uneori mâna lui Dumnezeu ținând o coroanã desupra sa, motive folosite mai întâi de Theodsius al II-lea şi sora sa Pulcheria. A fost o susținãtoare a unuia dintre cei mai importanți episcope ai Ravennei, Peter Chrysologus, iar Agnellus le atribuie amânduror construcția unei biserici dedicate Sfântului Ioan Botezãtorul[8].
Celelate edificii databile în primii ani ai guvernãrii imperial din Ravenna sunt catedrala, cunoscutã sub numele de Ursiana, şi baptisteriul aferent. Odatã cu creşterea importanței politice a oraşului creşte şi rolul episcopului, care are reşedințã acolo încã din secolul al IV-lea. Relația dintre conducãtorul laic şi cel religios apare ca o caracteristicã proeminentã a antichitãții târzii, punctul central al autoritãții religioase concentrându-se în catedrala cu hramul Invierii (Anastasis). Legãtura dintre episcopul care se afla în estul şi împãratul în vestul oraşului este confirmatã de existența unui drum flancat de coloane. Treptat creştinismul îşi asumã rolul de liant al ideologiei imperiale.
Prin 440 Valentiniam al III-lea mutã curtea la Roma. În timpul haosului provocat dupã jaful vandal din 455, împãrații care au legãturi mai stabile cu senatul sau Imperiul Oriental se aflã la Roma (Avitus, Anthemius, Olybrius, Nepos), în vreme ce împãrații-generali sau cei susținuți de generali iau deciziile importante de la Ravenna (Maiorian, Libius Severus, Glycerius, Romulus Augustulus). Dupã 450 statutul de capitalã devine fragil. Ravenna, în ciuda dezvoltãrii sale importante din aceastã jumãtate de secol, nu poate deveni, precum Constantinopolul, o a doua Romã, pentru cã vechea Romã incã îşi pãstreazã statutul.
[1]Andrew Gillett, Rome, Ravenna and the last Roman Emperors, Sydney, 2001, p. 140.
[2]Socrates Scholasticus, Historia ecclesiastica, ed. R. Hussey, Oxford, 1853, vol. I, VII, 23.
[3]F. W. Deichmann, Constantinopoli e Ravenna, în Gillett, op. cit., pp. 161-2.
[4]Agnellus, Liber Pontificalis Ecclesiae Ravennatis, Corpus Christianorum Continuatio Mediaevalis199. Turnhout, Belgia:Brepols Publishers, 2006, XV.
[5]Sidonius Apollinaris, Epistolae, I, 8.
[6]Deborah Deliyannis, Ravenna in Late Antiquity, Cambridge University Press, 2010, pp. 26-30.
[7]Ibid.
[8]Ibid.