Asasinarea lui Thomas Becket, decisă la petrecerea regelui

În Anglia medievală a Plantageneţilor, pe scena conflictului pentru hegemonie laic versus ecleziastic vor evolua doi actori:Regele Henric al II-lea Plantagenet şi Thomas Becket, Arhiepiscop de Canterbury.

Henric al II-lea  şi Thomas Becket au copilărit împreună şi deveniseră, de la o vârstă fragedă, buni prieteni. Astfel încât, în anul în care a devenit rege, la sfatul arhiepiscopului Theobald, Henric l-a numit pe Thomas în funcţia de cancelar. În această perioadă, rivalitatea dintre rege şi Arhiepiscop pentru supremaţia uneia dintre puteri, temporală şi spirituală, asupra alteia, s-a accentuat. În acest conflict, Becket s-a plasat şi a acţionat ca un slujitor al regelui.

Arhiepiscopul privea cu regret cum tânărul format de el trecuse în „tabăra” opusă, iar atunci când Theobald a murit, în anul 1161, regele, decis să dea autorităţii spirituale lovitura de graţie:l-a numit în locul lui Theobald pe Thomas Becket. Acesta din urmă a refuzat. Regele însă va insista, iar cancelarul va ceda. În iunie 1162, Thomas Becket era hirotonisit preot şi sfinţit Arhiepiscop de Canterbury.

Rege versus arhiepiscop

Becket era conştient că va intra astfel într-un conflict pe viaţă şi pe moarte cu regele, fostul său prieten, însă nu mai avea de ales. Primul său act ca Arhiepiscop a fost acela de renunţare la funcţia de cancelar. Au urmat o serie de măsuri aspre, radicale, prin care elementele de viaţă şi comportament laic erau scoase din biserici şi mânăstiri.

Călugării şi preoţii reveneau la viaţa ascetică de dinainte, cu rugăciuni, post şi ajunare. Regele, considerându-se trădat, va riposta cu furie şi cu duritate. El se va amesteca făţiş în chestiunile ecleziastice, pretinzând, la Conciliul de la Westminster din 1163, că, o dată judecaţi şi condamnaţi de curţile ecleziastice, „clericii incriminaţi” să fie pedepsiţi de autoritatea seculară. Era de fapt o readucere în actualitate a unor legi nescrise, de pe vremea bunicului său, fostul rege al Angliei, Henric I, care reglementau raporturile dintre stat şi Biserică.

Arhiepiscopul a refuzat să jure obedienţă unor „vechi obiceiuri”. Mai mult, i-a  convins şi pe o parte dintre episcopi, care erau iniţial de acord cu ele, să reconsidere judecata lor şi în numele „salvării ordinii noastre”, să le respingă. Un an mai târziu, regele le-a codificat, în scris, în forma „Constituţiilor de la Clarendon”. Cu toate acestea, Becket a refuzat să le semneze, deşi, verbal, şi-a dat consimţământul. Papa Alexandru al III-lea, considerând la rândul său că statutele aduceau o atingere gravă dreptului canonic, le-a excomunicat. Becket, întărit de atitudinea Suveranului Pontif, va lua atitudine, declarându-se public vinovat de sperjur (consimţise verbal, însă nu semnase), anunţându-se rivalul unor legi iniţial recunoscute, iar regele, folosindu-se de acest lucru, a contra-atacat.

În octombrie 1164, Henric al II-lea l-a convocat pe Thomas Becket la Conciliul de la Northampton, la judecată. Capetele de acuzare se refereau atât la sperjurul făcut în calitate de arhiepiscop, cât şi la gestionarea inadecvată a unor fonduri, pe vremea când era cancelar. Arhiepiscopul a ripostat:Conciliul şi oricare altă autoritate laică nu aveau nici o putere asupra lui. Unica autoritate pe care o recunoştea era Papa de la Roma. Cu aceste cuvinte, Becket a părăsit Conciliul şi Anglia, autoexilându-se în Franţa regelui Ludovic al VII-lea,   pentru şase ani.

Împăcarea şi omorul

În perioada exilului francez, Becket a încercat să obţină un sprijin din partea Papei, însă a primit doar cuvinte de încurajare. Furia regelui s-a mai potolit, dar nu a încetat. În iunie 1170, regele a încercat să dea încă o lovitură puterii spirituale:contrar cutumelor, a ordonat ca încoronarea fiului său cel mare, Henric, să se petreacă la Catedrala din York, ceremonia fiind condusă de Arhiepiscopul de York. Ceremonia încoronării ar fi trebuit, conform canoanelor, să se petreacă în Catedrala de la Canterbury şi să fie condusă de Thomas Becket.

Acesta, luând cunoştinţă de actul petrecut la York, a reacţionat dur, ameninţând că îi va scrie Papei, care se va grăbi să proclame interdicţia lui şi excomunicarea Arhiepiscopului şi a celorlalţi episcopi participanţi. Regele a revenit, a anulat încoronarea şi a declarat public că dorea să se împace cu Becket.Arhiepiscopul a crezut, a riscat şi a revenit în Anglia la începutul lunii decembrie 1170. Cu o lună în urmă, în noiembrie, el le trimisese episcopilor participanţi la încoronare scrisori de demitere. Odată revenit, primul său gest a fost acela de a-i excomunica. Actul l-a înfuriat pe rege, care, la un ospăţ, a întrebat retoric dacă nu se găsea cineva în Anglia care să îl scape de Thomas Becket. Patru cavaleri au dat curs apelului şi, în ziua de 29 decembrie 1170, au pătruns cu forţa în Catedrală.

Un asemenea asasinat a şocat întreaga lume creştină. Era, într-adevăr, o formă neobişnuită de tranşare a conflictului pentru supremaţie dintre Biserică şi Monarhie. Adevăratul învins fusese însă regele. În anul următor, Henric al II-lea însuşi venea la mormântul Arhiepiscopului, făcând penitenţă şi flagelându-se, iar trei ani mai târziu, în februarie 1173, Becket era canonizat de către Papa Alexandru al III-lea.

Mărturia unui cleric de la Cambridge, preotul Edward Grim, care tocmai vizita Catedrala în acea zi de 29 decembrie 1170, este consemnată. Spre deosebire de ceilalţi clerici care se aflau în Catedrală (John de Salisbury, William Fitz Stephen, Benedict de Peterborough şi William de Canterbury), alături de Arhiepiscop, în momentul pătrunderii cavalerilor, dar care au fugit în toate părţile atunci când ucigaşii şi-au scos săbiile din teacă şi s-au năpustit asupra înaltului prelat, el a rămas pe loc şi a încercat să-l salveze pe Becket. Rănit la cap, cu braţul drept aproape tăiat, Edward Grim a supravieţuit.

Relatarea preotului Edward Grim

„Atunci  când Sfântul Arhiepiscop a intrat în Catedrală, călugării au oprit Vecernia şi au alergat către el, cel de­spre care ei credeau că a murit. S-au grăbit apoi să închidă uşile bisericii însă el le-a ordonat să lase uşile deschise, spunându-le:«Nu sunt tocmai persoana potrivită să transform o casă a rugăciunii, o biserică a lui Hristos, într-o fortăreaţă;chiar dacă nu este încuiată, ea este capabilă să-şi apere oamenii. Vom triumfa asupra duşmanilor mai degrabă prin suferinţă decât prin luptă, iar noi am venit aici să suferim, nu să rezistăm.»

Pe dată au pătruns oamenii sacrilegiului, cu săbiile scoase din teacă. Într‑adevăr, numai vederea lor, cu braţele înarmate rotindu-se prin aer, a cauzat o profundă oroare celor care îi priveau. Cavalerii s-au apropiat de mulţimea confuză şi în dezordine şi au întrebat furioşi:«Unde este Thomas Becket, trădătorul regelui şi al regatului său?». Cum nimeni nu răspundea, au întrebat iarăşi, urlând şi mai tare:«Unde este arhiepiscopul?».

Acesta, calm, a replicat:«Cei drepţi, asemeni leului neînfricat, vor fi eliberaţi de frică.» După care a coborât treptele, unde fusese dus de clerici, şi a rostit, cu o voce cât se poate de clară:«Sunt aici, dar nu sunt un trădător al regelui, ci un simplu preot. De ce mă căutaţi?».

Ucigaşii l-au urmat, cu săbiile scoase, şi i-au cerut:«Absolvă-i şi redă-i comuniunii pe toţi aceia pe care i-ai excomunicat şi întoarce-i la slujbe pe toţi cei pe care i-ai suspendat.»«Nu a fost făcută nici o penitenţă, aşa că nu îi voi absolvi.»«Vei muri şi vei căpăta ceea ce meriţi.»

«Sunt pregătit să mor pentru Stăpânul meu, astfel încât, prin sângele meu Biserica va dobândi libertate şi pace. Dar, în numele lui Dumnezeu, cel Atotputernic, vă interzic să le faceţi rău oamenilor mei, fie ei clerici sau laici, în orice fel. Dacă pe mine mă căutaţi, lăsaţi-i pe aceşti oameni să meargă în pace.»Şi-au pus apoi mâinile pe el, l-au imobilizat şi apoi l-au tras înspre uşă, intenţionând fie să-l ucidă în afara Catedralei, fie să-l ia prizonier şi să-l ducă la rege, după cum aveau să mărturisească mai târziu. Unul dintre cavaleri l-a înconjurat cu braţele şi, strângându-l cu putere, a încercat să-l târască afară. Thomas s-a desprins din strânsoare şi l-a împins cu vitejie, strigându-i:«Nu mă atinge, Reginald. Îmi datorezi credinţă şi supunere. Tu şi complicii tăi sunteţi nişte smintiţi!»

Roşu de mânie, cavalerul şi-a ridicat spada deasupra sfintei coroane şi i-a strigat:«Nu îţi datorez credinţă şi supunere ţie, care eşti în opoziţie cu supunerea şi credinţa datorate stăpânului meu, regele».Martirul şi-a înclinat gâtul, ca pentru rugăciune, şi-a împreunat mâinile, după care le-a ridicat. Îşi încredinţa persoana sa, dar şi cauza pentru care luptase, a Bisericii, în mâinile lui Dumnezeu, ale Fecioarei Maria şi a martirului Saint Denis. Abia de rostise cuvintele de mai sus, când cavalerul, temându-se că el ar putea fi salvat de popor şi astfel ar scăpa viu, şi-a prăvălit dintr-o dată sabia asupra lui şi l-a rănit la cap, tăindu-i şi partea de sus a coroanei.

Şi, prin aceeaşi lovitură, îl răni în partea de jos a braţului pe acela care vă povesteşte cele ce s-au întâmplat. Becket mai primi o lovitură de sabie în cap, însă rămase neclintit. Când primi a treia lovitură, martirul se prăbuşi, şi, sprijinit în genunchi şi pe coate, a spus:«În numele lui Iisus şi pentru protecţia Bisericii sunt pregătit să îmbrăţişez moartea.» Şi în timp ce zăcea acolo, cel de al treilea cavaler i-a dat o nouă lovitură cu sabia, astfel încât i-a despicat ţeasta în două. Partea superioară a capului, pe care se afla coroana arhiepiscopală, zbură. Podeaua se înroşi de sânge.

Al patrulea cavaler i-a gonit pe toţi aceia care începuseră a se aduna în faţa Catedralei. A cincea persoană era un cleric, care îi însoţise pe cavaleri, care şi-a adus şi el sângeroasa contribuţie la tragicul sfârşit. El a pus piciorul pe gâtul preotului, s-a aplecat asupra ţestei înjumătăţite a acestuia, şi, vai, ce oribil!-cu mâinile băgate adânc acolo, i-a smuls creierii rămaşi şi i-a împrăştiat, împreună cu sângele, pe dalele bisericii. Când a terminat acea oribilă treabă, le-a spus cavalerilor:«Cavaleri, e timpul să mergem. Ne-am făcut treaba, el n-o să se mai scoale de-acolo.»”