Asasinarea lui Cezar: cine a plănuit, de fapt, crima?

Timp de secole ni s-a spus că cei doi senatori romani pe nume Brutus și Cassius s-au aflat în spatele complotului de a-l ucide pe Iulius Cezar pe 15 martie. Dar este oare aceasta întreaga poveste? E posibil ca adevăratul uneltitor să fi fost de fapt unul dintre cei mai apropiați aliați ai lui Cezar?

Este anul 44 î.Hr., ziua de 15 martie. Senatul se întrunea în acea zi, iar membrii săi așteptau sosirea lui Cezar. Dar acesta se hotărâse să nu vină – din motive de sănătate, se spune, dar motivul real a fost soția sa, Calpurnia, care se panicase din cauza unor semne rele. „Ce spui, Cezar? Oare cineva de statura ta va lua în seamnă visele unei femei și semnele oamenilor fără minte?” Sunt cuvintele lui Decimus Iunius Brutus Albinus către Cezar. Așa l-a făcut să se răzgândească:Cezar a decis, în cele din urmă, să participe la ședința Senatului, chiar și numai pentru a anunța amânarea acesteia pentru o altă dată. Ce nu știa e că mai bine de 60 de uneltitori îl așteptau acolo, cu pumnalele ascunse sub robe. Decimus știa însă acest lucru prea bine:era, în fond, unul dintre liderii conspirației, iar acțiunile sale din acea dimineață aveau să schimbe cursul istoriei.

Majoritatea istoricilor i-a identificat pe Brutus și Cassius drept cei care au pus la cale întreaga conspirație împotriva lui Cezar. Mergând pe această idee, ei urmează exemplul lui Plutarh, care a scris însă la 150 de ani după evenimente, și al lui Shakespeare, care s-a inspirat după Plutarh. Istoricii tind să-l omită pe Decimus (numit în piesa lui Shakespeare Decius), chiar dacă el este adevărata cheie a poveștii:motivele sale sunt mai clare decât se crede, iar comportamentul său arată cât de bine se organizaseră conspiratorii.

Cea mai timpurie sursă de informații cu privire la asasinarea lui Cezar îl numește pe Decimus lider al complotului. La câteva decenii după acea zi de 15 martie, Nicolaus din Damasc, savant și birocrat, a scris o istorie a lui Cezar Augustus, primul Împărat roman (27 î.Hr. – 14 d.Hr.). O variantă mai târzie a lucrării sale, în formă scurtă, a supraviețuit timpului, și conține informații despre moartea lui Cezar.

Până recent, specialiștii nu au acordat atenție operei lui Nicolaus deoarece acesta, fiind un apropiat al Împăratului, avea motive să-i atace pe ucigașii lui Cezar. Dar cercetări recente arată că Nicolaus a fost un foarte bun cunoscător al naturii umane, și merită toată atenția noastră. O serie de scrisori dintre Decimus și Cicero, toate scrise după asasinat, arată de asemenea o altă față a complotului, dar și ele au fost, până recent, neglijate.

Cine a fost Decimus?

Spre deosebire de Brutus și Cassius, Decimus era omul lui Cezar. În războiul civil dintre Cezar și generalul Pompei (49-45 î.Hr.), Brutus și Cassius l-au sprijinit pe cel din urmă și au schimbat ulterior tabăra. Decimus, în schimb, l-a susținut pe Cezar de la început până la sfârșit. În timpul conflictului, Cezar l-a însărcinat pe Decimus să guverneze Galia în absența sa, iar la sfârșitul războiului, în anul 45, acesta s-a întors la Roma pentru a fi alături de Cezar.

Apoi lucrurile au luat o altă turnură. Între septembrie 45 î.Hr. și martie 44 î.Hr., Decimus și-a schimbat părerea despre Cezar. Nu știm exact de ce, dar probabil că nu a fost o problemă de principii, ci mai degrabă de putere. Scrisorile lui Decimus către Cicero arată un om de acțiune cu un acut simț al onoarei și cu o sete puternică de răzbnunare.

Poate elementul care l-a făcut pe Decimus să schimbe tabăra a fost participarea la cele două parade ale victoriei organizate pe străzile Romei în toamna anului 45 î.Hr. Atunci, Cezar le-a permis, în pofida obiceiurilor, generalilor săi spanioli să sărbătorească, dar nu i-a acordat același privilegiu lui Decimus pentru victoria sa împotriva unui trib galic.

Sau poate că a fost numirea lui Octavian, nepotul lui Cezar, în funcția de comandant-adjunct în războiul împotriva Parthiei, rivalul Romei din Mediterana de est. Asta în timp ce Decimus era lăsat în urmă, în Galia, pe care trebuia să o guverneze.

Indiferent care i-au fost motivele, odată ce s-a întors împotriva lui Cezar, Decimus a fost indispensabil complotului. Era atât șeful de securitate al conspiratorilor, cât și principalul lor spion. Era singurul complotist din cercul apropiat al victimei, așa că a putut juca rolul de cârtiță, revelându-le asasinilor gândurile lui Cezar. Mai mult, el controla o trupă de gladiatori, care va avea un rol important în ziua asasinatului.

Motivele asasinării

Cezar a rămas la Roma între octombrie 45 î.Hr. și martie 44 î.Hr. – cea mai îndelungată ședere a sa aici în mulți ani. N-a făcut niciodată public un program clar, dar acțiunile sale dădeau de înțeles că urma să schimbe maniera de guvernare a Romei. Se comporta din ce în ce mai autoritar și și-a luat titlul, nemaiîntâlnit în istoria cetății, de Dictator pe viață. A păstrat magistraturile republicane tradiționale, dar alegerile deveniseră deja simple formalități:puterea de numire în funcții o deținea de fapt Cezar. Consulii, pretorii și senatorii au văzut cum puterea se transfera către secretarii și consilierii lui Cezar, chiar dacă unii abia deveniseră cetățeni romani de drept;unii erau chiar foști sclavi. Cezar nu era rege, dar obținuse o putere echivalentă cu cea a unui monarh.

Mai exista o problemă:ce se va întâmpla după moartea lui Cezar? Pentru criticii săi, favorurile pe care i le făcea lui Octavian aduceau pericolul fondării unei dinastii.

Unii romanii răspundeau la puterea din ce în ce mai mare a lui Cezar cu lingușiri. Îi acordau foarte multe titluri onorifice, numindu-l chiar zeu. Alții, însă, au decis că el trebuia oprit și au hotărât să-l asasineze, spunând că acționează în numele Republicii și al Libertății, și împotriva unei monarhii în devenire. Adevărul era însă că aceștia vedeau în puterea lui Cezar o amenințare directă la propriile lor privilegii.

Primele idei cu privire la asasinarea lui Cezar apar din vara anului 45 î.Hr., dar complotul care va duce la crima din 15 martie se încheagă abia în februarie 44 î.Hr. Cel puțin 60 de oameni s-au alăturat complotului (dintre care putem identifica, astăzi, doar 20). Potrivit lui Seneca, cei mai mulți dintre complotiști nu erau inamicii lui Cezar (foști aliați ai lui Pompei), ci prieteni și susținători de-ai săi.

Nu putem spune însă același lucru despre Brutus și Cassius, cei mai cunoscuți dintre complotiști. Cu toate acestea, Pompei îl sprijinise pe Pompei până ce acesta a pierdut în fața lui Cezar pe câmpul de luptă în 48 î.Hr., apoi s-a alăturat taberei învingătorului. L-a trădat atunci pe Pompei și i-a oferit lui Cezar informații cu privire la locul în care acesta se ascundea (căci scăpase după bătălie). După aceea, Cezar l-a răsplătit pe Brutus cu funcții importante. Acesta a fost însă punctul pozitiv culminant al relației dintre cei doi. În vara lui 45 î.Hr., Brutus a divorțat de soția sa și s-a recăsătorit cu nimeni altcineva decât Porcia, fica marelui dușman al lui Cezar, Cato.

Din iarna anului 44 î.Hr., opozanții lui Cezar încep să facă apel la Brutus să apere tradiția predecesorilor săi, printre care se număra și fondatorul Republicii, Lucius Junius Brutus, cel care veghease asupra expulzării regilor Romei. Astfel, dintr-o combinație de mândrie, principii și, poate, dragoste pentru soția sa, Brutus s-a întors împotriva lui Cezar.

Un asasinat cu precizie militară

Complotul de asasinare a lui Cezar a avut succes deoarece a fost foarte atent plănuit și executat fără cusur. Fiind implicați generali de talia lui Decimus, Cassius și Trebonius, acesta era un plan de precizie militară. Asasinii au ales să-l omoare ei înșiși pe Cezar și nu să angajeze un asasin – detaliu care arată cât de serioși erau. Iar alegând să acționeze la o ședință a Senatului, nu în privat, au făcut din asasinarea lui Cezar nu o vendetă personală, ci un act public, un asasinat.

Că aceasta a fost o operațiune a unor profesioniști o arată și arma aleasă pentru crimă. Asasinii lui Cezar l-au atacat pe acesta cu pumnale și nu, cum spun unii, cu săbii. O sabie ar fi fost prea mare pentru a putea pătrunde cu ea, pe ascuns, în Senat, și prea incomod de folosit în spații retrânse. Mai precis, asasinii au folosit un pumnal militar (pugio¬), folosit de legionari. Pumnalele militare nu erau doar arme practice, ci și onorabile. După asasinat, partizanii lui Cezar i-au condamnat pe asasini drept criminali de drept comun și i-au acuzat că ar fi folosit un cuțit tip sicae, considerat armă de mâna a doua. 

Casa Senatului se poate vedea și astăzi în Forul roman și mulți vizitatori presupun că aici a fost ucis Cezar. Însă crima nu a avut loc aici, și nici pe Capitoliu, ca în piesa lui Shakespeare. Asasinatul a fost comis în Casa Senatului a lui Pompei, marele rival al lui Cezar. Aceasta făcea parte dintr-un complex imens ce includea un teatru, un parc, magazine ș.a. De 15 martie, aici aveau loc jocuri ale gladiatorilor, fapt folosit de Decimus drept scuză pentru a-și trimite trupa de gladiatori în apropiere de Casa Senatului. Însă adevăratul lor scop acolo era de a servi drept forță de securitate în caz că ceva nu mergea conform planlui.

În calitate de general, Cezar beneficia de un bodyguard, dar el a renunțat la acesta când s-a întors la viața de civil în Roma. Dorea să pară mai accesibil și lipsit de frică. În plus, numai senatorii puteau participa la o ședință a Senatului, așa că alaiul de însoțitori ai lui Cezar trebuia să rămână în afara clădirii. Mai mult, Cezar numise personal mai mulți senatori, unii dintre ei militari, iar dacă aceștia ar fi venit în ajutorul său, i-ar fi putut opri pe asasini.

Pentru a preveni acest lucru, asasinii au trebuit să acționeze foarte repede, izolându-și victima înainte de a lovi. Chiar înainte ca Cezar să-și ocupe locul pe scaun, câțiva dintre complotiști s-au așezat în spatele lui, în timp ce alții au venit în jurul său pentu a-i distrage atenția. De fapt, ei au format un perimetru în jurul lui Cezar. Apoi au pornit la atac. Tillius Cimber, un fost soldat pe care Cezar îl ajutase în trecut, a tras de toga victimei, iar la acest semnal ceilalți au scos cuțitele.

Cezar s-a adresat imediat lui Cimber – „Dar asta e violență!”-și l-a înjurat pe Publius Servilius Casca, care a lovit primul. Dar nu a spus niciodată „Și tu, Brutus?” – aceste cuvinte sunt o invenție a Renașterii. Unii autori antici au scris despre un zvon potrivit căruia Cezar ar fi rostit cuvintele „Și tu, copile?”, dar și ei se îndoiau că acest fapt ar fi fost adevărat.

Între timp, Trebonius fusese însărcinat să-l țină de vorbă pe Marc Antoniu la ușa clădirii. Antoniu era un veteran respectat, considerat puternic și periculos, și un om loial lui Cezar. Dacă s-ar fi aflat în camera crimei, ar fi sărit cu siguranță în ajutorul acestuia. 

Cu Marc Antoniu ținut departe de locul crimei, Cezar nu a avut cum să se apere. A murit, probabil, în doar câteva minute din cauza rănilor grave suferite – potrivit surselor, au fost 23 de lovituri de pumnal.

În pofida asasinatului executat cu precizie, dispariția lui Cezar n-a avut efectul scontat de asasini. Roma a fost cuprinsă din nou de un război civil, iar complotiștii aveau să fie la rândul lor uciși. Mai mult decât atât, Republica în numele căreia au acționat a pierit, fiind înlocuită de un Imperiu. Astea nu înseamnă însă că complotiștii au fost, să zicem, niște idealiști nesăbuiți, ci doar că abilitățile lor militare, demonstrate în 15 martie, nu erau completate și de o perspicacitate politică, care le-ar fi permis să întrevadă mai bine efectele acțiunii lor.

Material tradus din BBC HISTORY Magazine, martie 2015