Asaltul final asupra cetăţii Giurgiu - cum a fost distrusă cetatea de la Dunăre
Rãzboiul din anii 1806-1812 nu rezolvase problema orientalã dupã cum dorea ţarul. Forţele ruse au fost silite sã se retragã din cauza iminenţei invaziei armatei napoleoniene şi s-au mulţumit doar cu ocuparea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Chilerul Imperiului Otoman, cetatea Giurgiu, fusese salvat şi putea sã contribuie la aprovizionarea „omului bolnav al Europei”. Planurile ofensive s-au elaborat în permanenţã. Zilele pãcii erau numãrate.
În 1821 Rusia se afla în spatele Eteriei, dar nu s-a putut acţiona. Jandarmul Europei nu putea sã sprijine fãţiş o mişcare revoluţionarã. Sfânta Alianţã funcţiona încã, dar Rusia se declarase protectoarea creştinilor ortodocşi din graniţele statului otoman. În 1826 au fost impuse Turciei condiţiile din convenţia de la Akkerman1. Condiţiile erau prielnice deoarece corpul ienicerilor fusese distrus, iar majoritatea forţelor otomane era angrenatã într-un rãzboi de uzurã în spaţiul grecesc2. Cele douã imperii se urmãreau reciproc.
Rusia, în aşteptarea momentului optim, şi-a trimis spionii sã studieze tãria apãrãrii otomane de pe linia Dunãrii. Sub acoperirea obişnuitã de negustori sau preoţi, ofiţerii au analizat fortificaţiile şi armamentul cetãţilor. Se cãutau bineînţeles punctele slabe. O atenţie deosebitã se acorda Dobrogei3. Planul rusesc era simplu şi se baza pe surprinderea inamicului. Coloane secundare urmau sã ocupe Principatele Române în timp ce grosul armatei urma sã forţeze Dunãrea la Isaccea şi sã înainteze rapid spre Istanbul de-a lungul coastei Mãrii Negre. Aprovizionarea cu arme şi muniţii urma sã fie asiguratã de flotã. Planul nu ţinea cont însã de tãria garnizoanelor otomane, de voinţa lor de a rezista şi, mai ales, de dificultãţile legate de existenţa unor regiuni pustii, lipsite de resurse şi favorabile luptelor de hãrţuialã. Nu se putea nega şi efectul epidemiilor specifice spaţiului balcanic (malaria şi ciuma). Obiectivele erau limitate doar la slãbirea statului inamic. Planul otoman se baza, evident, pe ofensivã. Trupele echipate şi instruite dupã model european nu erau suficient de experimentate pentru a ţine piept celor ruseşti. În concepţia padişahului Mahmud II şi a principalilor comandanţi otomani, linia Dunãrii urma sã reţină forţele duşmane cât mai mult timp posibil, sã le erodeze moralul prin provocarea unor pierderi însemnate. Se adãugau efectele molimelor. Flota, bine echipatã dupã zavera din 1811 urma sã acţioneze ofensiv asupra comunicaţiilor inamicului şi sã aprovizioneze cetãţile asediate. Dupã strãpungerea celor douã linii de apãrare, armatele ruseşti ar fi fost hãrţuite de forţele neregulate otomane, iar marele vizir ar fi asigurat trecãtorile Balcanilor. Inamicul ar fi fost obligat sã lupte în vãile înguste, lipsit de posibilitãţi de manevră. Bãtãliile dure ar fi necesitat aducerea de întãriri din vastul imperiu şi implicit retragerea agresorului pe timpul iernii la nord de Dunãre. Planul avea şanse de reuşitã fiindcã luptãtorii erau fanatizaţi, iar comandanţii fuseserã ameninţaţi cu moartea dacã pierdeau cetãţile4.
Rãzboiul a început în 25 aprilie 1828 şi Moldova a fost ocupatã fãrã nici un fel de probleme. O puternicã coloanã s-a îndreptat spre Brãila, garnizoana de aici putând ameninţa trupele ce urmau sã treacã în Dobrogea, dar ar fi putut sã taie şi legãturile forţelor din Muntenia. Împreunã cu Mãcinul reprezenta un lacãt al Dunãrii. Flota otomanã reprezentatã din 38 şalupe canoniere asigura legãtura dintre cele douã maluri5. Asalturile ruseşti au fost respinse şi Suleyman paşa conducea cu abilitate apãrarea. Mortierele turceşti au lovit cu precizie pe sãpãtorii inamici, mulţi fiind ţãrani români aduşi ci forţa6. Atacul final din iunie a fost respins cu pierderi grele pentru ruşi7, dar capitularea Mãcinului8şi înfrângerea flotei au dus la predarea Brãilei9. Rezistenţa întârziase serios înaintarea inamicului, iar pierderile ar fi fost şi mai mari dacã cele 278 de tunuri n-ar fi avut ghiulelele aranjate conform regulilor unui „haos organizat”.
Înaintarea lentã a ruşilor a avut importante consecinţe militare. În cetatea Giurgiului se aflau iniţial doar vreo 150 de copii aparţinând fostului corp al ienicerilor10. Întãririle au sosit în grabã din cetatea Rusciucului şi erau puse sub comanda energicului Küçük Ahmed paşa, cel care se afirmase prin ocuparea Ţãrii Româneşti şi uciderea bimbaşei Sava11.
Ruşii, dispunând de puţine forţe în Muntenia, s-au mulţumit sã asigure blocarea Giurgiului şi supravegherea liniei Dunãrii. Astfel, grânarul otoman slujea interesele noului cuceritor. Incursiunile turceşti provocau pierderi şi oarece nelinişte. Sub zidurile cetãţii şi-a gãsit moartea şi un colonel rus12. Pericolul însã nu era mare şi ruşii puteau sã-şi hrãneascã în continuare caii cu pâine în timp ce muntenii mâncau şi coajã de copac13.
S-a plãnuit iniţial o forţare la Turtucaia, dar turcii au rezistat. Numai cucerirea Silistrei le-a asigurat ruşilor siguranţa drumului spre Constantinopolul cel bine pãzit. Garnizoana din Giurgiu n-a putut sã împiedice marşul forţelor de sub comanda generalului Diebici spre Edirne14. Apariţia firavelor forţe în zona de câmpie a provocat panicã şi sultanul a cerut pace15. S-a încheiat tratatul de pace de la Adrianopol, 12/14 septembrie 1829, cu cereri moderate din partea Rusiei.
Cetatea Giurgiului a fost ultimul bastion otoman ce a opus rezistenţã la nord de Dunãre. Ahmed paşa a trebuit sã predea cheile fortãreţei şi sã se retragã.
Rezistenţa din 1828-1829 a fost cântecul de lebãdã. Cetatea care reprezentase al doilea lacãt al fluviului împreunã cu Rusciucul încã din timpul sultanului Mehmed I (1413-1421), a fost demantelatã cu ajutorul ţãranilor români. Mulţi probabil contribuiserã la ultima refacere. Mãsura Rusiei nu era determinatã de considerentul asigurãrii fericirii românilor, ci lipsea statul otoman de trei importante puncte de sprijin:Brãila, Giurgiu şi Turnu. Linia Dunãrii devenea astfel mai uşor de forţat, iar drumul spre a doua Romã rămânea deschis16.
Prin prevederea tratatului de la Adrianopol, Giurgiu îşi înceta rolul militar şi devenea un şantier naval şi un antrepozit al oraşului Bucureşti.
Cetatea Giurgiu n-a putut juca un rol militar deosebit fiindcã întotdeauna a dispus de resurse limitate. Se baza îndeosebi pe produsele oferite de Ţara Româneascã, iar in timpul asediilor pe cele trimise de la Rusciuk. Din pãcate pentru otomani, comandanţii n-au reuşit sã foloseascã cu destulã pricepere forţele navale şi cunoaşterea terenului. Nici flancurile n-au fost bine protejate, astfel încât artileria rusã putea sã stânjeneascã sau sã împiedice aducerea de trupe şi materiale. Ripostele ofensive au urmãrit doar scopuri tactice şi, în condiţii de succes, n-au fost exploatate. Cavaleria a jucat un rol secundar, o continuare a slãbiciunii manifestate încã din secolul al XVI-lea şi otomanii preferau sã-şi pãrãseascã caii înainte de începerea luptelor. Era practic o condamnare la înfrângere18. Totuşi, pierderea cetăţii a lipsit întăriturile otomane de la Rusciuk de orice valoare ofensivă şi, ulterior, prin introducerea artileriei cu tragere lungă s-a neutralizat posibilitatea unei debarcări masive pe malul românesc19.
Asaltul final
1. Istoria României, vol. III, Ed. Academiei, Buc, p. 923.
2. Charles şi Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale balcanice 1804 – 1920, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 69.
3. Marian Stroia, O sursã mai puţin cunoscutã despre localitãţi din Dobrogea la începutul epocii moderne. Însemnãrile lui F. F. Berg (1826), în Revista Istoricã, nr. 3-4/ 1991, p. 199 – 204.
4. Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 87.
5. Ibidem, p. 70 – 71.
6. A. Demmler, Campagnes des russes dans la Turquie d`Europe en 1828 et 1829, Vol. I, Paris, 1854, p. 103.
7. Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 78.
8. Paul Mihail, Zamfira Mihail, Acte în limba românã tipãrite în Basarabia 1812 – 1830, vol. I, Ed. Academiei, Buc, 1993, p. 334.
9. Un rol important în luarea deciziei l-a jucat rãrirea rândurilor garnizoanei (Hurmuzaki, Documente, Vol. XVII, p. 78).
10. Ibidem, vol. XVII, p. 72.
11. Ibidem, p. 91.
12. Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 72.
13. Ionel-Claudiu Dumitrescu, 1828-1829, muscali, ciumã, epizootie, furtunã, viscol, cutremur, în MI, nr. 2/1996, p. 54. Capacitatea de luptã a garnizoanelor a fost diminuatã de o iarnã extrem de severã şi de o primãvarã ploioasã (Ibidem, p. 54).
14. Efectivele erau reduse din cauza puternicei epidemii de ciumã A. Demmler, Campagnes des Russes dans la Turquie d`Europe en 1828 et 1829, traduit de baron von Moltke, vol. II, Paris, 1854, p. 208-210. Otomanii au fost uimiţi de rapiditatea acţiunii ruseşti. (Paul Mihail, Zamfira Mihail, op. cit., p. 333. Trebuie remarcat totuşi efortul garnizoanei care a stricat planul operativ al armatei ruse pe anul 1829 prin împiedicarea cuceririi fortăreţei (Anatol Leşcu, Românii în armata imperială rusă, Ed. Militară, Buc., 2005, p. 190).
15. Încã din 18 iulie 1828 se discuta în cercurile conducãtoare ruse despre demantelarea Brãilei (Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 87), planul fiind conceput în urma pierderilor grele produse în mai şi iunie 1828 (Ibidem, p. 71).
16. Ocuparea teritoriului de cãtre inamic determina aducerea proviziilor de peste fluviu, situaţie catastrofalã în lipsa unui sistem logistic modern.
17. Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, doc. LXXXVI, p. 70. Acţiunile îndrãzneţe iniţiate de Küçük Ahmed paşa au dat rezultate deosebite. Pe 9 august a avut loc o incursiune puternicã a apãrãtorilor, admiratã şi de ofiţerii ruşi care considerau cã mai multã pricepere în arta rãzboiului ar fi dus la alungarea trupelor ţariste din principate. (Ibidem, p. 92). Pierderile au fost importante, astfel încât pe 19 august au fost trimise în tranşeele de la Giurgiu toate trupele disponibile în Bucureşti, inclusiv 150 de arnãuţi (Ibidem, p. 94). Soldaţii şi ofiţerii otomani au demonstrat cu acest prilej reale calitãţi în câmp tactic, dar nu se îndepãrtau prea mult de zidurile cetãţii, probabil cel mult la 900 m cât era bãtaia eficientã a tunurilor din epocă.
18. Cavaleria reprezenta elementul fundamental în dezvoltarea unui succes tactic şi otomanii au fost incapabili să profite de rezultatul favorabil al acţiunii din iunie 1790 sau ale celor din 1828 – 1829.
19. O istorie trăită a războiului de independenţă 1877 – 1878, Editura Albatros, Buc., 1979, p. 276/277.