Aruncătoarele de mine achiziționate de România din Germania în perioada 1942 – 1944

România a fost un stat care nu avea vreun interes să se implice în Al Doilea Război Mondial şi nici nu s-a pregătit pentru un conflict de amploare. A devenit o victimă a jocurilor realizate de politicienii din cadrul marilor puteri, cei ce trebuie să justifice prin ceva deţinerea celor mai înalte funcţii. Situaţia internaţională a evoluat astfel încât singurul aliat posibil al conducerii de la Bucureşti era Germania, stat care nu era adorat din cauza ideologiei totalitare.

Trebuia să fie trecută cumva puntea şi s-a colaborat, dar istoricii au scris cu mânie intelectuală că partenerul militar a făcut totul pentru exploatarea resurselor naturale, petrolul fiind în centrul atenţiei, şi a oferit prea puţin la schimb. Ideea a fost repetată până când a devenit adevăr istoric şi a fost admirată de către cercetătorii români. Reichul avea grijă să ofere numai acele arme care satisfăceau interesele strategice ale Wehrmachtului.

Realitatea este mai mereu altfel decât vor cercetătorii s-o descrie, mai ales că trebuie cu orice preţ să se demonstreze că regimul nazist a fost unul negativ în toate acţiunile iniţiate şi executate. Nu se putea ca livrările de arme să fi fost în favoarea militarilor români. Au fost oferite de germani 360 de aruncătoare Brandt de calibrul 81,4 mm şi acestea au ajuns până la 1 septembrie 1942. Cum pierderile au fost grele la Stalingrad şi-n alte confruntări, 600 de exemplare au fost aduse în perioada 1 ianuarie – septembrie 1943. Toate aceste guri de foc era suficiente pentru dotarea a 80 de regimente de infanterie sau cam 26 de divizii. Era o întreagă armată pusă pe picioare în mai puţin de doi ani (primăvara anului 1942 – septembrie 1942 şi ianuarie - septembrie 1943).

Berlinul a fost acuzat de rea-credinţă faţă de aliatul din Carpaţi şi istoricii se pot întreba cum era posibil să se lupte numai cu 960 de aruncătoare de mine în cadrul unui conflict mondial. Problema este că Armata română avea la începutul campaniei din 1942 fix 812 exemplare din aceste arme ce puteau să ofere infanteriei sprijin prin tir indirect şi erau capabile să oprească orice atac inamic ce nu era sprijinit de tancuri sau blindatele erau puţine. Conducerea de la Bucureşti a reuşit să acopere linia frontului cu guri de foc ce permiteau descoperirea şi neutralizarea inamicului adăpostit în tranşee, dar marile unităţi româneşti au primit misiuni care au fost peste puterile lor de foc. Diviziile de infanterie în operaţiunea militară spre Stalingrad au fost înşirate precum mărgelele pe aţă şi ar fi fost imposibil de oprit o forţă duşmană concentrată pe un sector îngust. Sovieticii dezvoltau ideea de realizare de breşe prin copleşirea apărătorilor şi tactica a dat rezultate nu numai în sectoarele româneşti.

Frontul de Est impunea un mare consum de oameni şi armament, mereu cele două componente esenţiale ale rezistenţei armate fiind mereu insuficiente pentru acoperirea cu foc devastator toate poziţiile defensive. Au fost livrate în cursul anului 1944 alte 470 de exemplare de aruncătoare de mine şi astfel totalul a ajuns la 1.430 de guri de foc. Ar fi fost suficiente pentru formarea a aproape 40 de divizii de infanterie, ceea ce statul român nu putea să menţină permanent din cauza costurilor. O informaţie disponibilă în mediul virtual făcea referire la existenţa a 398 de exemplare de aruncătoare de bombe în dotarea trupelor române din era democratică. Autorităţile de la Bucureşti au avut grijă să doteze trupa şi aliatul german a trimis ceea ce era necesar. În plus, gurile de foc de origine franceză erau produse şi de industria naţională şi au fost livrate peste o mie de bucăţi până la jumătatea anului 1943.

Istoricii români s-au obişnuit să scrie cam în stil stalinist şi mereu sunt căutaţi vinovaţi care să fie criticaţi astfel încât să crească slava personală din domeniul ştiinţific. Trebuie să se sublinieze cu orice preţ că regimul de la Bucureşti din perioada 1940 – 1944 şi cel de la Berlin n-au făcut ceva bine şi nici în domeniul armamentului nu puteau să realizeze ceva pozitiv. Trebuie să se scrie corect din punct de vedere politic. Teza conform căreia au fost puţine arme a fost, este şi o să fie ideală pentru a sublinia că nu s-a făcut ceva util pentru sprijinirea trupelor aliate. Oricând se poate demonstra că au fost puţine în raport cu lungimea frontului, dotarea germană sau sovietică sau în comparaţie cu producţia totală de armament. A mai rămas câte ceva din ideile inoculate de propaganda de partid şi de stat timp de decenii şi trebuie să treacă mult timp până când se va ajunge să se publice articole şi cărţi în stil fără ură şi părtinire. Tehnică de luptă a fost, dar condiţiile de pe front şi resursele copleşitoare ale inamicului au făcut să pară că aliatul german nu şi-a făcut datoria, orice colaborare fiind mereu plină de asperităţi.

Datele prezentate în actualul articol au fost obţinute din lucrări publicate şi nu acoperă întreaga perioadă 1942 – 23 august 1944. Este posibil să fi mai sosit aruncătoare de mine şi astfel teza cu lipsa de livrări de armament începe să se prăbuşească. Trebuie să se inventeze altceva pentru a se scrie după gustul celor ce amestecă Istoria cu politica.

_{Foto sus: Mortier german pe Frontul de Est (© Kurt Wittig / Wikimedia Commons)}