Artileria antiaeriană română în Campania din Ungaria (1919)
Chiar dacă Primul Război Mondial s-a încheiat la sfârșitul lui 1918, armata română s-a aflat în campanie și în anul următor. Unirea cu Basarabia nu a fost recunoscută de Rusia Sovietică; de aceea, pe frontiera răsăriteană, situația a continuat să fie tensionată, de multe ori ajungându-se la confruntări armate între grănicerii români și grupurile prosovietice de pe ambele maluri ale Nistrului.
Situația era gravă și în Transilvania, unde cinci divizii române (6 și 7 Infanterie, 1 și 2 Vânători și 2 Cavalerie) și un corp de voluntari transilvăneni (alcătuit din două regimente) se aflau față în față cu trupe maghiare care se pregăteau să atace în regiunea Munților Apuseni. Pentru a întări sectorul românesc al frontului, până la sfârșitul lunii februarie 1919, s-au constituit primele două mari unități transilvănene (Diviziile 16 și 18), care au format rezerva Comandamentului Trupelor din Transilvania. La 21 martie 1919 s-a instaurat la Budapesta un regim comunist condus de Béla Kun. La ordinul acestuia, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, trupele maghiare au atacat armata română care înaintase până în Apuseni. Aceasta, organizată în două grupări (de Nord și de Sud), a oprit ofensiva maghiară și a trecut la contraofensivă, ajungând, la 1 mai 1919, pe râul Tisa.
Al doilea atac al trupelor maghiare a avut loc în dimineața de 20 iulie 1919. După câteva zile dificile, armata română a restabilit situația, revenind la Tisa la sfârșitul lunii iulie. În ziua de 31 iulie trupele române au început să avanseze la vest de râu și au ajuns la Budapesta, pe care au ocupat-o în zilele de 3-4 august. Armata română a rămas în capitala maghiară până în noiembrie 1919.
Diviziile române care au participat la Campania din Ungaria s-au aflat sub conducerea generalului Gheorghe Mărdărescu. Aeronautica militară a sprijinit acțiunea acestora cu un grup de aviație și patru baterii de artilerie antiaeriană (două de autotunuri și două pe cale ferată).
Primele baterii de autotunuri din armata română...
Artileria antiaeriană română s-a înființat la 15 august 1916, în prima zi a mobilizării armatei, la intrarea României în Primul Război Mondial. A participat la Campaniile din 1916 și 1917, organizată sub forma unui Corp de Artilerie Antiaeriană. Primul comandant a fost căpitanul Gheorghe Ciurea înlocuit, la 1 februarie 1917, de maiorul Nicolae Opran. Inițial, bateriile au fost înzestrate cu tunuri de câmp, adaptate pentru trageri antiaeriene la Arsenalul Armatei, la Școala de tragere a artileriei de la Dadilov sau la Garajele Leonida din București. Dintre acestea, doar tunul „sistem Burileanu” (calibrul 57 mm) a avut o carieră care s-a prelungit dincolo de finalul Primului Război Mondial. La sfârșitul anului 1916 și în anul următor, au sosit din Franța tunuri special proiectate pentru trageri antiaeriene, având calibrul de 75 mm. Fiind considerate ca fiind cele mai performante, bateriile care le-au deținut au format coloana vertebrală a Corpului de Artilerie Antiaeriană.
Totuși, în vara anului 1917, când s-a pus problema realizării unui vagon de cale ferată dotat cu armament antiaerian, care să fie atașat trenului regal, au fost preferate un tun „sistem Burileanu” și o mitralieră. Acest vagon nu era un moft; trenul regal a fost ținta mai multor atacuri aeriene în timpul inspecțiilor pe front ale monarhului român, viața acestuia fiind astfel pusă în pericol. La 9 iulie 1917 vagonul a fost prezentat în gara Iași regelui Ferdinand și principelui Carol; zece săptămâni mai târziu, la 27 august 1917, a avut loc un eveniment pe care Jurnalul de Operații al Corpului de Artilerie Antiaeriană îl desrie astfel: "Echipa Trenului Regal, sub conducerea sublocotenentului Al. Popovici, ce însoțește pe M.S. Regele la Coțofănești, execută o tragere pe front în prezența M.S. Regele, cu rezultate foarte mulțumitoare, contra unui avion german venit să-l bombardeze". Dincolo de senzaționalul știrii, putem consemna o primă tragere reală de artilerie pe platformă de cale ferată din istoria armatei române.
După cum se știe, în toamna anului 1917, bolșevicii conduși de Lenin au schimbat destinele politice ale Rusiei. Una dintre consecințe a fost scoaterea imediată a țării din război, ceea ce a dus și la imposibilitatea României de a continua să lupte împotriva Puterilor Centrale. În consecință, guvernul de la Iași a cerut pace. Armistițiul s-a semnat la Focșani, la 26 noiembrie 1917, iar pacea la Buftea-București, la 24 aprilie 1918 (ambele date sunt pe stil vechi). Ca urmare a acestui fapt, armata română a fost demobilizată. La 1 iulie, în contextul în care s-fa trecut la efectivele și organizarea de pace, Corpul de Artilerie Antiaeriană a luat denumirea de Divizionul de Artilerie Antiaeriană, format din patru baterii, având în ordinea de bătaie 35 de ofițeri și 173 de militari în termen și reangajați. Comandant rămânea, în continuare, Nicolae Opran (recent avansat la gradul de locotenent-colonel). În subzistența divizionului de aflau și 14 copii orfani. Patru luni mai târziu, războiul s-a încheiat prin înfrângerea Puterilor Centrale. Una dintre beneficiarele acestei situații a fost România, care și-a întregit frontierele istorice.
Divizionul de Artilerie Antiaeriană a rămas, pentru moment, la Iași. Încă din primele zile de pace, în cadrul acestuia s-au constituit primele baterii de autotunuri din armata română. Astfel, lângă gara Socola, unde staționase un regiment rus de motorizate, se afla un material imens de război lăsat în părăsire. Ofițerii divizionului au identificat opt tunuri antiaeriene de calibrul 76,2 mm pe platforme auto și le-au ridicat cu aprobarea Marelui Cartier General. După ce au fost reparate parțial la Arsenalul din Iași, au constituit Grupul de Autotunuri, sub comanda maiorului Ioan Anghelescu, care era format din Bateria a II-a și Bateria a IV-a. Comandant tehnic al Grupului a fost numit maiorul George Valentin Bibescu, un cunoscut automobilist și aviator din perioada anterioară Primului Război Mondial.
Bateriile de autotunuri au fost încadrate cu aproximativ 150 de artileriști antiaerieni din divizion și, în completare, au mai fost aduși 18 pompieri din Compania București. Fiecare dintre baterii era formată din patru autotunuri, patru autochesoane, un autocamion, un automobil cisternă și un autoturism. Pentru a putea fi folosite în sprijinul diviziilor din Transilvania, în lunile decembrie 1918 – ianuarie 1919, autotunurile au intrat în reparații capitale la Uzinele Schiell din Brașov. La începutul lunii martie, Bateria a II-a a fost trimisă în linia întâi, unde a fost folosită pentru protecția antiaeriană a unor obiective și în misiuni de recunoaștere în folosul trupelor de uscat. În timpul ofensivei forțelor române către Tisa, Bateria a II-a de autotunuri le-a însoțit.
La 5 mai 1919, Secția a II-a din Bateria a II-a, aflată pe Tisa, a primit misiunea de a executa trageri terestre asupra unei poziții maghiare de artilerie, amplasată la sud de Szolnok. Bateria inamică a fost eliminată dar, în urma unui bombardament efectuat de o altă baterie maghiară, „un autotun este lovit în plin de un proiectil, fără a cauza pierderi în oameni și fără a fi degradat prea mult tunul”. Autotunul a fost trimis pentru reparații la Oradea.
... și primele baterii pe calea ferată
Între timp, în țară, încă de la 8 martie 1919 se înființase Bateria a V-a, din patru tunuri „sistem Burileanu”, amplasate pe platforme de cale ferată, după modelul vagonului care apărase trenul regal în 1917. În afară de vagoanele destinate tunurilor, în trenul bateriei mai erau: un vagon pentru muniție, unul pentru oameni (dormitor) și unul amenajat ca bucătărie. O a doua baterie pe calea ferată a fost Bateria I, cu tunuri antiaeriene clasice (calibrul 75 mm).
Ambele baterii au plecat din Iași la Sibiu în luna aprilie a anului 1919. După ce trupele române au ajuns pe Tisa, o secție de 75 mm pe cale ferată a fost trimisă la Debrețin, pentru a apăra Comandamentul Grupului de Nord, care se afla instalat în acest oraș. Restul bateriilor de artilerie antiaeriană care se găseau în Moldova la începutul anului 1919 s-au întors la București. Inițial, sediul Divizionului de Artilerie Antiaeriană a fost în cazarma Regimentului 2 Artilerie de la Malmaison (Calea Plevnei). La 27 mai 1919, divizionul a fost mutat în cazarma Regimentului 28 Artilerie obuzieră de la Ghencea, preluând jumătatea de est a cazărmii. Ulterior, strada pe care se afla această cazarmă va primi denumirea de Șoseaua Antiaeriană. Pe frontul de la Tisa, Bateria a II-a autotunuri a fost înlocuită, la 7 iulie, de Bateria a IV-a autotunuri. Tot în aceeași perioadă, două posturi din Bateria I de 75 mm pe cale ferată au fost trimise la Debrețin, unde au fost transformate într-un tren blindat (15 iunie – 13 iulie 1919). Din stadiul actual al cercetărilor, rezultă că acesta a fost primul tren blindat al armatei române. Trenul blindat a fost apoi trimis în zona de sud a frontului de la Tisa, unde a devenit rezerva de artilerie mobilă a sectorului. Ultimul act jucat de artileria antiaeriană română în Campania din Ungaria a avut loc în a doua jumătate a lunii iulie. După succesul inițial al ofensivei maghiare de la Tisa, declanșată – cum am amintit mai sus – la 20 iulie, armata română a trecut la contraofensivă, reușind să recupereze terenul pierdut până la 31 iulie. În avangarda diviziilor române s-au aflat trenul antiaerian blindat și autotunurile Bateriei a IV-a. Pe autotunurile antiaeriene au fost urcate două plutoane de infanterie și astfel, la 26 iulie 1919, Bateria a IV-a a devenit prima subunitate românească ce a reușit să ajungă, din nou, la Tisa, pe care a atins-o în dreptul orașului Szolnok. Acesta pare a fi primul caz de desant de infanterie pe mijloace motorizate din istoria armatei române.
La 31 iulie, când trupele române au trecut Tisa pe poduri de vase, artileria antiaeriană a asigurat protecția acestora. Cum podurile nu erau foarte solide, s-a considerat că ere mai bine ca bateriile de autotunuri să rămână pe malul estic al râului.
Mai rămâne de subliniat că principala misiune a celor patru baterii antiaeriene române aflate pe frontul din Ungaria, anume, aceea de a lupta împotriva aviației inamice, s-a realizat într-o măsură mai mică decât în campaniile anterioare. Situațiile de întâlnire cu avioanele maghiare au fost puține; în timpul luptelor cu acestea, niciun avion nu apare – în Jurnalul de Operații al Divizionului de Artilerie Antiaeriană – ca fiind doborât.
În luna septembrie, toate cele patru baterii antiaeriene care au luat parte la campania din Ungaria se aflau concentrate la Oradea. De aici, în cursul lunii octombrie, au fost trimise în Banat, unde tensiunile cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven erau la apogeu. Cum guvernele de la București și Belgrad au ajuns la o înțelegere în privința stabilirii frontierei, situația s-a detensionat și, în luna noiembrie, Bateriile I, II, IV și V de artilerie antiaeriană au sosit la București. Pentru artileria antiaeriană română începea o nouă etapă, pe parcursul a două decenii de pace. În anii interbelici, divizionul s-a tranformat în regiment (1920); din acest regiment se va desprinde, în 1929, Regimentul 2 Artilerie Antiaeriană, care va fi mutat în garnizoana Iași, iar, la sfârșitul anilor '30 vor mai apărea Regimentele 3 (Cluj), 4 (Brașov) și 5 (Sibiu). De asemenea, în această perioadă, se vor afirma mari personalități din noua generație de artileriști antiaerieni, printre care îi menționăm pe viitorii generali Gheorghe Popescu, Gheorghe Marinescu și Ion Bungescu.
Un episod de război
Din Jurnalul de Operații al Divizionului de Artilerie Antiaeriană, f. 67: „5 iunie 1919. În această zi inamicul încearcă să forțeze trecerea Tisei în regiunea Venczele Balsa-Gava [aflată la circa șase kilometri nord-est de Tokay – n.a.]. La orele 17.30, două batalioane inamice trec și ocupă Venczele, care nu era ocupat decât de o companie de infanterie [română]. Acoperit de aceste două batalioane care formează cap de pod, inamicul începe să construiască podul. Grosul coloanelor inamice ocupă satul Kenézlő, pe dreapta Tisei, și împrejurimile lui. Rezerva de sector amică este insuficientă. Se cere ajutor imediat. Autotunurile [antiaeriene] din Bateria a 2-a sunt împinse spre Venczele. La ora 18.30, Bateria reușește să deschidă focul asupra capului de pod, după ce executase un marș de 32 km, recunoașterea și ocuparea poziției în 3/4 de oră și trecând fără niciun accident mai însemnat prin barajul pe care inamicul îl făcea în dreptul satului Rakamaz.
S-a tras asupra celor două batalioane ce formau cap de pod aproape 100 de obuze, cauzându-le foarte mari pierderi. Puținii rămași au încercat să treacă înapoi Tisa, însă nu au putut, fiind opriți de tragerile de baraj executate de autotunuri în spatele lor, iar de front fiind atacați de un batalion din Regimentul 9 Vânători, care sosise de la rezerva generală și de un batalion dintr-un regiment ardelean. După aceasta, autotunurile au lungit tragerea asupra satului Kenézlő, unde se găseau rezervele inamice, trăgând aproximativ 200 de proiectile. La orele 20.30, sosind pe poziție artileria de câmp și obuzierele de la rezerva sectorului, autotunurile se reîntorc la rezerva generală la Kiraly-Telek-Pusta [probabil localitatea Nyírtelek de astăzi – n.a.] cu două posturi, și două posturi [rămân] așezate antiaerian la Rakamaz și la Nyíregihaza”.
Notă: denumirile localităților au fost actualizate după o hartă contemporană.
Bibliografie:
Serviciul Istoric al Armatei, Fond Jurnalul de operaţii al Divizionului de Artilerie Antiaeriană.
Avram, Valeriu, Aeronautica Militară Română în Războiul de Întregire Naţională, Bucureşti, Editura Militară, 2012.
Kirițescu, Constantin, Istoria Războiului pentru Întregirea Națională, 1916-1919, ediția a II-a, Vol.1, București, Editura Casa Școalelor, f.a.
Stratilescu, Gr. G., Amintiri de colaborare cu Vintilă Brătianu de la fabricarea de muniții și armament în țară, București, Imprimeriile „Independența”, 1936.