Artă și spiritualitate: scenele biblice de pe pereții catacombelor
Nevoia unei clase sociale mai înalte de a-și etala statusul și cea a Bisericii de a cinsti numele martirilor au dus, aşadar, la organizarea unor spații mai atent construite și decorate, care includeau camere private, morminte așezate sub un arc sau chiar sarcofage de marmură, după modelul aristocrației romane.
În multe cazuri era folosită și pictura, iar din comparațiile posibile s-a dedus că arta creștină s-a modelat perfect esteticii romane contemporane. Precum am subliniat deja, creștinii erau cetățeni romani şi nu aveau niciun motiv să renege cultura în care erau născuți, lăudându-se în operele apologetice că sunt cei mai buni dintre romani.
Din punct de vedere stilistic, a existat astfel un amestec pragmatic al mesajului biblic cu formele oferite de tradiția politeistă, una dintre figurile cele mai frecvente din arta creștină primitivă, cea a Bunului Păstor, fiind un arhetip al religiilor agraro-pastorale prezent și în tradiția greco-romană.
Scene biblice
Acest lucru a fost cu siguranță influențat de faptul că primii artiști care pictau în catacombe nu erau creștini, deci adecvau cerințele clienților cu formele și modelele lor familiare. Decorațiile cele mai simple pe care le întâlnim în secolul al III-lea – adică liniile verzi și roșii trasate la colțurile camerelor – erau tipice culturii romane și puteau varia în ambientele mai bogate, formând panouri policrome în care se puteau insera scene mitologice sau de vegetație. În catacombe, aceste panouri, de obicei albe, au lăsat loc în principal scenelor biblice sau scenelor de refrigeratio, acel obicei roman de a reuni familia la mormântul răposatului pentru a-i cinsti memoria și a aplana eventualele conflicte. Aceste picturi se confundă adesea cu cele ce reprezentau Cina cea de Taină, indicând voit astfel vocația apostolică a Bisericii.
Noe primind vestea că potopul s-a oprit, Catacomba Ad Duos Lauros, sec. III
Dintre scenele biblice erau în vogă cele care anticipau mesajul hristic: profetul Daniel aruncat în groapa leilor, Iona înghițit de balenă și vomitat după trei zile sau Moise lovind cu toiagul stânca din care iese apă, arhetip al purificării reinterpretat ca simbol al botezului. Din Noul Testament apar scene precum Adorarea magilor, numărul acestora variind mereu, nefiind specificat în textele canonice; ori scene mântuitoare, ca reînvierea lui Lazăr sau vindecarea paraliticului din Capernaum.
Pentru primii 400 de ani, creștinismul nu a folosit imaginea crucii pentru a se identifica, nu doar pentru că era un simbol nefast în cultura romană, ci și pentru refuzul de a reprezenta imagini crude, preferându-se simboluri ca mielul sau pelicanul pentru a materializa ideea de sacrificiu.
Apogeul și uitarea
Libertatea de cult fiind obținută definitiv în anii 311-313, crește pe parcursul secolului numărul creștinilor, dar, mai ales, cel al pelegrinilor care vizitează mormintele martirilor.
Papa Damasus (366-384) realizează – în timp ce Biserica era zdruncinată de erezia ariană, adoptată de primii împărați creștini (Constantin și copiii lui au fost botezați de episcopi ariani) – o operă magistrală de împodobire a catacombelor și de expunere a moaștelor în spații subterane anume săpate. Cu ajutorul caligrafului său, Furius Dionisius Filocalus, creează o scriere standardizată pentru plăcile de marmură care sunt așezate pe mormintele principale, element important pentru stabilirea datelor de către arheologi.
Tavanul unei camere (cubiculum) din Catacomba Priscilla, anii 250-300. În centru, Bunul Păstor, reprezentat după canoanele artistice ale secolului III: tânăr, fără barbă, cu îmbrăcămintea tipică lumii greceşti, înconjurat de fauna sălbatică, după modelul oricărei scene bucolice din acea perioadă. În partea inferioară vedem scene din viaţa unei răposate, iar pe arcul mic de la intrare, în partea de sus, pe Iona scuipat afară de peşte. În dreapta se văd cei trei tineri evrei aruncaţi în flăcări de regele din Babilon, Nabucodonosor.
În această perioadă, odată cu mutarea capitalei la Constantinopol, cu ridicarea primelor mari bazilici, dotate cu cimitire proprii și cu scăderea treptată a populației, catacombele din Roma sunt tot mai puțin utilizate pentru noi înmormântări și tot mai mult în scop liturgic sau ceremonial. Sfântul Ieronim, care a tradus Biblia în latină la cerința aceluiași papă Damasus, dar care fusese alungat din Roma la moartea acestuia pentru excesul de zel și exaltarea sa monahală, a lăsat scris despre vizita sa la criptele martirilor. Alți autori, ca episcopul Paulinus din Nola sau poetul spaniol Prudentius, au descris aceste etape obligatorii pentru creștinii care treceau prin Roma.
În secolul V, odată cu repetatele atacuri barbare – anii 410, 455, 476 etc. –, catacombele își pierd importanța și, de multe ori, moaștele sunt mutate în biserici dinăuntrul zidurilor romane. Catacombele intră în negura istoriei pentru aproape o mie de ani, lucru ce a ajutat foarte mult la crearea unei duble mitologii, astăzi disecate de cercetători.