Aromânii, abandonaţi de România după cel de Al Doilea Război Balcanic

Războiul oferă, prin excelenţă, imaginea unei lumi descătuşate, desacralizate şi îngroaşă tuşele reprezentărilor identitare. Produse în interiorul unei lumi confruntate pe timp de pace cu fantasmele proiectelor teritoriale maximale suprapuse peste realităţi etnice neomogene, conflictele din Balcani din anii 1912-1913 nu puteau decât să amplifice starea de asediu, resimţită în zonă de câteva decenii (dacă nu şi mai mult). Atrocităţile comise atunci, cunoscute de guvernele statelor, în parte responsabile pentru ele, şi constatate şi de Comisia Carnegie, nu pot fi puse doar pe seama presiunii psihologice generate de starea excepţională, ci şi pe descătuşarea frustrărilor şi tensiunilor acumulate în timp. Construcţiile teoretice ale naţiunii etnocentrice, valorizând excesiv discreditarea, culpabilizarea şi stigmatizarea „celuilalt”, discursurile naţionaliste ale elitei politice şi culturale au generat nu doar războiul, ci şi abuzurile şi crimele, de nejustificat altfel, asupra populaţiei civile.

Aflaţi în regiuni disputate, aromânii au experimentat şi ei ororile conflictelor, care l-au determinat pe corespondentul ziarului „Adevărul” să scrie că:„nu mai e de trăit în Macedonia. De la începutul războiului şi până astăzi aici este un mormânt fără fund”[1].Persecuţiile îndreptate împotriva aromânilor au fost cunoscute şi de oficialităţile de la Bucureşti. Încă din noiembrie 1912, 44 de aromâni, semnatari ai unui memoriu trimis premierului Titu Maiorescu, arătau că antarţii greci au devastat şi incendiat 250 de case, locuitorii fiind nevoiţi să se refugieze[2]. La rândul lui, ministrul român la Constantinopol, D.C. Ionescu îi raporta lui Maiorescu, la 8 ianuarie 1913, că din cauza războiului multe familii s-au refugiat, iar casele au fost prădate de başbuzici şi cete de „revoluţionari creştini”[3]. La Vlaho Clisura, başbuzicii şi grecii au ars cărţile româneşti şi au distrus din temelii şcoala română, un destin similar având şcoala şi biserica din Lumniţa[4], iar administraţia sârbească din zonele ocupate nu a permis redeschiderea liceului român din Monastir, şcoala normală de fete şi şcolile primare, invocând starea de război în care se găseau[5]. Liceul a fost închis din 23 octombrie 1912, când a fost transformat în spital pentru răniţi, însă după Crăciun, când au plecat ultimii pacienţi, autorităţile sârbeşti nu au mai redat localul comunităţii române[6].

În aceste condiţii, guvernul de la Bucureşti a încercat soluţii pentru ameliorarea situaţiei materiale a conaţionalilor. Responsabilul cu problemele românilor balcanici din Ministerul Afacerilor Străine, M. Burghele, a alcătuit tabele nominale cu cei păgubiţi, făcând totodată aprecieri privind evaluarea pierderilor. Pe baza tabelelor s-au acordat ajutoare din fonduri alocate din bugetul general, ce completau fondurile special constituite şi distribuite de Ministerul Afacerilor Străine şi de Ministerul de Interne. Acestei campanii li s-au alăturat Societatea de Cultură Macedo-Română şi diverse persoane particulare, contribuţiile totale fiind însă insuficiente în comparaţie cu valoarea pagubelor[7].

 „Să se audă şi glasul macedonenilor”

Acţiunile guvernului român, care nu au satisfăcut în totalitate cererile venite din Balcani, au provocat nemulţumirea comunităţii aromâne din ţară. Expresie a acestei stări tensionate, Hânciu Năstase, un tânăr de 23 de ani, a tras un foc de revolver asupra lui Take Ionescu, în timp ce omul politic român se pregătea să răspundă la o interpelare în Camera Deputaţilor[8]. Năstase a susţinut că nu a vrut să omoare pe nimeni, limitându-se să tragă un singur foc[9], ci doar să atragă atenţia asupra problemei macedonene, strigând în Parlament:„Să se audă şi glasul macedonenilor”[10].

„Problema aromână”, în contextul războaielor balcanice, nu s-a limitat, pentru guvernul Maiorescu, doar la sprijinirea materială a comunităţilor aflate la sud de Dunăre, ci a însemnat şi înscrierea ei între priorităţile diplomatice. Încă din 15/28 decembrie 1912, trimisul român în capitala britanică, N. Mişu, a primit instrucţiuni clare cu privire la poziţia pe care trebuia să o adopte faţă de această chestiune. În cazul participării la conferinţa de la Londra, el trebuia să apere „înainte de toate interesele aromânilor. În acest sens, poate fi vorba de o Macedonie sau o Albanie autonomă, eventual o Macedonie cât mai mare. Statele balcanice şi îndeosebi Grecia să respecte şcoalele şi bisericile aromânilor şi să nu se opună înfiinţării unui Episcopat al lor”[11]. Prioritatea rezolvării problemelor culturale aromâneşti reiese şi dintr-o circulară remisă de Maiorescu guvernelor celor şase mari puteri, în februarie 1913.

Această temă de politică externă era, în fapt, circumscrisă proiectului de menţinere a echilibrului în zonă, care însemna nu atât statu-quo-ul sub forma păstrării limitelor Imperiului Otoman la stadiul anului 1912, cât împiedicarea unor state balcanice să-şi mărească prea mult teritoriul. Principala vizată era Bulgaria, a cărei creştere teritorială era privită ca o ameninţare directă la adresa siguranţei frontierelor româneşti şi a statutului României. În aceste condiţii, liderii de la Bucureşti preferau fie formarea unei Macedonii autonome, fie crearea Albaniei independente, care ar fi înglobat teritoriile locuite de aromâni, râvnite atât de bulgari, cât şi de greci şi sârbi. Un astfel de stat reprezenta pentru România una dintre garanţiile echilibrului în Peninsulă, în condiţiile în care el urma să beneficieze şi de o atenţie specială din partea marilor puteri. Demersurile Bucureştiului pentru protejarea drepturilor populaţiei aromâneşti au primit un important sprijin din partea Italiei. Înglobarea într-un singur stat a românilor balcanici, de preferat în graniţele unei Albanii independente, însemna câştigarea României de partea unui proiect politic a cărui finalitate avea să fie deopotrivă favorabil Bucureştiului şi Romei. România reuşea să menţină echilibrul în Balcani, prin împiedicarea extinderii teritoriale a Bulgariei şi Greciei, iar Italia putea spera la controlul asupra statului albanez şi implicit asupra ţărmului estic al Adriaticii.

Telegramele din 1913, simple petece de hârtie

Treptat, însă, autorităţile române au abandonat ideea creării unui stat albanez, ale cărui graniţe să cuprindă şi teritoriile aromâneşti. Diplomaţia de la Bucureşti şi-a concentrat eforturile pe negocierile cu statele balcanice în vederea obţinerii de garanţii pentru populaţia românească, în condiţiile în care zonele locuite de ea urmau să fie împărţite între Serbia, Bulgaria şi Grecia. Această schimbare de strategie ţine de contextul regional şi european din primăvara anului 1913. Statele balcanice obţinuseră victorii importante împotriva Turciei şi negociau împărţirea teritoriilor cucerite, iar marile puteri erau, ca de obicei, divizate:Rusia se declara împotriva creării unei Albanii Mari independente, iar Italia şi Austro-Ungaria, principalele artizane ale acestui proiect, nu reuşiseră la acel moment să convingă Londra, Parisul şi Berlinul de necesitatea punerii lui în practică. România a preferat astfel să se reorienteze şi să accepte ideea negocierilor cu Sofia mai întâi, şi apoi cu Atena şi Belgradul, pentru a obţine cât mai multe concesii în beneficiul aromânilor.

Pe acest fond, tratativele româno-bulgare din cadrul Conferinţei de la Bucureşti au rezolvat destul de rapid problema aromânilor, mai ales că soluţia fusese conturată încă din aprilie 1913, în cadrul conferinţei de la Sankt Petersburg. Delegaţii României şi Bulgariei nu au făcut decât să reînnoiască angajamentul luat în capitala rusă, conform căruia statul bulgar acorda drepturi culturale aromânilor, iar statul român oferea subvenţii şcolilor şi bisericilor aromâneşti, controlând totodată gestionarea fondurilor şi activităţilor organizate de comunitate[12]. Deşi invoca statutul de principală putere în zonă, era în tabăra învingătorilor, organiza conferinţa de pace şi îşi făcuse un titlu de glorie din protejarea intereselor comunităţii aromâne, România nu a inserat şi în tratatul de la Bucureşti deciziile privitoare la conaţionalii de la sud de Dunăre. Aceste aspecte şi-au găsit locul într-o serie de scrisori oficiale trimise de premierii Bulgariei, Serbiei şi Greciei lui Titu Maiorescu pe 22, 23 şi 25 iulie 1913. Telegramele precizau că guvernele celor trei state acordau autonomia şcolilor şi bisericilor cuţo-vlahilor, permiteau crearea unui episcopat al aromânilor şi ofereau posibilitatea autorităţilor de la Bucureşti să subvenţioneze, sub supravegherea cabinetelor „gazdă”, instituţiile culturale ale comunităţii aromâne[13].

„Soluţionarea” problemei aromâne la Bucureşti nu era însă decât o victorie de etapă, poate prea puţin pentru anvergura problemei, pentru energiile puse în joc şi aşteptările aromânilor. Criticile la adresa guvernului pentru tratarea superficială a problemei au fost aduse încă din epocă, de oameni politici, diplomaţi şi istorici, buni cunoscători ai fenomenului. Îi amintim doar pe Nicolae Iorga, D. Abeleanu şi C. Brăileanu, fost consul al României la Bitolia. Ei s-au alăturat vocilor îngrijorate ale liderilor aromâni din Balcani, care atrăgeau atenţia autorităţilor de la Bucureşti asupra abuzurilor la care comunitatea era supusă de către guvernele din regiune. Politicile centralizatoare şi restrictive ale Greciei, Bulgariei şi Iugoslaviei din perioada interbelică, pentru care telegramele din 1913 erau doar petece de hârtie, au confirmat aceste temeri.

Note

[1]„Adevărul”, 15 mai 1913, p. 1.

[2]Gh. Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (secolele XVII-XX), Bucureşti, 1999, p. 104.

[3]Ibidem, p. 103.

[4]Ibidem, p. 105.

[5]Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Problema 21, fond Constantinopol, dosar 62, 1910-1913, f. 313r (Consulatul Regal al României din Monastir către Legaţia din Constantinopol, Monastir, 10 mai 1913).

[6]Ibidem, f. 315 (Direcţiunea Liceului românesc din Bitolia către Consulatul din Monastir, Bitolia, 14 februarie 1913).

[7]Gh. Zbuchea, op. cit., 105.

[8]„Adevărul”, 6 aprilie 1913, p. 3.

[9]Ibidem, 7 aprilie 1913, p. 1.

[10]Ibidem, 6 aprilie 1913, p. 2.

[11]Documente diplomatice. Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acţiunea României 20 sept. 1912-1 aug. 1913, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1913, p. 14 (Titu Maiorescu către N. Mişu, Bucureşti, 15/28 decembrie 1912).

[12]„Adevărul”, 22 iulie 1913, p. 2.

[13]„Conform declaraţiei pe care Bulgaria a făcut-o în Protocolul semnat la Londra în 13/29 ianuarie 1913 şi la articolul 6 din Protocolul de la Petersburg, din 26 aprilie/9 mai al aceluiaşi an, Bulgaria consimte să dea autonomia şcolilor şi bisericilor cuţo-vlahilor găsindu-se în viitoarele posesiuni bulgare şi permiţând crearea unui episcopat pentru aceşti cuţo-vlahi, cu facultatea pentru guvernul român să subvenţioneze sub supravegherea guvernului bulgar sus-zisele instituţiuni prezente şi viitoare.” (Stelian Brezeanu coord., Românii de la sud de Dunăre. Documente, Bucureşti, 1997, p. 238);„Grecia consimte să dea autonomia şcolilor şi bisericilor cuţo-vlahilor aflători în viitoarele posesiuni greceşti şi permiţând crearea unui episcopat pentru aceşti cuţo-vlahi, cu facultatea guvernului roman să subvenţioneze, sub supravegherea guvernului elenic sus-zisele instituţiuni culturale prezente şi viitoare.” (Ibidem, p. 238);„Ca răspuns notei pe care Excelenţa Voastră a binevoit să o adreseze cu data 23 curent, nr. 17276, am onoarea să vă informez că Serbia consimte să dea autonomia şcolilor şi bisericilor cuţo-vlahilor aflători în viitoarele posesiuni sârbeşti şi permiţând crearea unui episcopat pentru aceşti cuţo-vlahi, cu facultatea guvernului roman să subvenţioneze, sub supravegherea guvernului sârb suszisele instituţiuni culturale prezente şi viitoare.” (Ibidem, p. 238).

Mai multe