„Armele secrete ale Germaniei” în „Raporul Oslo”

 Un „anonim” celebru

Deşi este autorul celei mai ample informări despre tehnologiile de război dezvoltate de Germania în preaja celui de al Doilea Război Mondial,   care vor deveni „armele secrete” ale sale,   aşa-numitului “Raport Oslo”,   identitatea fizicianului şi matematicianului Hans Mayer (1895-1980) a rămas timp de decenii necunoscută.

            Este şi motivul pentru care numele său nu figurează în nici una din istoriile spionajului şi, până astăzi, activitatea şi biografia sa nu au constituit subiectul unor monografii, ci doar a unor lucrări parţiale şi acestea puţin cunoscute publicului din România.

Mayer studiază matematica, fizica şi astronomia la Universităţile din Karlsruhe şi Heidelberg,  unde obâine doctoratul cu o temă legată de „comportamentul moleculelor în raport cu electornii lenţi”, avându-l la îndrumător pePhilipp Lenard, laureat al premiului Nobel.

Lucrează o vreme în diferite laboratoare de cercetare şi devine director al compartimentului ştiinţific celui al companiei Siemens din Berlin. Datorită poziţiei sale, Mayer are relaţii ştiinţifice în Europa şi Statele Unite şi acces la informaţii din domeniul dezvoltării elctronicii în Germania, mai ales în sectorul militar.

„Un om de ştiinţă de partea voastră”

…este singura „semnătură” a lui Hans Ferdinand Mayer pe aşa-numitul „Raport Oslo”, care, în ciuda faptului că nu conţnea decât şapte pagini, a constituit cea mai mare fisură în sistemul de securitate al Germaniei naziste, „una dintre cele mai spectaculoase scurgeri de informaţii din istoria militară”.

După ce Hilter invadează Polonia la 1 septembrie 1939, Mayer se decide să divulge britanicilor cât de multe informaţii ştiinţifice de interes  militar.

           Reuşeşte să întreprindă o călătorie în Scandinavia, sosind la Oslo la 30 octombrie 1939 şi se cazează  la Hotelul Bristol. La maşina de scris a hotelului redactează două rapoarte. Primul este transmis la 1 noiembrie Ambasadei Marii Britanii în Norvegia, cerându-i ataşatului militar al acesteia ca, dacă este interesat şi de alte informaţii, postul de radio BBC să transmită un anumit semnal codificat. După transmiterea acestuia, Mayer trimite Ambasadei Marii Britanii următorul raport care îl pune la dispozoţia serviciului de informaţii MI6.

            Încearcă să îl atragă în această acţiune pe prietenul său din Danemarca Niels Holmblad, dar acţiunea nu va reuşi, căci această ţară este invadată de Germania în aprilie 1940, iar Mayer se reîntoarce în Germania. La început, Amiralitatea britanică consideră că raportul „este prea bun pentru a fi adevărat” şi că este un fals redactat de Abwehr cu concursul unor psihologi experţi în asemenea operaţiuni.

În cele din urmă raportului i s-a acordat credit datorită caracterului exact şi detaliat sl datelor pe care le conţin, dar mai ales la intevenţia profesorului Reginald V. Jones, un cercetăror competent în cadrul Ministerului Aerului, devenit şi şef al Departamentului de spionaj ştiinţific. Acesta acordă o importanţă deosebită informaţiilor referitoare la sistemele radar, pe baza lor fiind organizat, între altele,   atacul asupra localităţii Peenemünde unde se afla uzina care producea rachetele V2, la 18 august 1943. În general, informaţiile furnizate de Mayer au contribuit substanţial la câştigarea „Bătăliei pentru Britania”, evitându-se invadarea sa ce către Germania nazistă.

Germanii nu au ştiut nimic

În 1943, Mayer este arestat din „motive politice”, datorită atitudinii critice faţă de regimul nazist, fără ca autorităţile să ştie că el este autorul „Raporului Oslo”. Este ferit de un tratament dur la intervenţia mentorului său, Lenard, care, de fapt, era un susţinător al nazismului. Până la sfârşitul războiului va fi internat în patru lagăre de concentrare.

După încheierea războiului

… Mayer este transferat în Statele Unite împreună cu alţi savanţi germani („Operaţiunea Paperclip”). Activează în diferite laboratoare de cercetare şi predă la o serie de universităţi. În 1950, se reîntoarce în Germania, unde devine conducătorul departamentului ce cercatere al concenului Siemens unde activase şi înainte de război. În această perioadă, Mayer şi-a continuat cercetările publicând numeroase studii referitoare la domeniul electricităţii şi comuncaţiilor şi este autorul unei teoreme care îi poartă numele. Obţine o serie de medalii şi premii din partea unor autorităţi şi instituţii.

Recunoaşterea

În tot acest timp, Mayer a dorit să îşi păstreze anonimatul ca autor al „Raportului Oslo”, temându-se probabil de represalii din partea unor foşti conducători ai Reich-ului care îl puteau considera ca trădător.Jones s-a convins de identitatea reală a autorului „Raporului Oslo” în urma contactului cu Mayer în 1955.El a fost de acord să păstreze secretă identitatea acestuia, pentru a evita o posibilă răzbunare împotriva Mayer şi a familiei sale. De altfel, Mayer a păstrat secretul activităţilor sale chiar faţă de propria familie. Moare în 1980, fără ca faptul că fusese „Raportul Oslo” să fie făcut cunoscut.

Jones a respectat dorinţa lui Mayer de a nu i se facă cunoscută identitatea până în 1989, când  publică volumul „Reflections on Intelligence” în care arată că informaţiile transmise de acesta au constituit probabil „cel mai important raport primit de la orice sursă în timpul războiului”.

„Arme confisctate”

Rolul deosebit al „Raportului Oslo” este recunoscut prin faptul că el a fost inclus în colecţiile Muzeului Imperial de Război al Marii Britanii,   importanţa sa  fiind făcută cunoscută mult mai târziu, în 2014, când cercetătorul  Frithjof A.S. Sterrenburg publică pe internet informarea  „Raportul Oslo 1939-Armele secrete naziste confiscate”

Din această analiză reiese că informaţiile furnizate de Mayer se refereau la o serie de descoperi şi aplicaţii în tehnică militară care ar fi putut schimba soarta războiului dacă nu ar fi fost cunoscute de Aliaţi, în primul rând de britanci, care au reuşit să pună la punct mijloace de contracarare a lor.

            Împreună cu unele descoperiri ulterioare (în primul rând rachetele V2, avionul cu reacţie), cele menţionate în „Raporul Oslo” făceau parte din „armele secrete” ale Germaniei naziste cu care Hitler era sigur că va câştiga războiul…

            Cîteva exemple din lucrarea menţionată:bombardierul perfecţionat Ju88;planoare controlate de la distanţă;autopilot pentru avioane şi rachete;proiectile controlate de la distanţă;metode de atacare a bunkerelor prin inundarea lor cu fum şi gaze;echipamente de avertizare asupra raidurilor aeriene; metode de orientare a bombardierelor prin radio;metode de detectare a torpilelelor;mine magnetice perfecţionate;detonarea de la distanţă a bombelor şi obuzelor. Dar desigur cele mai preţioase informaţii au fost cele referitoare la radar, ceea ce le-a permis britanicilor să realizeze şi să perfecţionaze propriile instalaţii de radar.

           În general, aceste arme au devenit cunoscute Aliaţilor, secretul lor fiind „confiscat” de aceştia, cum a a afirmat autorul menţionat, ceea ce a făcut ca ele să poată fi contracarate mai devreme sau mai târziu, economisidu-se astfel resurse şi salvându-se vieţi omeneşti.

            Şi în decursul celui de al Doilea Război Mondial, au activat şi alţi oponenţi ai regimului nazist care, din convingeri democratice şi de patriotism real, au considerat de datoria lor să pună la dispoziţia Aliaţilor alte informaţii despre „armele secrte” germane, contrubuind astfel la victoria acestora şi a cauzei umnităţii. De cele mai multe ori, numele acestora a rămas necunosacut din diferite motive, ceea ce a făcut ca recunoaşterea contribuţiei lor să întârzie decenii întregi.

„Un patriot german cu faţă umană”

Soarta  diplomatului german Fritz Kolbe (1900 –1971) se aseamănă în bună măsură cu aceea a lui Hans Mayer. Din postura sa în cadruil Ministerului de Externe, el transmite Aliaţilor informaţii de natură politică, dar şi referitoare la lagărele de concentrare naziste, fiind consideratcel unul din cei mai importanţi spioni pentru Aliaţi. Ca şi Mayer nu se aşteaptă la nici un fel de recompensă, afirmând: “Am fost un patriot german cu faţă umană. Scopul meu a fost de a scurta războiul pentru nefericiţii mei compatrioţi şi de a uşura suferinţele celor din lagărele de concentrare”.

            Identitatea sa a rămas multă vreme necunsocută, iar atunci când ea a fost făcută publică, Kolbe nu s-a bucurat de o reală recunoaştere, mai ales că unii dintre foştii demnitari nazişti îl considerau „trădător”. Abia în ultimul timp, o sală din Ministerul Federal de Externe a primit numele său şi au apărut o serie de lucrări referitoare la contribuţia sa la înfrângerea Germaniei lui Hitler.

Recunoaştere post mortem

Despre soarta altor persoane care au transmis, din convingeri democratice, informaţii Aliaţilor nu s-a ştiut multă vreme nimic până când s-a aflat că cei mai mulţi dintre ei fuseseră executaţi în lagărele naziste.

            Astfel  ofiţerul  Harro Schulze-Boysen (1909-1942) (nume de cod  “Seniorul”), nutrind convingeri antifasciste, de pe poziţia de ofiţer în Luftwaffe (forţele aeriene germane), organizează o reţea de opozanţi faţă de regimul lui Hitler, fiind în legătură cu serviciul de informaţii militar sovietic. Organizează secţiunea din Berlin a „Orchestrei Roşii”, reţea care acţiona în diferite ţări.

            Din păcate, ca şi în cazul altor agenţi pentru Uniunea Sovietică, avertizările sale privind invazia germană („Planul Barbarosa”) nu au fost luate în seamă de Stalin care a pus pe textul uneia din informările lui  Harro Schulze-Boysen rezlouţia „Porcul ne dezinformează”.

Schulze-Boysen este arestat şi executat prin decapitare, în 1942, în închisoarea Moabit din Berlin.

            Şi diplomatul Rudolf  von Schlieha (1897-1942),  făcuse parte înainte de război din cercului studenţesc republican şi antitotalitar din Heidelberg. În  1933,  se integrează Partidului nazist NSDAP, nu se ştie dacă convingere sau pentru a „pătrunde” în secretele regimului lui Hitler.  Îndeplineşte funcţii în Ceholovacia, Turcia, Polonia, de unde transmite informaţii despre atrocităţile săvârşite de armata germană.Mai mult decât atât, dovedind un curaj ieşit din comun, întocmeşte un dosar despre lagărele de exterminare din Polonia pe care reuşeşte să îl transmită Aliaţilor. Acest dosar contează drept cel mai cuprinzător document despre Holocaustul din Europa în timpul celui de al Doilea Război Mondial. În 1942, este contactat de URSS în vederea transmiterii de informaţii, dar nu va activa ca agent pentru sovietici.

            Aflat sub supravegherea Gestapo-ului din cauza atitudinii sale critice,  von Schlieha este arestat în 1942, pe baza unor informaţii obţinute de la unii agenţi ai reţelei „Orchestra Roşie” arestaţi şi torturaţi. Este condamnat şi executat în decembrie 1942.

             Într-o ultimă depoziţie, von Schlieha arată că nu a acţionat pentru bani şi că moare „cu inima curată”.

            Şi numele lui rămâne multă vreme necunosut, nefiind considerat ca rezistent faţă de nazism, ci doar ca spion. Abia după 1995, este reabilitată memoria sa ca participant la mişcarea de Rezistenţă şi este onorat prin plăci memoriale.

         După ce fusese combatant în timpul Primului Război Mondial şi îndeplinise diferite funcţii în Wehrmacht (armata germană), din convingeri antifascisteHans-Thilo Schmidt (1888 – 1943) îşi oferă colaborarea serviciilor de informaţii franceze. Îndeplineşte funcţii importante fiind angajat în cadrul Biroului de cifru al armatei germane. Mai târziu, este numit în conducerea secţiei  sale de comunicaţii. Din aceste posturi, el transmite informaţii importante privind sistemul de cifrare german, ceea ce va oferi posibilitatea „spargerii” maşinii de cifrat „Enigma”, organizarea armatei şi a partidului fascist. Avertizează asupra intenţiei Germaniei de a ocupa zona demilitarizată Renania, ca şi cu privire la alte planuri privind anexarea Austriei, ocuparea Ceshoslovaciei. Este arestat, în urma unui denunţ, în 1941, şi executat.

           Tot din convingeri antinaziste a spionat şi Arvid Harnack (1901-1942)membru al reţelei „Orchestra Roşie” care spiona pentru Uniunea Sovietică. Din poziţia sa în conducerea Ministerului Economiei al Reich-ului, Harnack a transmite informaţii de mare importanţă privind economia de război a Germaniei, mai ales resursele sale energetice, ceea ce va da posibilitatea URSS să estimeze rezervele de carburant pe care le aveau la dispoziţie blindatele germane.  În 1942,   Harnack se află printre cei 117 membrii ai „Orchestrei Roşii” arestaţi de Gestapo. Este executat prin decapitare.

Bibliografie selectivă

-Reginald V. Jones, „Most Secret War:British Scientific Intelligence 1939–1945”, 1978, London

-Jones,  „Reflections on Intelligence”, 1989, London:Heinemann.

-Brian Johnson,  „Streng Geheim:Wissenschaft und Technik im Zweiten Weltkrieg”, 1994,  Weltbild-Verlag

-Lucas Delattre, „A Spy at the Heart of the Third Reich:The Extraordinary Life of Fritz Kolbe, America's Most Important Spy in World War II”, 2004

-Frithjof A.S. Sterrenburg,  „The Oslo Report 1939 — Nazi Secret Weapons Forfeited”,  9. April 2014.