Armata română în timpul lui Cuza

Cu puține și notabile excepții, istoriografia militara romanească, înainte, dar și după decembrie 1989, a tratat într-o manieră triumfalistă și descriptiv-evenimențial-cronologică perioada construirii armatei române moderne în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. O epocă de prefaceri importante în viața tânărului stat român, fără nicio îndoială, dar intrată, din păcate, de cele mai multe ori, pe făgașul ditirambic al înșiruirii realizărilor cu iz de epopee homerică.

Crearea armatei române moderne nu a fost lipsită de dificultăți și controverse, determinate, pe de o parte, de statutul internațional al noului stat român care își căuta propriul loc pe harta unei Europe în plină reconfigurare, iar pe de alta parte, de inerentele așezări ale oricărui început. Armata româna s-a aflat, în anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, sub influența militară franceză, în baza unor considerente de natură politică, economică, militară (armata franceză era socotita, pana la 1870, cea mai bună armată), dar și sentimentală, cooperarea militară româno-franceză, promovata atât de Cuza, cât și de împăratul Napoleon al III-lea vizând toate compartimentele esențiale care conferă forța și eficiența unei armate, de la organizare și înzestrare la învățământ și pregătire de luptă.

”Pofte” și arbitrariu

Din aceasta perspectiva, un rol important l-a avut Misiunea Militara Franceza-solicitata imparatului Napoleon chiar de domnitorul roman prin trimisul sau special la Paris, Vasile Alecsandri-misiunea fiind compusa, la inceput, din ofiteri si subofiteri de intendenta si administratie, iar mai apoi si din ofiteri si subofiteri de trupa, stat-major, vanatori, artilerie si geniu, care au activat in mediul militar romanesc din 1860 pana in 18691. in pofida dorintei guvernantilor de la Bucuresti de a se obtine instructori pentru toate genurile de arme, in 1860 ajung in Romania doar ofiteri din serviciile administrative, printre care se afla si subintendentul Gui Le Cler, iar in martie 1861 este trimis si maiorul Eugčne Lamy, sef de escadron, un experimentat ofiter care luptase in Africa, Italia si Crimeea, in calitate de sef al Misiunii Militare Franceze.

El va fi inlocuit, in 1866, de fratele sau, capitanul de vanatori Paul Lamy.

Misiunea Militara Franceza a introdus in armata romana regulamentele tactice si de administratie in vigoare in Franta (adesea prin traducerea lor cu mici modificari), a contribuit la accelerarea procesului de unificare a armatei si la imbunatatirea procesului de instruire a trupei;a contribuit, de asemenea, la reorganizarea invatamantului militar, la constituirea corpului de stat-major (dupa modelul francez, invalidat insa, cum vom vedea, de modelul prusac de organizare a Statului Major General in anii Razboiului franco-german din 1870-1871), a corpului ofiterilor de administratie, a intendentei militare si a atelierelor militare. Membrii Misiunii au avut statutul de consilieri tehnici in problemele organizarii, administratiei si instructiei militare, fiind totodata investiti de domnitor si cu putere de control, cu drept de a efectua inspectii in unitatile din orice arma, recomandarile lor avand valoarea unor ordine (dar nu intotdeauna respectate!).

Comandanții corpurilor de armată (1862)

Dispunem de numeroase rapoarte adresate de subintendentul Le Cler si maiorul Lamy ministrului francez de Razboi, maresalul Jacques Louis Randon, care reflecta, cu subiectivismul lesne de inteles al autorilor, realitatile armatei romane din anii 1860-1866.

Ceea ce in mod evident ii frapa pe cei doi militari francezi-si razbate din mai toate rapoartele lor-era lipsa disciplinei si a respectului fata de regula in primul rand la corpul ofiterilor, la care se adaugau certurile interne si, spunea Lamy, "neputinta de a lucra metodic si serios".

Desi il aprecia pe generalul Ioan Emanoil Florescu, ministrul roman de Razboi, ca fiind inteligent, foarte activ si dornic sa fie de folos tarii sale, "singurul - arata Lamy - pe care l-am gasit intotdeauna gata sa ajute Misiunea Militara Franceza", acesta era primul care dadea tonul arbitrariului. "A avut pentru unii ofiteri o ingaduinta suparatoare - scria maiorul francez despre Emanoil Florescu -, pentru altii a fost de o severitate peste masura, netinand seama nici de legi, nici de regulamente, neavand alta purtare decat cea dictata de interesele sale, de simpatia sau ura sa". La infanterie si cavalerie, observa Lamy, pregatirea de lupta se face "dupa pofta sefilor de corpuri si chiar a ofiterilor inferiori; activitatea autoritatii nu se vede nicaieri; nimeni nu comanda si nici nu stie sa se faca ascultat; se dau ordine si se fac recomandari, cu nemiluita, dar nu se supravegheaza executarea lor, iar in caz de greseala, nimeni nu indrazneste sa pedepseasca". E drept ca Eugčne Lamy lauda, in acelasi raport, felul in care se desfasura instructia la vanatori si la artilerie, adica la armele care aveau instructori francezi, unul dintre acestia fiind chiar fratele sau, Paul Lamy!

Recomandari inutile, coruptie si hotie

Pe de alta parte, subintendentul Le Cler era uimit ca ordinele si recomandarile ministrului, desi erau publicate in "Monitorul Oastei", nu erau intotdeauna respectate, sesizarile sale neavand succes. El constata, de pilda, ca functiile contabile se dadeau si se retrageau "cu o usurinta de plans, dupa toanele titularului sau fantezia sefului", iar "corpurile fac dupa cum cred si nu am putut pana acum sa obtin pedepse pentru incalcarea regulamentelor, nici impotriva incetinelii voite in executarea dispozitiilor ministeriale". Iar maiorul Lamy, analizand activitatea cavaleriei, observa lipsa instructorilor necesari, generata si de faptul ca doi ofiteri, desi absolvisera Scoala de specialitate din Saumur (Franta), erau-remarcati ironia maiorului francez-"prin bunavointa si inteligenta obisnuita a birourilor ministerului" transformati ad-hoc, unul in capitan cu imbracamintea, iar altul in capitan de jandarmi!

Lamy constata ca, in Romania, poti face din soldat ceea ce vrei, greutatile, insa, arata el, "nu vin decat de la ofiteri si, mai ales, de la ofiterii superiori". "La subofiteri si la trupa gasesti supunere si ascultare, dar si multa indiferenta si moliciune. Aceasta, spunea Lamy, din cauza indolentei ofiterilor si a lipsei pedepselor disciplinare eficiente".

Atat Le Cler, cat si Lamy constatau, nu de putine ori, ca multe din recomandarile lor nu erau luate in seama si puse in aplicare. "Observatiile mele erau primite - spune Lamy - mi se promitea ca se vor lua masuri, se dadeau sau se faceau ca dau ordine , dar zilele urmatoare regaseam totul in aceeasi situatie. De aici, noi sfaturi, noi ordine date sau nedate, dar tot neexecutate, ca si primele".

Seful Misiunii Militare Franceze remarcase ca recrutarea era deficitara, in primul rand pentru ca era ingaduita sustragerea de la serviciul militar a tinerilor care aveau unele posibilitati financiare si care mituiau Comisiile de revizie organizate la nivelul Ministerului de Interne. "Astfel - scrie Lamy - cel supus recrutarii, valid si bine legat, dar avand cativa ducati, a obtinut scutirea, in timp ce au fost admisi ca buni pentru serviciu cei ce nu aveau niciuna din calitatile cerute, dar care erau saraci". "Nu stiu - continua maiorul francez - ca aceste comisii de revizie sa fi fost pedepsite sau macar mustrate".

Coruptia si hotia din armata il ingrijorau pe Eugčne Lamy. El constata ca "fiecare cauta sa profite de situatia sa pentru a-si crea beneficii nepermise", aratandu-se revoltat ca "furtul ramane nepedepsit". El considera ca "exemplul rau porneste adesea de foarte sus si cu toata vanitatea lor, morga lor, gradele inalte ale armatei vand cu usurinta influenta lor si acorda protectia lor in schimbul platii". "Este indeobste cunoscut ca exista la corpurile de trupa numeroase deturnari de fonduri; ofiterii vor mult sa aiba comanda unei companii, a unui escadron sau a unei baterii pentru a putea dispune de fondurile trupei si de a scoate de aici un castig". Iar Le Cler se plangea ca recrutarea unor ofiteri de administratie nu se facuse printr-un examen, ci dintre militarii "care persistasera in vechile lor obiceiuri", altfel spus, dintre aceia care isi platisera, de fapt, noul post!

Am fi nedrepti insa daca nu am spune ca sunt, in rapoartele celor doi ofiteri francezi, si numeroase aprecieri pozitive:in fond, toate aceste neajunsuri semnalate maresalului Randon, trebuiau sa puna in valoare eforturile lor de a indrepta lucrurile intr-o tara de la capatul Europei in care fusesera trimisi cu misiunea de a reorganiza o armata mica, dupa model francez. Cum ar fi putut straluci, altminteri, cei doi daca nu ar fi infatisat starea de lucruri pe care o gasisera printr-un contrast puternic cu propriile lor realizari si reusite?

Pe de alta parte, discrepanta evidenta intre pozitia lor (ei fiind asociati unor inspectori cu drepturi depline in armata romana) si gradul pe care il purtau i-a facut pe cei doi, subintendentul Le Cler si maiorul Lamy, sa intre in conflict cu numeroase persoane. Le Cler a fost nevoit sa paraseasca Romania, in 1864, iar Eugčne Lamy l-a urmat, in 1866, lasandu-l la sefia Misiunii Militare Franceze, pana in 1869, pe fratele sau, Paul Lamy.

Desi apreciata atat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cat si de generalul Ioan Emanoil Florescu, misiunea celor doi nu a fost socotita de diplomatia franceza un succes, mai ales in conditiile reorientarii politicii romanesti spre Prusia si, implicit, regandirii fundamentelor institutiei militare, dupa model german, odata cu venirea pe tronul tarii a prin-cipelui Carol I. in iulie 1866, baronul d' Avril, reprezentantul diplomatic al Frantei la Bucuresti ii transmitea la Paris, ministrului de Externe, Drouyn de Lhuys, "ca nicio misiune pe care guvernul imparatului [Napoleon al III-lea] a trimis-o in Principate nu a reusit complet". Motivele erau, spunea d' Avril, "reaua credinta a acelora care profitau de starea de lucruri dezordonata si de susceptibilitatea oamenilor", precum si "caracterul personal al acelora care erau insarcinati sa instruiasca". El arata ca, dincolo de unele exceptii, "functionarii nostri simt superioritatea lor si, iritati de obstacolele pe care le intalnesc, au tratat pe autohtoni cu un inalt dispret si cu o suparatoare zeflemea. Pradati de rusi, umiliti de francezi, romanii au ajuns in acest moment sa nu mai aiba respect pentru misiunile straine".

Transfer de..."tare"?

Sunt istorici militari care discuta Misiunea Militara Franceza in Principate in vremea lui Alexandru Ioan Cuza din perspectiva infrangerii armatei franceze in Razboiul franco-prusac din 1870-1871, socotind, asadar, ca instructorii militari francezi nu au reusit decat sa grefeze tarele armatei lui Napoleon al III-lea, rusinos infranta la Sedan, peste acelea ale unei ostiri tinere si fara experienta, precum cea romaneasca. Ceea ce este foarte greu de sustinut in realitate.

In pofida celebrei replici, rostite sau nu, a maresalului Edmond Leboeuf, pentru care acesta a fost ironizat cu asupra de masura, potrivit careia "armatei franceze nu-i lipseste niciun nasture", fiind, deci, gata de o infruntare cu Prusia, Razboiul franco-german nu a adus cu sine o infrangere a unei armate franceze slab pregatite, asa cum s-a spus si s-ar putea crede, incapabila sa actioneze eficient intr-un conflict militar, invalidandu-se, asadar, modelul francez de organizare militara si de ducere a razboiului. Nu este vorba de un conflict care opune armate cu mult diferite una de cealalta, ci de o infruntare in care una din parti utilizeaza ingenios cateva inovatii tehnice, tactice si de organizare.

Prusia lui Otto von Bismarck, artizanul crearii Imperiului german, a mizat pe cateva atuuri, exploatate cu inteligenta si pragmatism, pe care Franta a fost nevoita sa le analizeze cu atentie si sa si le insuseasca abia dupa esecul suferit in 1870-1871.

In fapt, victoriile prusace sunt consecinta a trei schimbari esentiale:

a. Utilizarea cailor ferate care au permis germanilor sa transporte cu rapiditate pe lina frontului o forta superioara numeric, francezii trezindu-se fata in fata cu o armata de aproximativ 450.000 de oameni desfasurata rapid si capabila sa micsoreze semnificativ distantele impuse de necesitatile de aprovizionare a frontului. De aceea, J.F.C. Fuller spunea, pe buna dreptate, ca George Stephenson, inventatorul locomotivei cu aburi si parintele cailor ferate, este, mai degraba decat Napoleon sau Clausewitz, cel care consacra, prin inventiile sale, conceptul "natiunii sub arme".

b. Din 1866, prusacii introduc noul tun de otel cu incarcare pe la culata, inventat de Friedrich Krupp, care anunta ceea ce Primul Razboi Mondial va confirma si anume ca artileria va deveni arma esentiala pe campul de lupta.

c. Crearea unui Stat Major General prusac eficient, opera a generalului Helmuth von Moltke, cel care a pus la punct un sistem de pregatire a ofiterilor de stat major, capabili sa actioneze unitar, indiferent de conditiile particulare ale unui camp de lupta, in fruntea unor unitati de lupta interconectate si standardizate din punctul de vedere al marimii, structurii si pregatirii de lupta (se spune ca standardizarea germana a mers pana acolo incat chiar si numarul de linguri si gamele era acelasi!). De asemenea, acesta a gandit rapida inlocuire a unei divizii epuizate cu o alta similara, aflata in spatele frontului.

Din acest punct de vedere, Statul Major General Francez s-a dovedit a fi, in timpul Razboiului franco-prusac, doar un grup de mesageri si de slujbasi servindu-l pe comandant, in vreme ce unitatile aflate pe campul de lupta nu puteau fi coordonate in vederea atingerii scopului propus, in lipsa unui plan de lupta prestabilit.

Este si motivul pentru care, dupa modelul german, Adolphe Thiers, primul presedinte al celei de-a treia Republici Franceze, iesite din valtoarea Comunei din Paris, dupa prabusirea imperiului lui Napoleon al III-lea, va consimiti la crearea unui adevarat Stat Major General a carui lipsa fusese dureros resimtita in timpul razboiului.

Aceste schimbari nu pot sustine insa argumentul infrangerii unei armate franceze presupus slab pregatite care ar fi exportat in Principate, in anii 1860-1869, mai degraba tarele ei decat un model eficient de organizare.

Inlocuirea treptata a acestui model cu unul german, dupa instalarea lui Carol I ca domn la Bucuresti, in 1866, nu diminueaza cu nimic eforturile militare franceze in anii crearii statului roman modern.

Note:

1. Pentru detalii privind acest subiect, vezi Maria Georgescu, Misiunea militara franceza in Romania, in "Anuarul Institutului pentru Studii Politice de Aparare si Istorie Militara", 1997, 1998.