Arhipelagul Gulag - Idei de prin paginile cărţilor

 Lectura a rămas poate cea mai plăcută zăbavă din viaţa oamenilor şi fiecare rând citit poate să aducă o îmbunătăţire a traiului sau a gradului de dezvoltare intelectuală. Alexandr Soljeniţîn a rămas cunoscut prin fundamentala lucrare numităArhipelagul Gulag, cam mare pentru societatea contemporană atât de grăbită. Simpla răsfoire a unui volum al ediţiei din 2008 aduce la lumină nişte adevăruri uimitor de şocante. Temuta poliţie politică sovietică, CEKA, a primit ordin de la Iosif Stalin să ducă un război fără milă împotriva ţărănimii ce nu se încadra în tiparul ideologic al colectivizării. A fost un adevărat război mondial, dacă se ţine cont de suprafaţa imperiului roşu. Autorul surprinde tragedia familiilor de culaci, chiaburi la români, deportaţi în locuri pustii şi lăsaţi să piară în totalitate. N-au primit unelte sau mâncare. Erau vreo 65.000 de suflete doar la Vasiugan. Alţii au fost duşi în Peninsula Kola, Kolîma şi Vorkuta pentru exploatarea „rentabilă” a resurselor subsolului. Magnitogorsk, mândria metalurgiei sovietice, a fost ridicat prin aceeaşi metodă. Munca sclavilor era ieftină, dar alimentaţia şi gerul secerau în masă bieţii oameni supuşi experimentelor politice de stânga. Orăşenii din Arhanghelsk vedeau zilnic ţărani slăbiţi, târându-se precum umbrele în căutarea unei bucăţi de pâine. Nimeni nu avea voie să se apropie de aceşti condamnaţi şi au ajuns în cele din urmă la gropile comune. Există o imagine obişnuită cu trenurile de deportaţi spre lagărele germane ale morţii, dar sovieticii au practicat politica de exterminare la o scară mult mai mare în timp şi spaţiu. Truditorii pământului erau condamnaţi să piară de pe planetă cu toată stirpea lor şi primii mureau copiii şi bătrânii. Satele deportaţilor din Siberia erau ridicate departe de apă şi de terenurile fertile, astfel încât să nu devină cumva rentabile, prospere şi fericite. Au ajuns pe acolo şi cei ce aduceau pe piaţa oraşelor legume, fructe şi lapte. Mulţi au preferat să fugă şi să facă sate în nesfârşitele păduri. Au fost descoperiţi şi autorităţile au constatat că au un nivel de trai superior satelor obişnuite. Poliţia politică a intervenit şi a distrus comunităţile. S-a făcut totul pentru distrugerea satului, sistematizarea localităţilor din România fiind o astfel de măsură. Foametea din 1946 – 1947 a fost lăsată să se dezvolte în toată splendoarea ucigătoare pentru a provoca destrămarea mediului rural înaintea colectivizării. Moartea proprietarilor sau plecarea la oraş ar fi uşurat mult munca autorităţilor de comasare a terenurilor. Deportările din Bărăgan aveau aceeaşi menire şi nu se urmărea creşterea prosperităţii pentru cei ce trăiau în biete bordeie sau locuinţe din chirpici. Organele de represiune au excelat în războiul împotriva celor ce nu luptau şi astăzi nu prea mai avem ţărani adevăraţi. De ce să te mai intereseze agricultura dacă s-a făcut totul pentru a nu fi eficientă? Celebrul document din 1947 al poliţiei politice sovietice despre modul în care trebuie guvernate ţările intrate în lagărul socialist spunea clar că gospodăria ţărănească nu trebuie să fie eficientă. Un ţăran cooperator are o pensie derizorie şi „eroi” reprimărilor sunt ciocoii noi din zilele noastre. Oare politicienii au înţeles vreodată la ce sunt buni sătenii sau trăiesc într-o permanentă fantezie ideologică?

          Ar mai fi un aspect interesant de subliniat despre momentul acestor deportări. Iosif Stalin a decis că marele război pentru nimicirea ţărănimii iubitoare de pământul strămoşesc trebuie să înceapă în 1929. În 1931 a venit rândul comunităţilor germane de pe Volga să fie purificate de elementele capitaliste şi au fost trimise în pustiul Karagandei. Temuta CEKA, cea care îşi schimba periodic numele pentru a mai şterge din urma crimelor, ataca pe toate fronturile şi avea mult de muncă. Trenurile morţii străbăteau distanţe imense şi nu se făcea economie de combustibil. Uniunea Sovietică organiza un masacru general împotriva comunităţilor lipsite de arme fix în perioada Marii Crize Economice. Armele cekiştilor erau de calitate şi eficiente. Mitralierele secerau fără milă. Erau formaţi experţi prin tragerea pe ţinte vii. Nu se compară antrenamentele cu oameni în mişcare cu cele din poligoanele obişnuite. Nu existau lipsuri la capitolul muniţie. Se scrie că era supraproducţie, dar populaţia imperiului comunist pierea de foame. S-ar fi putut cumpăra excedentul de alimente, dar erau alte priorităţi. Mereu alte priorităţi şi obiective deosebite, măreţe. Conducătorii nu aveau interes să rezolve probleme banale, cotidiene, ci plănuiau transformarea radicală a planetei. Aşa a ajuns Uniunea Sovietică plină de osuare şi de ruine de fabrici ce n-au produs decât armament costisitor ce ar fi putut să nimicească definitiv viaţa pe planetă. Tristele oraşele din beton sunt tot urme ale politicii forţate de înarmare pentru revoluţia mondială.

Bibliografie minimală

Soljeniţîn, Alexandr, Arhipelagul Gulag, vol. III, Editura Universul, Bucureşti, 2008.

Turea, Larisa, Cartea foametei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008.