Argumentul suprem al ţarului roşu

Istoricii militari consideră că Uniunea Sovietică a fost o ţară incapabilă să se apere în 1941 deoarece nu avea suficient echipament militar.Oare cum se pot emite astfel de afirmaţii de către persoane cu pregătire în domeniu şi cu studii privind istoria?

Armamentul poate să fie puţin în funcţie de elementul de comparaţie. Întotdeauna vom putea să scriem că era prea puţin în raport cu totalul bărbaţilor mobilizabili sau al populaţiei masculine. Nu se poate spune adevărul decât dacă ne raportăm la potenţialul inamicului din aceeaşi epocă istorică.

Tunul a fost considerat argumentul suprem al regilor şi Iosif Stalin, un alt fel de ţar, a avut grijă să dispună de toate calibrele utile. Chiar dacă se discută mult despre binomul tanc – avion în anii celui de-al doilea război mondial, artileria era necesară în bătăliile statice şi pentru străpungerea sistemelor defensive ale adversarului. Mitralierele, mici şi uşor de camuflat, nu puteau să fie neutralizate decât prin lovituri precise de proiectil. Scurtul studiu de faţă se referă doar la un singur calibru de tun existent în înzestrarea Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor.

Calibrul 152, 4  mm a fost considerat suficient de manevrabil pentru a reprezenta artileria grea în câmp tactic. Toate armatele dispuneau de arme asemănătoare la unităţi sau în rezervă. Un regiment de artilerie avea în mod obişnuit 24 de piese. Iosif Stalin a pregătit pentru unităţi un număr de 3.858 de obuziere, ceea ce înseamnă nu mai puţin de 160 de  regimente. Trebuie să precizăm că sunt piesele date diviziilor Armatei Roşii. Armata română nu dispunea de astfel de arme pe lângă marile unităţi tactice. Cele mai grele tunuri erau lăsate în rezervă pentru a fi utilizate pe direcţiile cele mai ameninţate şi lipsa cronică de muniţie făcea să se calculeze cu multă precizie fiecare lovitură. Stalin nu avea de ce să se teamă dinspre partea României. Se ştia la Moscova că se face o oarecare mobilizare, dar armamentul era prea nesemnificativ după standardele sovietice. Dictatorul de la Kremlin iubea ideea de rezervă pentru orice eventualitate şi la nivel de corp de armată a păstrat 3.225 de piese, adică alte 134 de regimente de artilerie. Mai existau şi alte 37 de tunuri grele de acelaşi calibru. Istoricii români şi cei străini n-au perceput dimensiunile mitologice ale mobilizării staliniste pentru revoluţia mondială. Nici după trecerea deceniilor nu se văd adevăratele proporţii şi nu se pot trage concluziile corecte. Este posibil ca noi documente de arhivă să demonstreze că existau și mai multe guri grele de foc de calibrul 152, 4 mm.

Conducerea de la Kremlin a apreciat în mod deosebit potențialul tunurilor de calibrul 152, 4 mm. Proiectilele erau suficient de puternice pentru a neutraliza fortificațiile pasagere și chiar pentru atacarea fortificațiilor din beton. Tunul era suficient de manevrabil pentru a fi tractat cu tractoare obișnuite în lumea sovietică. ML-20 era superior oricărei guri de foc din dotarea forțelor inamice în 1941 și industria a primit ordin să-l pregătească din timp pentru dotarea regimentelor de artilerie de corp de armată. Au fost produse 500 în 1938 și alte 567 în anul următor. Pacea devenise ceva inutil pentru conducătorii marilor puteri și producția de tunuri creștea în dauna celei de unt. Proiectilele armei aveau o masă de cel puțin 38 kg, dar puteau să ajungă în varianta navală la 51. Tunul de peste 7 tone putea să lovească ținte la 17 km. Marile unități de infanterie dispuneau și de obuziere mai ușoare, cum ar fi modelul M 1909/1930. Erau circa 2.500 în iunie 1941 și compensau bătăia de doar 8, 5 km cu o cadență de 5 sau 6 lovituri pe minut, față de 3 sau 4 la ML-20.

Armata sovietică era supraîncărcată cu artilerie grea și germanii au fost obligați să aprecieze calitatea obiectelor speciale produse de fabricile secrete sovietice. Mai mult. Au fost obligați să folosească armele de captură pentru a compensa inferioritatea propriei artilerii.

Iosif Stalin nu putea să lase gurile de foc de calibrul 152, 4 mm să fie dominate de calibre inamice superioare. Exista și o adevărată artilerie grea, cu mult peste imaginația ofițerilor germani și români. Au fost livrate regimentelor de artilerie de mare putere 849 de obuziere B-4 de calibrul203 mm. Eficiența obuzelor a fost testată pe cazematele finlandeze din Linia Mannerheim și betonul armat nu rezista loviturilor în plin cu proiectile de 100 kg.

          Se poate pune întrebarea firească de ce n-au reuşit sovieticii în 1941 să oprească ofensiva germană cu forţe atât de firave. Trebuie spus că dispozitivul roşu era incorect ales pentru apărare şi s-a pierdut prea multă tehnică în încercarea de a pune în aplicare planurile stabilite de Stalin de a invada România şi Germania. Mai trebuie să precizăm că Iosif Stalin avea o preferință deosebită pentru obuziere, arme necesare pentru scoaterea infanteriei din tranșee, dar care sunt mai puțin eficiente în cazul luptelor manevriere cu blindate. A fost necesară creșterea producției de tunuri pentru neutralizarea tancurilor după atacul german din iunie 1941.