Arenele sportive ale României: De la maidane şi improvizaţii, la Stadionul ANEF şi Parcul Sportiv din Cluj
Acum o sută de ani, când sporturile de echipă îşi făceau începuturile timide, dar brave, un teren viran pe care se trasau liniile de tuşă şi se amplasau două porţi era suficient. Spectatorii stăteau în picioare iar un automobil sau un butoi reprezentau vestiarul. Echipele ai căror jucători aveau venituri modeste porneau spre marele meci cu tramvaiul, însoţite de copiii din cartier.
În ultimele decenii, stadioanele au devenit din ce în ce mai mari şi mai complicate, integrate noilor peisaje urbane. Marile cluburi au renunţat, din motive financiare, la arenele tradiţionale şi au ridicat construcţii noi. În multe cazuri, un stadion nou a însemnat un amplasament nou, departe de cel originar, dar, într-o lume globalizată, chestiunea rădăcinilor îşi pierde din substanţă în faţa câştigului financiar.
Pe de altă parte, plecarea clubului din cartierele tradiţionale a atras şi decăderea micilor magazine care supravieţuiau tocmai datorită spectatorilor care veneau din alte cartiere sau oraşe. Nici numele stadioanelor nu mai sunt cele obişnuite, europenii preluând de la francizele americane modelul închirierii denumirii către companii interesate de o reclamă sigură.
Stadionul de lângă Arcul de Triumf, iniţiativa unui ziarist sportiv
Inaugurarea noilor stadioane din Bucureşti, Cluj şi Ploieşti este un prilej fericit de a explora istoria construirii de arene sportive în România. Dezvoltarea sportului nu putea avea loc, se înţelege, fără dezvoltarea unei infrastructuri corespunzătoare. Aşa că s-au făcut planuri, au fost căutate modele, au fost schiţate construcţii care aveau rolul de a întări legătura dintre sportul de sorginte occidentală şi lumea românească.
George Costescu, ziarist sportiv şi unul dintre fondatorii Tennis-Clubului Român, a fost cel care a conceput un stadion sportiv pe terenul obţinut de Federaţia Societăţilor Sportive din România – FSSR, organ conducător al vieţii sportive, constituit pe model francez, din toate cluburile şi asociaţiile sportive, premergător sistemului federaţiilor de ramură – lângă Arcul de Triumf din Bucureşti. Porţile monumentale, în stil arhitectonic românesc, s-au datorat şi ele tot iniţiativei lui Costescu.
Terenul sportiv se naşte cu greutate şi cu plângeri
În perioada interbelică a apărut şi distincţia conceptuală dintre „teren” şi „stadion”. Primul termen se referea la o amenajare simplă, fără tribune şi neracordat la utilităţi publice. Cel de-al doilea presupunea o construcţie elaborată, cu tribune, vestiare, racordată la sistemele de apă şi electricitate. În realitate, România interbelică avea mai degrabă terenuri decât stadioane de sport.
Deşi în oraşe maidanele nu lipseau, deşi primele „noţiuni” de fotbal, oină sau atletism erau dobândite de la „băieţii mai mari”, amenajarea unui teren de fotbal era o chestiune complicată. În 1921, secţiunea din România a YMCA a organizat o zi de curăţenie pentru a transforma unui maidan în teren de sport. Igienizarea locului era doar o parte a acţiunilor necesare. Terenul trebuia curăţat de rădăcini, iarba îngrijită, după cum trebuia să se încerce, pe cât posibil, amenajarea unui vestiar, a unor tribune, etc. Iniţiativa YMCA a fost una de succes:după doi ani, acelaşi George Costescu încă o mai considera un model după care se puteau crea nu doar terenuri adevărate pentru sporturi, ci şi locuri de muncă.
Interesante au fost şi reacţiile „comunităţilor locale” la apariţia unor terenuri sportive, fie ele şi improvizate. Stadionul Unirii-Tricolor de la Gara de Est din Bucureşti, cu modeste tribune de lemn şi un bufet pentru confortul spectatorilor, i-a făcut pe unii locuitori ai zonei să se plângă de zgomot şi dezordine publice. Astăzi, însă, bătrânii din zonă încă mai vorbesc despre „Unirea-Tricolor”.
În cazul primelor terenuri sportive, structura simplă a tribunelor avea avantaje şi dezavantaje. Atunci când cererea de bilete depăşea capacitatea tribunelor, se puteau adăuga noi structuri. S-a întâmplat pentru prima oară în 1927, când Juventus Bucureşti a primit, pe „Romcomit”, stadionul Băncii Româno-Italiene, vizita englezilor de la Oxford City. Dar în 1940, tribunele de lemn de la Venus s-au prăbuşit la cutremur, din fericire într-un moment în care nu se juca nici un meci.
În România interbelică au fost amenajate, cu mijloace modeste, motodromuri, bazine de înot, modeste terenuri de baschet sau handbal. La Bucureşti, galele de box erau organizate la Arenele Romane sau în corturi de circ, o sală specială nefiind construită decât după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Bucureşti şi Cluj, exemple de bună practică
Cele mai mari investiţii în infrastructura sportivă au fost Stadionul Academiei Naţionale de Educaţie Fizică din Bucureşti şi Parcul Sportiv din Cluj. O vreme, amândouă au purtat numele lui Carol al II-lea. La Bucureşti, stadionul ANEF – azi parte a parcării de sub Palatul Parlamentului – făcea parte din complexul dedicat pregătirii studenţilor Academiei, viitorii profesori de educaţie fizică. Universitatea din Bucureşti avea să îşi amenajeze propriile terenuri;aceasta, paradoxal, în timp ce rector era Nicolae Iorga, un adversar al sportului comercial, nu şi al culturii fizice ca parte a formării personale şi intelectuale.
Construirea Parcului Sportiv al Universităţii din Cluj s-a datorat lui Iuliu Haţieganu, medic şi profesor universitar, dar şi conducător al Astrei Transilvane şi unul dintre iniţiatorii organizaţiei de educaţie fizică Şoimii Carpaţilor. În 1928, Iuliu Haţieganu a donat primul milion de lei necesar pornirii lucrărilor. Tot Haţieganu a girat, cu propria avere, un împrumut bancar contractat într-un moment dificil. Prin „parc sportiv”, iniţiatorii proiectului de la Cluj înţelegeau un complex de clădiri şi instalaţii adaptate pentru mai multe discipline sportive, practicate atât de bărbaţi, cât şi de femei şi copii. Parcul sportiv nu se limita la instalaţiile sportive şi la tribune, duşuri, vestiare sau chioşcuri pentru spectatori. Planurile iniţiale prevedeau ridicarea unei biblioteci şi, semn distinctiv, a unei bisericuţe de lemn. Când, în primele zile din septembrie 1940, Clujul a fost preluat de noile autorităţi maghiare, Iuliu Haţieganu apela la cultura sportivă a acestora pentru ca parcul să fie terminat şi protejat de vicisitudinile războiului.