Apostolii lui Stalin. Ana Pauker, cea mai puternică femeie. Legendele Cominternistei: fata care ura savarinele
MOSCOVITA N-a existat vreodată în ţara aceasta femeie mai puternică decât Ana Pauker. Prima femeie din lume care a deţinut o funcţie majoră într-un guvern. Ana Pauker a fost în secretariatul Partidului Comunist (sau Muncitoresc), a condus Externele şi a stat în spatele afacerilor interne din România. Totuşi, cea mai temută femeie, venită în România cu mandat de la Moscova, a avut un sfârşit derizoriu:a devenit victima propriilor politici.
12 iulie 1935, orele 23.00. Pe strada Ion Ţăranu (Meteorilor), la nr. 18, din Capitală se aud focuri de armă. Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) şi alţi 18 comunişti importanţi în ilegalitate sunt arestaţi de Siguranţă (n.r. – serviciul intern de informaţii) la finalul a ceea ce ei numeau şedinţă în conspirativitate. În luptă cu poliţia, Ana Pauker e împuşcată în ambele picioare, în coapse:un glonţ trece prin piciorul stâng şi se opreşte în dreptul, de unde nu va mai ieşi niciodată.
Când o legitimează, poliţiştii văd numele Mariei Grigoraş. Carte de identitate eliberată de primăria din Piatra Neamţ la 15 octombrie 1934, numărul 34163/5732. În fotografie:o Ana Pauker purtând ochelari fumurii.
ANA PAUKER N-A MURIT!
Dilema e următoarea:la 15 mai 1933, ziarul „Universul“ anunţase că Ana Pauker a murit în URSS. Ziarul sovietic „Izvestia“ publicase şi el o ştire similară:în 1925, aflându-se în URSS, Ana Pauker s-a înecat într-un râu în timp ce făcea baie, arată dosarul său de la Siguranţă. Ana Pauker însă trăieşte şi, mai mult, este şi încătuşată. Alături de ea cad în mâinile poliţiştilor, printre alţii:Alexandru şi Stela Moghioroş, Liuba Chişinevschi şi Alexandru Drăghici. Cea mai importantă „captură“ de comunişti din 1921 încoace.
Guvernul Tătărescu notează încă un succes în lupta împotriva celor mai periculoşi duşmani ai statului. Ana Pauker era cel mai cunoscut nume – considerată cea mai periculoasă! – dintre tovarăşii prinşi pe strada pe care s-a născut, la numărul 46, în mai 1880, poetul Tudor Arghezi. În jurul comunistei se construiseră o mulţime de mituri, iar acesta era doar începutul. Ana Pauker, stalinistă născută în satul Codăeşti, judeţul Vaslui, avea să fie cea mai temută femeie din România. Sumbru amănunt:în 1949, când comuniştii ajunseseră singura forţă politică din România, o simplă cetăţeancă pe nume Ecaterina Titi Gata o scuipă pe Ana în timp ce era interogată de Securitate. Urmarea:în opt zile, Ecaterina e torturată, îi sunt sânii mutilaţi cu cleştele, e violată şi apoi omorâtă.
Dar, la 12 iulie 1935, Ana Pauker, cea care avea să deţină cea mai criminală putere dintre tovarăşi, poartă cătuşe şi sângerează. Procesul său va fi judecat la Craiova, la 5 iunie 1936 – în aceeaşi zi când Nicolae Ceauşescu era condamnat la doi ani de închisoare, 2.000 de lei amendă şi domiciliu forţat la Scorniceşti, sub supravegherea părinţilor.
În spiritul comunist, Ana Pauker se opune deciziilor administraţiei de sorginte burgheză şi protestează. În dosarul său întocmit de Siguranţă se găseşte această declaraţie în urma anchetei:„Subsemnata, cerând ca, în cazul în care Siguranţa Generală a Statului a procedat la arestarea mea în baza a dovezi de delicte bine stabilite, să mă înainteze instanţelor judecătoreşti spre judecare, iar în cazul lipsei de dovezi de culpabilitate, să mă puie în libertate, declar că refuz a da Siguranţei alte declaraţii decât cea de faţă“.
„JOS MASCA, ANA PAUKER!“
24 de avocaţi ai apărării, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu, Ioan Gheorghe Maurer, Ella Negruzzi (n.r. – membră PNL), Isabelle Blume Grégoire (n.r. – membră a parlamentului belgian) şi Constantin Paraschivescu-Bălăceanu (n.r. – ulterior, apărător al mareşalului Ion Antonescu) îi apără pe comuniştii aduşi în lanţuri la procesul de la Craiova.
„Încep rechizitoriul meu strigând acestor acuzaţi:Jos masca! Şi acum vă rog să-i priviţi! [...] Îmbrăcaţi în aceste haine pompoase ei uită că hai-na nu face pe călugăr şi cred că nu li se zăreşte de la kilometri cozile lor de vulpi moraliste“, arăta în faţa judecătorului colonelul magistrat Popescu-Cetate. În volumul „Conspiraţia Comunistă în România şi evreica Ana Pauker în faţa justiţiei militare“, publicat în 1941, Cetate descrie, cu ură burgheză, întregul proces al comuniştilor, însă această atitudine era destul de des întâlnită şi în rândul oamenilor simpli.
„JIVINE, BONGHENE ŞI ALTE LIFTE“
Ştefan Pătraşcu, ţăran din Vlădia Mehedinţi, întrebat dacă ştie pe vreunul dintre acuzaţi:„Nu cunosc pe javrele astea. Nu ştiu nimic, domnule preşedinte, mi-am lăsat casa şi munca ca să viu aci eu, om cinstit, să jur pentru nişte jivine bulgare, bonghene şi alte lifte cari vor să ne aprindă ţara“, arată magistratul Cetate.
La proces, comuniştii se ţin şi ei tare. „Universul“, numărul 162, din 1936:„Protestele dese ce se ridicau atunci că nu li se dădeau imediat alimentele ce li se trimiteau nu erau făcute pentru că le era teamă că tovarăşi ca Ana Pauker ar muri de foame, ci pentru că nu intrau în posesia comunicărilor ce li se făceau prin limbaj convenţional sau cifrat“. Cetate:„În special avocatul comunist Maurer avea obiceiul să se îmbrăţişeze cu Ana Pauker şi în acel moment să-i pună în păr obiecte“. Avocatul Maurer spune însă într-un interviu memorialistic acordat istoricului Lavinia Betea şi publicat în volumul „Maurer si lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României“, că a schimbat doar câteva cuvinte cu Ana Pauker pe toată durata procesului.
10 PENTRU COMUNIŞTI!
În pledoariile sale, însă, o elogiază tovărăşeşte. „Ana e vinovată pentru că o sală ostilă o descrie astfel! E vinovată pentru că împotriva ei se ridică toată ura adversarilor politici! E vinovată pentru că e din ce în ce mai populară“, arată istoricul Marius Mircu în volumul „Dosar Ana Pauker“.
Totuşi, la 7 iunie 1936, vine sentinţa:10 ani de închisoare, cum se dă pentru comunişti. După o zi sufocantă, comuniştilor li se taie respiraţia. Atmosfera era similară în toată ţara. Ziarul „Universul“ din 7 iunie:„În Bucureşti, 40 de grade la umbră, 51 de grade la soare. Seara la zece, 32 de grade. A doua zi vor fi 55 de grade la soare, pe sol. Nu se găseşte gheaţă în Capitală, nu se găsesc răcoritoare“.
ÎNTÂLNIRI CU DEJ ŞI COPOSU
Ana Pauker ia drumul închisorilor în România:Craiova, Dumbrăveni, Văcăreşti, Caransebeş, Râmnicu Sărat. Ţine cursuri pentru Bacalaureat, meditează deţinute la franceză, germană, teorie marxist-leninistă şi economie politică. E, carevasăzică, activă pe linie penitenciară. Un detaliu al acestui periplu:în notele medicilor care-i fac evaluarea fizică apare mereu ca „sănătoasă şi curată“ ori „curată şi deparazitată“.
În tot umbletul său carceral, sunt de menţionat două întâlniri istorice:una cu deţinutul politic şi viitorul lider Gheorghiu-Dej şi alta cu viitorul deţinut politic şi lider Corneliu Coposu. Vi le prezentăm din perspectiva celor doi.
„O BUCURIE S-O VEDEM PE ANA“
1. La Plenara Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR) din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, Dej rememorează singura întâlnire cu Ana Pauker din ilegalitate, însă din perspectiva bărbaţilor corupţi de eternul feminin:„M-am întâlnit cu dânsa în închisoarea Caransebeş, că erau şi femeile duse acolo, şi am trăit în închisoarea aceasta o bună bucată de vreme. [...] Desigur, că era şi pentru noi o bucurie să vedem, de ce să nu spun, pe tovarăşele noastre, pe Ana. [...] Noi am constatat că a început să existe câte ceva între bărbaţi şi femei, a început să le mai strălucească ochii. Dacă până atunci nu-şi făceau mustăţile, începeau să şi le perie, să se frizeze, să se uite în oglindă, nu le mai ajungeau oglinzile“.
„CU ASPECT DE FEMEIE SENZUALĂ“
2. Dacă Dej îi face un portret mai degrabă vulgar comunistei, Corneliu Coposu o descrie, într-un dialog cu Vartan Arachelian purtat în 1991, din perspectiva intelectualului. „Era o persoană foarte inteligentă, foarte instruită, cu o cultură livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă uşurinţă şi avea la îndemână argumente pe care ştia să le valideze cu pricepere. [...] Nu era o femeie frumoasă, era o femeie cu aspect de femeie senzuală [...] mi-a spus că, fiind încă la o vârstă tânără, pe la 15-16 ani, s-a convins de superioritatea doctrinei marxiste şi a îmbrăţişat leninismul“. Întâlnirea a avut loc la Râmnicu Sărat, după ce Coposu fusese închis în urma celebrului proces „Skoda“. În mai 1941, Ana Pauker e eliberată şi predată sovieticilor, în urma unui schimb de prizonieri. Românii îl primesc pe Ion Codreanu, naţionalist din Basarabia. Pentru Ana Pauker, în mai 1941, se deschide o nouă lume, una de noi şi noi realizări în muncă şi viaţă.
Trădătorii din Divizia „Tudor Vladimirescu“ o numeau „Ana noastră“
În mai 1941, „la Moscova, tovarăşa Ana Pauker a fost întâmpinată la gară de reprezentanţii Ajutorului Roşu Internaţional:Dolores Ibárruri (n.r. – „La Pasionaria“), Wilhelm Pieck (n.r. – primul şi ultimul preşedinte al Republicii Democrate Germane), Mátyás Rákosi (n.r. – primul conducător al Ungariei comuniste)“, arată biografia „oficială“, trecută prin filtrul propagandei şi publicată în 1951 în volum. Fiica Anei Pauker, Tatiana Brătescu, povesteşte într-un interviu acordat Laviniei Betea:„A coborât în gara Kievskivagzal. Eu aveam 13 ani, fratele meu, 15 şi fuseserăm aduşi s-o întâmpinăm. Eu o văzusem ultima dată la 4 ani şi jumătate. Se organizase o festivitate pentru primirea ei. A coborât din tren, iar fotoreporterii se înghesuiau cu aparatele lor. Am stat cu ea două zile, după care am revenit la casa de copii“.
Orişicât, la Moscova, Ana Pauker era conducătoarea comuniştilor români din URSS (reprezentantul PCdR la Comintern, membru şi instructor în cadrul Comitetului Executiv al Cominternului). Deci conducătoarea comuniştilor români de pretutindeni – confirmă şi Gheorghi Dimitrov, liderul Cominternului, în memoriile sale. Conduce redacţia radio „România liberă“ din oraşul Ufa şi devine mâna dreaptă a lui Dimitri Manuilski şi a lui Gheorghi Dimitrov, şefii Cominternului.
După intrarea României în război alături de Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice, comunicarea comuniştilor cu Cominternul este din ce în ce mai dificilă. Aşa că la Moscova se fac pregătiri:Ana Pauker, Vasile Luca şi Manole H. Manole formează un comitet împuternicit să elaboreze o platformă pentru un Front Naţional Democrat în România. Pentru când va avea să vină ocazia.
CUM ÎI „LUMINA“ ANA PE PRIZONIERII DIN URSS
În 1943, după desfiinţarea Internaţionalei a III-a, decizie pentru care semnează şi Ana Pauker, bolşevica din România lucrează alături de Vasile Luca la Institutul nr. 205 şi organizează diviziile de voluntari formate din prizonieri români în URSS. E instructor politic al Diviziei „Tudor Vladimirescu“, pentru care face şi un ziar cu frontispiciu motivaţional:„«Înainte!» Pentru România Liberă şi Independentă“. Fireşte, aşa cum se putea înţelege independenţa de la Moscova.
„În timpul când soldaţii români se aflau în lagărele de prizonieri din URSS, au început să înţeleagă scopurile războiului criminal al lui Antonescu. În minţile şi în inimile lor încolţea tot mai mult limpede ideea luptei împotriva jugului fascist“, arată biografia de partid a Anei Pauker.
„Tovarăşa Ana venea zilnic la noi. Ea era prima care intra în lagăr şi ultima care pleca. Într-un timp scurt, ea a reuşit să lămurească cele mai multe din problemele care frământau pe prizonieri. Atitudinea ei adânc umană ne-a apropiat aşa de mult, încât foarte curând ne-am simţit legaţi de ea. Nimeni nu-i mai spunea «doamnă». Prizonierii îi spuneau «Ana noastr㻓, continuă volumul de propagandă citând un ofiţer român.
Formal, Divizia „Tudor Vladimirescu“ ia naştere după ce prizonierii trimit, în septembrie 1943, o scrisoare către Stalin, în care îi cer permisiunea să lupte alături de Armata Roşie pe front. Practic, îi cer voie să lupte împotriva românilor. La 2 octombrie 1943 – după o aşteptare pe care prizonierii o descriu ca fiind îngrozitoare! – vine şi răspunsul. Uşor de intuit:Stalin acceptă. „Astfel a luat naştere divizia de panduri «Tudor Vladimirescu», care a pecetluit cu sângele ei pentru vecie frăţia de arme româno-sovietică“, arată biografia de partid a Anei Pauker.
ANA ARE ŢIGĂRI, BOMBOANE, MEDICAMENTE
În plenara CC al PMR din 1961, comunistul Dumitru Coliu (născut Dimităr Colev) îşi aminteşte:„S-a discutat cui trebuie să depună jurământul Divizia «Tudor Vladimirescu», poporului sau regelui. Jurământul s-a depus în iarna lui 1943 sau 1942 (n.r. – 1943!), în gerul ăla mare, pe platou, în pădure“. Era 15 octombrie 1943 şi se întâmpla după Congresul Prizonierilor Români de la Krasnogorsk din septembrie 1943, prezidat, desigur, de Ana Pauker. Comandantul diviziei era colonelul Nicolae Cambrea.
„În cerc familiar, col. Cambrea a declarat că Ana Pauker a fost cea mai mare susţinătoare a moralului soldaţilor şi ofiţerilor din lagărele ruseşti, că este cea mai mare româncă din ţara românească şi din toate timpurile. În lagăre sau spitale, le-a adus ţigări, bomboane, medicamente, iar soldaţii şi ofiţerii îi sunt recunoscători“, arată o notă a Siguranţei din 24 noiembrie 1944, cuprinsă în dosarul de urmărire a Anei Pauker.
SUA:„OFIŢERI COMUNIŞTI NUMIŢI ÎN POSTURI CHEIE“
Din România, dar mai ales din Occident, formarea Diviziei „Tudor Vladimirescu“ era privită ca un act de nedreptate. Oricum, din punct de vedere legislativ, era un act de trădare naţională. Cortland Van Rensselaer Schuyler, general în armata SUA, numit în toamna anului 1944 reprezentant al SUA în Comisia Aliată de Control pentru România, scria în jurnalul său:„Armatei i-a fost redusă puterea, recruţii au fost privaţi de arme şi trimişi acasă. Mulţi ofiţeri comunişti au fost numiţi în posturi cheie, în timp ce foştii comandanţi, dintre care unii cu importante fapte de arme la activ, au fost eliberţi din funcţie şi unii concediaţi. În timpul acestei perioade, divizia «Tudor Vladimirescu» a fost chemată din Rusia şi staţionată în Bucureşti“. Mărturia se regăseşte în volumul „Sovietizarea României, percepţii anglo-americane“, de Ioan Chiper, Florin Constantiniu şi Adrian Pop.
Cum se vedea divizia de la înălţimea epoleţilor, adică aşa, faţă-n faţă cu oamenii simpli, nealiniaţi politic şi militar? Liberalul Dinu Zamfirescu (85 de ani) se afla în Capitală atunci când ofiţerii au fost prezentaţi românilor. „Abia intrasem în oraş. Pe una dintre arterele principale, am văzut primele coloane de camioane ruseşti, donate de americani, dar dintr-o divizie românească sovietizată, Divizia «Tudor Vladimirescu». Erau îmbrăcaţi în uniformă sovietică, cu epoleţi ruseşti, aveau pe umăr un tricolor şi «TV». Am văzut şi tancuri sovietice, T34, lumea care-i primea cu flori, erau şi copii şi femei călare pe tancuri. Era o atmosferă foarte destinsă. Ofiţerii arătau bine, pesemne că fuseseră bine trataţi la cursurile de îndoctrinare. După 6 martie 1945, soldaţii din această divizie păzeau instituţiile de stat“, îşi aminteşte Dinu Zamfirescu.
Ana Pauker nu vine în România cu pandurii săi. Istoricul Gheorghe Onişoru spune că „la 3 septembrie 1944, încă vorbea la Radio Moscova“. Totuşi, în luna martie a aceluiaşi an e trimisă cu Vasile Luca în Bălţi şi Botoşani, oraşe eliberate de Armata Roşie. Numele său şi activitatea de la Moscova încep să-i sperie pe cei din ţară. În România ajung informaţii trunchiate, dar ajung.
„FEMEIE, EVREICĂ, INTELECTUALĂ“
„La Moscova s-a format un comitet naţional român de eliberare format din Ana Pauker, Alexandru Mata, avocat din Chişinău, (n.r. – Dumitru) Petrescu, unul din conducătorii rebeliunii de la Atelierele Griviţa din 1933. [...] Din declaraţiile mai multor prizonieri, rezultă că în URSS există un Comitet naţional român de eliberare, cari ar urma să se stabilească în Iaşi îndată după ocupare, dar nici unul nu precizează persoanele care-l formează“, arată o notă dată Siguranţei de Agentura de pe Frontul de Est la 2 august 1944.
Informatorii aveau dreptate să fie alarmaţi. Ce se întâmpla la Moscova:Gheorghi Dimitrov, fostul secretar general al Cominternului, îi ordonase Anei să ia conducerea în România. „Tovarăşe, eu sunt femeie, n-am fost în ţară în timpul războiului, am fost în închisoare (n.r. – înainte de război) şi habar n-am cum stau lucrurile. Au trecut zece ani şi este greu de făcut lucrul acesta. Sunt femeie, evreică, intelectuală“, l-ar fi refuzat Pauker pe Dimitrov, potrivit biografului american Robert Levy.
La 16 septembrie 1944, lidera „grupului moscovit“ ajunge în România cu avionul. La 7 decembrie, agenţii Siguranţei relatau:„Se vorbeşte că comuniştii vor anexarea României la Rusia“.
SĂRACUL ŞI BOGATUL, DE ANA PAUKER
„Închipuiţi-vă că un om bogat are un palat alături de cocioaba unui sărac. Săracul a tot muncit la bogat, el şi familia lui, bogatul a devenit tot mai bogat, iar el tot mai sărac. Şi au venit apele mari. Puhoaie turbate au măturat totul din cale, s-au rostogolit, nimicitoare, peste bojdeucă şi peste palat, s-au năpustit pentru toată ţara românească fascismul, nemţii, războiul, robia, dezastrul. Nu e cazul să sară cu toţii, bogaţi şi săraci, să lase deoparte vrajba, să pornească bătălia cu puhoiul? Şi după ce va fi câştigată bătălia, nu e datoria tuturor românilor laolaltă să construiască din nou ce a dărâmat puhoiul? Şi nu va fi omeneşte ca şi săracul să-şi aibă atunci asigurată bucata lui de pământ şi de pâine? Cei mai mulţi dintre dumneavoastră nu sunteţi nici bancheri, nici moşieri, nu sunteţi exploatatori. Creaţi poporului român o armată care să-l scape de fascişti, să-i apere viaţa, independenţa!“, le spunea Ana Pauker ofiţerilor români din lagăre pentru a-i atrage în divizia de trădători „Tudor Vladimirescu“, arată istoricul Marius Mircu în volumul „Dosar Ana Pauker“.
Bolşevică din Primul Război:„Era tânără, deşteaptă, curajoasă“
Ana Pauker s-a alăturat mişcării comuniste încă din vremea în care aceasta exista mai mult cu frâna de mână trasă. Să începem cu perioada de dinaintea Primului Război Mondial:decizia de a se dedica socialismului s-a datorat influenţei lui Heinrich Sternberg, coleg de catedră la şcoala unde preda.
S-a dedicat trup şi suflet, căci cei doi s-au cunoscut şi au devenit amanţi în 1911, când ea avea 17 ani:el îi asigura lecturi pe teme socialiste şi o însoţea la întrunirile de 1 mai în pădurile din apropierea Bucureştiului. „Recrutarea“ de către Steinberg a fost dezvăluită de fratele ei, Zalman (Solomon) Rabinsohn tovarăşului de celulă în 1953 şi confirmată revistei „Time“ de către prietenii apropiaţi din copilărie ai Anei.
Una peste alta, Ana Pauker a intrat în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, dar a început să fie activă după ce a fost implicată în activităţile „Sfatului Secret“, o facţiune probolşevică din partid. Astfel, Ana Pauker, în 1918, începe să împartă manifeste ilegale şi-şi ia în serios rolul, deşi secundar, de mesager clandestin. Poate, poate, vine revoluţia bolşevică şi-n România.
S-A „ÎNTOVĂRĂŞIT“ CU SOLDAŢII NEMŢI
Biografia „oficială“ a Anei Pauker, tipărită în 1951 în volum, arată că, în timpul ocupaţiei germane din război, femeia participă la organizarea primei tipografii ilegale, o maşină „Boston“ instalată în clădirea Băii Centrale din Calea Moşilor. „Una din sarcinile importante pe care le avea pe atunci tovarăşa Ana era şi munca de lămurire printre soldaţii germani. [...] La retragerea armatelor germane din România, soldaţii au sustras comandamentului însemnate cantităţi de cerneală tipografică, pe care le-au lăsat tovarăşei Ana pentru gazetele partidului socialist“ e varianta de partid găsită în volumul „Ana Pauker“ tipărit la Editura Partidului Muncitoresc.
Dar revoluţia bolşevică tot nu vine, aşa că Ana Pauker pleacă în Elveţia. Se întoarce în ţară găsind un soi de vid de putere în PSDMR, după ce în mai 1921, majoritatea membrilor care au votat pentru afilierea la Comintern (Internaţionala a III-a a lui Lenin) şi pentru înfiinţarea Partidului Socialist Comunist din România(devenit ulterior PCdR) au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare. Aşadar, în vreme ce soţul său, Marcel Pauker, ajunge membru al conducerii provizorii, Ana ocupă postul de secretară la Comisia Centrală a Femeilor afiliate la partid.
SPECIALISTĂ ÎN GREVA FOAMEI
„Ana a fost nevoită să-şi caute de lucru în ciuda faptului că alăpta copilul (n.r. – în 1921, se naşte Tanio, primul său copil). Am trăit în cea mai grea sărăcie, deoarece eu aveam principiile mele şi consideram că, acum, în calitatea mea de adult şi tată, nu trebuia să mai accept niciun ajutor din partea părinţilor“, povestea Marcel Pauker într-o scrisoare citată de istoricul Robert Levy. În iulie 1922, Tanio face o formă gravă de dizenterie şi moare.
Cariera politică a Anei Pauker continuă:în octombrie 1922 e aleasă în Consiliul General la al II-lea Congres al partidului, desfăşurat în secret la Ploieşti, iar în noiembrie 1922 merge pentru prima oară la Moscova cu Marcel şi Lucreţiu Pătrăşcanu.
E numită secretară CC al Ajutorului Roşu (MOPR, Mejdunarodnaia organizaţiia pomoşci borţam revoliuţii, organizaţie prin care URSS finanţa mişcarea comunistă europeană), însă în noiembrie 1923 e arestată de pe Strada Săgeţii. În patru luni de puşcărie face de două ori greva foamei. „Rog dispuneţi a cerceta şi afla de la cei arestaţi unde se află adăpostiţi conducătorii acţiunii clandestine (n.r. – care distribuiau manifeste clandestine), Ana Pauker şi alţii, care urmează să fie arestaţi cu orice sacrificiu“, scria directorul Siguranţei, Romulus P. Voinescu, într-o telegramă cifrată, trimisă în toate judeţele.
ŞCOLILE ANEI PAUKER
În decembrie 1924, mai e arestată o dată:la scurt timp după ce PCdR fusese scos în afara legii, poliţia organizează un raid în urma căruia cad 800 de comunişti. Probabil, toţi. Ana Pauker mai stă cinci luni în puşcărie. E interogată de maiorul Hotineanu, face 14 zile de greva foamei şi e pusă în libertate până la judecarea procesului. În iulie 1925, când începe judecarea, Ana Pauker avea asupra ei scrisori de la Clara Zetkin (importantă activistă socialistă din Germania). E condamnată la 10 ani de puşcărie şi, mai târziu, la încă 20 de muncă silnică. În timpul procesului dispare. Pleacă din ţară, dar începe o fulminantă carieră internaţională.
Face cursuri de Medicină la Viena şi la Paris, însă nu reuşeşte să devină absolventă. Rămâne cu o mare frustrare, căci traseul ei intelectual a fost curmat ba de lupta de clasă, ba de lupta cu sărăcia. „Concentrează-te pe medicină! Ţara are nevoie de medici“, îi mai spunea Herminei Tismăneanu (născută Marcusohn), mama istoricului şi politologului Vladimir Tismăneanu, potrivit relatărilor acestuia dintr-o adunare publică.
„MAREA NOASTRĂ CONDUCĂTOARE ŞI EROINĂ“
Reuşeşte însă să devină absolventă la Moscova:în 1928, aceeaşi Clara Zetkin o recomandă la Şcoala Leninistă (n.r. – din martie, ca simplu auditor, pentru că era însărcinată cu Tatiana Brătescu, iar din vară, cu drepturi depline de student). La nouă zile după ce o naşte pe Tatiana, lasă copilul în spital şi intră în secţia de trei ani, pentru activiştii cu grad superior, povesteşte fiica sa într-un interviu acordat istoricului Lavinia Betea.
Din 1930, e trimisă la Paris, ca instructor special organizatoric al Comitetului Executiv al Cominternului. „Marea noastră conducătoare internaţională şi eroină“, o numeşte revista „Rundschau“, oficiosul Internaţionalei Comuniste în numărul din ianuarie 1938. Elogiile sunt prilejuite de alegerea Anei Pauker la prezidiul de onoare în cadrul Congresului al 8-lea al Partidului Comunist din Franţa, potrivit unei note dată Siguranţei şi cuprinsă în dosarul acesteia de urmărire.
Herş n-a avut cui să lase „halef-ul“
Ana Pauker s-a născut într-o familie de evrei ortodocşi din Codăeşti, judeţul Vaslui. Mama sa, Sura Sofer, născută în 1873, avusese printre strămoşi un „sofer“ (n.r. – scriitor de Tora), iar tatăl său, Herş Kaufmann Rabinsohn (foto), era fiu şi nepot de rabin şi „haham“ (n.r. – cel care taie, potrivit preceptelor mozaice, vitele şi păsările). Tradiţia spune că Herş ar fi trebuit să-i predea „halef-ul“ (n.r. – cuţitul ritual cu care se execută operaţiunea) fiului său. Ana Pauker nu a avut fraţi.
Pe tatăl său îl descria ca un „romantic exaltat şi lipsit de simţul realităţii care, în problemele de viaţă cotidiană, se baza mereu pe mama sa, o femeie întreprinzătoare şi mdoestă, sufletul şi stâlpul familiei şi evident mai pragmatică şi mai orietntată spre afaceri“, arată istoricul Robert Levy. Herş Rabinsohn era profesor de ebraică, cantor şi funcţinar la sinagogă în Bucureşti.
Ana a făcut şcoala primară „Frăţia Sionului“ a comunităţii evreieşti datorită bunicului său şi a fost şefă de promoţie patru ani. N-a continuat studiile, dar s-a angajat la un atelier de croitorie. Nu era uşor să faci şcoală pe vremea aceea, mai ales dacă nu erai român:în 1893, anul naşterii Anei Pauker, guvernul României le-a interzis copiilor evrei să urmeze şcoala elementară publică în mod gratuit. „Streinii“ se puteau înscrie la o şcoală profesională doar dacă rămâneau locuri libere şi doar în urma achitării unei taxe de şcolarizare exorbitante. Graţie renumitului rabin doctor A.M. Beck, Ana Pauker a putut urma şcoala profesională „Raşela şi Filip Focşăneanu“.
Din 1909, a lucrat din nou în croitorie, însă din 1910 a fost şi învăţătoare la şcoala primară la care învăţase. I-a învăţat pe copii ebraică şi studii ebraice până în 1917, când a fost demisă după ce primise un avertisment că-i învăţase pe elevi cântece revoluţionare.
23 august 1944 a lăsat Cominternul în ofsaid
Discuţiile de la plenara CC al PMR din 1961 arătau că „grupul moscovit“, în frunte cu Ana Pauker, s-a împotrivit actului de la 23 august 1944. Valter Roman (născut Ernest Neuländer), care a petrecut războiul tot la Moscova, dar pe care epurarea din ’52 l-a ocolit, o înfierează pe fosta sa colegă de la Comintern:„În ajun de 23 august, la ora 10.00 seara, precum vă este foarte bine cunoscut, s-a transmis la postul de radio Bucureşti mesajul regelui. [...] Mi-am dat seama imediat că este vorba de ceva extraordinar, iar din text mi-am dat seama că un rege n-a putut să întocmească un asemenea text. [...] I-am citit Anei mesajul. Ce credeţi că a spus Ana Pauker? [...] Ea a fost oficial reprezentantul partidului nostru la Comintern [...] deci trebuia imediat să-mi spună mie, e bine, nu e bine, să ia poziţia. Şi ea, aşa, într-un halat, umbla pe acolo, se ocupa de cu totul alte socoteli, îmi spunea:«Păi, fă şi tu ceva acolo». Şi cu asta s-a terminat întreaga apreciere a lui 23 august. «Fă şi tu ceva»“.
Lipsa de reacţie, exagerată probabil de Valter Roman în şedinţa de partid, era cauzată, de fapt, de surprinderea întregii echipe în faţa evenimentului din România. Valter Roman:„În dimineaţa lui 24 august, la ora 6 dimineaţa, am fost sculat din pat, au venit nişte tovarăşi la mine şi-am fost luat pe sus şi dus la Molotov. [...] Dintr-o dată am fost întrebat:«Ce se întâmplă în România?»“. Eroic, Roman le-ar fi spus sovieticilor:„Tovarăşi, este aici Ana Pauker, întrebaţi-o pe ea!“.
Peste câteva zile, Lucreţiu Pătrăşcanu a venit la Moscova ca şef al delegaţiei române pentru a semna acordul de armistiţiu cu sovieticii. La întoarcere, i-a spus soţiei sale că sovieticii păreau să fi fost luaţi pe nepregătite la 23 august. Anei Pauker „nu-i venea să creadă că s-a întâmplat aşa ceva. (n.r. – Lucreţiu) Mi-a spus că Anei nu-i place că s-a făcut acest 23 august, că ar fi preferat să vină ei, nu să facem noi actul de la 23 august“, explică Elena Pătrăşcanu, soţia fostului ministru al Justiţiei, la 23 octombrie 1967, în faţa Comisiei Partidului Comunist Român. Istoricul Robert Levy arată în volumul său că Pătrăşcanu îi spusese acelaşi lucru şi prietenului său Belu (Herbert) Zilber. În plus, Ana Toma îi confirmă istoricului că 23 august i-a surprins pe sovietici.
Tatiana Brătescu, fiica Anei Pauker, spune, într-un interviu acordat istoricului Lavinia Betea, că „la 16 septembrie 1944, când Ana Pauker a ajuns în România, nu făcea altceva decât să respecte indicaţiile primite de la Moscova în legătură cu evenimentele de la 23 august. Fuseseră catalogate la Moscova ca o manevră a burgheziei şi regelui pentru a înlătura regimul. [...] Aşa se face că Ana Pauker a manifestat o atitudine sceptică faţă de importanţa actului de la 23 august“.
Ana Pauker nu şi-a uitat niciodată „Tătucul“
Servilismul cominternistei din Codăeştiîn faţa Moscovei şi a lui Stalin erau legendare în epocă, iar apariţiile Anei Pauker după venirea în România nu făceau decât să întărească aceste opinii. O anecdotă surprinsă în biografia făcută de Robert Levy o reprezintă plimbându-se pe străzile Bucureştiului cu umbrela deschisă într-o zi senină de vară. Fiind întrebată de ce face acest lucru, Ana răspunde:„N-ai ascultat postul de radio sovietic azi? Plouă la Moscova“.
Dacă acestea pot fi doar mistificări caraghioase, precum bancurile cu Ceauşescu, Ana îşi confirmă apartenenţa în majoritatea apariţiilor publice. Un singur exemplu:„Cei ce-şi iubesc poporul şi Patria sunt neapărat prietenii Uniunii Sovietice, o iubesc, îl iubesc pe Stalin [...] Se întăreşte hotărârea noastră de a lupta pentru a fi demni ucenici ai lui Stalin, de a nu cruţa forţele noastre pentru a sui tot mai sus – pe drumul lui Stalin“, scrie Ana în decembrie 1949, în zia-rul „Lupta de clasă“, cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a naşterii lui Stalin.
DE CE ARE MIHAI VITEAZU MÂINILE OCUPATE?
În plenara CC al PMR din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, şedinţă dedicată demonizării „deviaţioniştilor de dreapta“, secretarul general Gheorghiu-Dej rememorează, fără să plaseze în timp, un schimb de replici între Pauker şi câţiva generali sovietici:„Ea avea dispreţ pentru poporul român. [...] Declara unor generali sovietici care au venit la o sărbătoare a noastră, Sumilov şi alţii. Spunea, zicea... a fost cu mine, a fost cu mine, era, când înaintau trupele sovietice, era un comandament acolo, în apropierea comandantului. Ea dădea explicaţie acestor generali:«Ştiţi – îi întreba – ştiţi de ce are Mihai Viteazu, statuia lui Mihai Viteazu, într-o mână securea sau nu ştiu ce şi într-o altă mână (că nu m-am uitat niciodată), ştiţi de ce are mâinile ocupate?». Dar ăsta întreabă râzând:«De ce?». «Ca să nu fure, să-l împiedice să fure.» Pentru că poporul român ar fi un popor de hoţi“. Totuşi, trebuie să amintim că întrunirea de partid din ’61 era consacrată consolidării puterii lui Dej în partid şi atacurilor la adresa oricăror adversari din trecut.
„DACĂ NU MAI IES, PLECAŢI CÂT PUTEŢI DE REPEDE!“
Obedienţa sa faţă de Moscova era însă dublată şi de o permanentă teamă care, deşi justificabilă, părea s-o consume puternic. Ana Toma (născută Grossman), adjuncta şi prietena sa, îi povesteşte istoricului Robert Levy un episod ce exprimă perfect atitudinea cominternistei. La finalul anului ’44 ori la începutul lui ’45, Ana Pauker e chemată brusc la Moscova. „Voia să o ia pe fiica sa Tania cu ea. [...] Nu ştia de ce fusese chemată la Moscova şi voia s-o aibă pe Tania lângă ea pentru orice eventualitate. [...] Ne-am dus toate trei la Comitetul Central, care se află lângă Balşoi Teatr din Moscova. Când era chiar vizavi, Ana mi-a zis:«Uite, eu intru pe uşa aceea. Dacă ies şi intru pe cealaltă uşă, poţi s-o iei pe Tania şi să mergeţi la muzeu. Dacă nu ies, mergeţi la hotel, împachetaţi-vă lucrurile şi plecaţi de aici cât puteţi de repede»“, îşi aminteşte Ana Toma.
De ce era aşa îngrozită de vreme ce părea cea mai bună prietenă a sovieticilor? „Odată, reprezentantul sovietic în Comisia Aliată de Control, generalul Susaikov, a prevenit-o în timp ce era sub influenţa alcoolului despre raportul nefavorabil asupra ei al «anumitor organe de la Moscova» trimis la Kremlin“, arată Robert Levy în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“. În plus, după spusele cominternistei, Emil Bodnăraş ar fi pledat întotdeauna pentru înlocuirea ei şi a lui Luca din posturile-cheie din partid, argumentând că duşmanii regimului s-ar fi putut folosi de originea evreiască sau de etnia maghiară pentru a-şi mări ascendentul politic, continuă Levy.
Legendele Cominternistei. Fata care ura savarinele
„Totdeauna când mă aflam înprezenţa ei, ea era ca un boa constrictor care tocmai fusese hrănit şi care, de aceea, nu urma să te mănânce – pentru moment! Grasă şi înceată cum părea, ea avea tot ce este respingător şi totuşi oribil de fascinant la un şarpe. Mi-am putut uşor imagina, numai din observarea ei, cum şi-a denunţat ea propriul soţ, care drept urmare a fost împuşcat;iar întâlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece şi inumană prin care ea a dobândit puternica funcţie pe care o ocupa“, scria principesa Ileana a României (n.r. – fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria) în cartea „Trăiesc din nou“ apărută la New York în 1952.
Oricât ar părea de bombastică, aceasta este un soi de caracterizare-standard a stalinistei Ana Pauker în epocă. Adversari politic, jurnalişti, apropiaţi ori simpli cetăţeni români şi străini au construit, în jurul acesteia, o mulţime de mituri şi legende. Dar, ca orice legendă, fiecare dintre acestea poate avea o mică parte de adevăr.
„A REZISTAT 35 DE ZILE POSTIND“
Imaginea stalinistei din Codăeşti în presa străină din epocă descrie fidel personalitatea şi puterea pe care Ana Pauker o are în România. „O carieră furtunoasă a adus-o pe Ana Pauker în pantofii goi ai domnului Tătărăscu. [...] Fiul ei s-a născut în temniţă. Un glonţ, încă aflat în piciorul ei, a oprit încercare ei de evadare. A devenit faimoasă pentru rezistenţa ei fizică la grevele foamei;odată a rezistat 35 de zile postind“, scria cotidianul britanic „News Chronicle“ la 8 noiembrie 1947. „Se spune că îi poate telefona li Stalin ori de câte ori doreşte“, plusa „Daily Express“ la aceeaşi dată. „Noul ministru de Externe, în vârstă de 52 de ani, Ana Pauker, este prima femeie română care a ajuns, în mod direct şi deschis, să obţină puterea politică“, scria şi „The Times“.
FEMEIA CEL MAI BINE PĂZITĂ DINTRE COMUNIŞTI
Una dintre cele mai grandioase descrieri aleautorităţii sale se găseşte însă în ediţia din 20 septembrie 1948 a revistei „Time“. „Cea mai puternică femeie în viaţă“, scria pe coperta I dedicată Anei Pauker, alături de portretul unei femei între două vârste, solidă şi impunătoare. Articolul de fond purta titlul „A girl who hated cream puffs“ (n.r. – O fată care ura savarinele), potrivit istoricului Robert Levy.
La câteva luni distanţă, ediţia din 3 ianuarie 1949 a revistei „Life“ o caracteriza în tuşe mai fine:„O putere de netăgăduit, vocea îi este profundă, tonul încrezător, maniera energică. Este o femeie extraordinar de dinamică“. Autorul articolului susţinea că Ana Pauker este cel mai bine păzită femeie din toată ierarhia comunistă şi că, înainte de a deveni ministru, cei care o vizitau pe mondena alee Eliza Filipescu (n.r. – actuala Alee Modrogan) din Capitală erau întâmpinaţi de trei soldaţi cu puşti automate, după o poartă de fier, încă trei în hol şi doi pe fiecare palier.
„M-a luat şi pe mine o dată cu maşina, pe locurile din spate, remarcând, ca din întâmplare, că prefera să stea pe locul din faţă pentru că gloanţele ţintite spre o maşină în mişcare nimeresc de obicei partea din spate a acesteia. Acum stă în spatele unui Zis rusesc blindat, cu o gardă de corp înarmată pe locul din faţă şi câte un Ford blindat în faţa şi în spatele limizinei sale“, scria jurnalistul.
„Toţi erau învăluiţi într-o aureolă fabricată. Dacă pui pe cineva într-o funcţie de răspundere, apoi îi dai altă funcţie de răspundere şi alta, şi alta, chiar dacă n-are rezultate, la un moment dat, se umflă. Şi, dacă nu se umflă prea tare ca să se spargă, precum un balon, oamenii care-şi fac păreri politice după ziare, după televizor devin copleşiţi de personalitatea omului“, explică astăzi cu luciditate Alexandru Elias, fost membru în organizaţia sionistă „Haşomer Haţair“, asimilată drept comunistă în epocă. Alexandru Elias nu a cunoscut-o direct pe Ana Pau-ker. I-a cunoscut însă pe liderii comunişti în închisori, unde chiar el a fost închis timp de doi ani (1942-1944). Era, aşadar, adesea în apropierea cercurilor comuniste, drept care poate înţelege ce e mit şi ce e realitate din portretele făcute bolşevicilor români în Vest sau aiurea.
A DAT DE MÂNCARE UNUI ÎNTREG TREN
Nu numai occidentalii erau copleşiţi de puterea Anei Pauker. Mai mult, autoritatea acesteia părea de notorietate cu mult înainte de preluarea efectivă a puterii. Hermina Tismăneanu, mama istoricului şi politologului Vladimir Tismăneanu şi una dintre femeile care au fost în proximitatea cominternistei născute în judeţul Vaslui, povesteşte, în volumul americanului Robert Levy, „Gloria şi decăderea Anei Pauker“, o teribilă scenă din 16 octombrie 1941, când a fost evacuată cu trenul în oraşul rusesc Ufa. „Nu exista nimic de mâncare. La un moment dat, oamenii au coborât din tren pentru a cerşi mâncare. Orice am fi spus, că aveam oameni bolnavi sau răniţi în tren, nu avea niciun efect. Dar, într-unul din sate, când au auzit că Ana Pauker era în tren, s-a găsit mâncare pentru tot trenul“, spune femeia. La Ufa, Ana Pauker condusese staţia de radio „România liberă“ a Cominternului. Era foame mare în URSS la vremea aceea, însă Ana Pauker se îngrijea de prietenii săi. Vladimir Tismăneanu povestea într-o conferinţă publică faptul că femeia venea adesea acasă la părinţii săi pentru a le aduce măcar o sticlă cu lapte.
„ERA FOARTE DÂRZĂ, OBIŞNUITĂ CU LUPTA“
„Ana avea o fire foarte poetică. Nu mă îndoiesc că putea fi foarte dură, poate chiar crudă:nu cunosc cazuri concrete, dar ştiu că era foarte dârză, era obişnuită cu lupta şi mai ales cu lupta pentru putere şi nu-şi închipuia că trăieşte ca un basm [...] Dar era şi foarte poetică şi putea să fie şi foarte binevoitoare, şi foarte umană“, o descrie ziaristul Sorin Toma (născut Moscovici), cel de-al doilea redactor-şef al oficiosului „Scânteia“, în volumul lui Robert Levy.
Zvonurile despre activitatea sa în Uniunea Sovietică puteau însă şi să-i supraestimeze calităţile intelectuale ori chiar calităţile fizice. Cercetătorul american nu omite nici rumorile potrivit cărora Ana Pauker nu era decât o nimfomană trecută de prima tinereţe, care trăia în lux şi promiscuitate. Ba chiar prizonierii români de război ar fi obişnuit să numească Divizia „Tudor Vladimirescu“ „Brigada Dragostei“, ca urmare a criteriilor romantice ale Anei Pau-ker de a-şi alege ofiţerii.
SPERIETOAREA CELOR DE LA SIGURANŢĂ
În România, Ana Pauker era văzută cu ură şi cu groază, căci ce era al românilor părea să i se cuvină ei. „Suspendarea ziarului «Universul» în seara de vineri, 13 octombrie [1944], continuă să facă obiectul de discuţie al ziariştilor din Capitală. [...] Comuniştii spun că suspendarea s-ar datora dnei Ana Pauker, care a vrut să plătească o poliţiă lui Stelian Popescu pentru rubrica:cine sunt şi ce vor“, transmitea poliţiştilor de la Siguranţă, la 14 octombrie 1944, sursa Zizi. Mărturia se găseşte în dosarul de urmărire al Anei Pauker.
Cine nu-şi aduce aminte ceea ce reprezenta pentru foarte mulţi dintre noi Ana Pauker? Când Ana îşi aniversa ziua de naştere, în oraş nu se mai găseau flori şi nici obiecte de artă. Anei îi plăcea foarte mult acest lucru. Aceasta a influenţat foarte mult asupra cadrelor, aşa cum se făcea la centru, aşa se făcea şi în regiuni şi raioane. Gheorghe Apostol, în 1956
Sursele subterane ale Siguranţei descriu perfect şi situaţia politică din ţară. La 3 februarie 1945, o notă a Siguranţei cu privire la „svonurile ce sunt răspândite în Ardealul de Nord de către cei interesaţi“ arăta că „în cercurile intelectuale şi muncitoreşti se vorbeşte că Iuliu Maniu a fost scos din arena politică şi că Ana Pauker ar fi ajuns la acest rezultat prin presiuni asupra factorului constituţional“.
Altă informare, nedatată, susţine că, „în legătură cu succesul lui Petru Groza în politică, se afirmă de către manişti că acesta se datoreşte prieteniei strânse dintre Ana Pauker şi Petru Groza şi prieteniei cu Vîşinski“.
„O ROCHIE DIN ASTEA DIN STOFĂ PROASTĂ“
O notă a Siguranţei din 31 decembrie 1946 (n.r. – după alegerile din 19 noiembrie, unde comuniştii fraudează voturile, rezultând o majoritate covârşitoare în favoarea lor) arată:„Într-o convorbire avută de agentul nostru de la Ath Palace cu Elena Păsculescu care a trăit în trecut în concubinaj cu un ofiţer german, iar în prezent este prietena englezului Young, [...] numita acuză pe d-na Ana Pauker că urmăreşte comunizarea ţării, ceiace ne va duce la situaţia de a nu a avea de cât un costum de haine şi o rochie din astea din stofă proastă“ (n.r. – am păstrat ortografia originală).
Pentru cunoscători, Ana Pauker părea, aşadar, întruchiparea tuturor relelor pe care comuniştii le-ar fi putut aduce în România. Dinu Zamfirescu spune însă că „majoritatea românilor ştia mai degrabă vag despre existenţa Anei Pauker“.
Totuşi, deşi părea că are un prestigiu unanim cunoscut, Ana Pauker nu a avut de la început funcţii concrete. Cercetătorul Mihai Burcea:„Nu avea un mandat, ci o autoritate subînţeleasă“. Istoricul Adrian Cioroianu spune că femeia era văzută ca fiind eminenţa cenuşie a partidului. „Ascensiunea i se bazează, în primul rând, pe inteligenţa, dar şi pe dăruirea ei. Era o comunistă din tinereţe, fusese în Olimpul comunismului, era bănuită că avea o legătură directă cu nucleul de la Moscova“, susţine Adrian Cioroianu.
Despre asasinarea soţului său:„Nu pun la îndoială decizia partidului“
„Ana îl cunoştea pe Stalin. [...] Incidentul când ea şi soţul ei au fost chemaţi la Kremlin este bine cunoscut. Stalin a întrebat-o:«Cum îi pedepsim pe deviaţionişti?». Iar ea a răspuns:«Îi împuşcăm». Aşa că Stalin a luat atunci un pistol din sertarul biroului şi i l-a dat. Ana l-a împuşcat pe Marcel Pauker – soţul cu are avea doi copii“, scria fostul ofiţer de Securitate Ion Boian în suplimentul săptămânal al revistei „Astra“ din 14 martie 1990.
Zvonul acesta, sub diverse forme, s-a perpetuat ca un adevăr general valabil. În fond, devoţiunea şi spaima Anei Pauker în faţa Moscovei ar fi putut conduce oricând la un astfel de gest. Numai că n-a fost chiar aşa. „Acesta e un slogan lansat şi de legionari şi preluat apoi de comuniştii români. Nu s-a găsit un document care să confirme acest lucru“, spune istoricul Adrian Cioroianu.
A CONTINUAT SĂ LUCREZE CU ASASINII SOŢULUI
Totuşi, ce e adevărat:după Marea Teroare (campania lui Stalin de epurare a comuniştilor din propriul partid căreia i-a căzut victimă şi Marcel Pauker), Stalin a desfiinţat oficial Cominternul. Se întâmpla în 1943. Ana Pauker a semnat documentul de dizolvare şi a rămas un lider devotat al partidului. A continuat să lucreze cu asasinii lui Marcel Pauker.
Soţul Anei Pauker fusese chemat la Moscova în 1938 pentru a fi omorât. Tatiana Brătescu, fiica lui Marcel şi Anei Pauker, îi mărturisea istoricului Lavinia Betea:„Stăteam la Hotel Lux (n.r. – la Moscova), noi, copiii, într-o cameră, iar el în alta. [...] Eu sunt cea care l-a văzut ultima dată. Eram în camera lui, când au venit doi sau trei tipi care i-au spus ceva. «La revedere, ne vedem mai târziu», mi-a spus el. În rusă“.
„S-A ÎNCUIAT ÎNTR-O CAMERĂ TREI ZILE“
Când se întâmplau aceste lucruri, Ana Pauker era în puşcărie, la Dumbrăveni, în România. După moartea lui Marcel Pauker, la puşcărie au fost aduse un articol din „Scânteia“ şi o broşură a partidului despre troţkiştii români care ar fi trebuit să fie „prelucraţi“ în celulele de partid de la Dumbrăveni. Documentele se aflau într-o ladă de lemn ce conţinea pachete cu alimente de la MOPR.
„Când a citit materialul despre Marcel Pauker, Ana s-a încuiat într-o cameră de unde nu a ieşit decât trei zile mai târziu. Iar când a ieşit de acolo faţa îi era complet schimbată“, spune Sara Alterescu, colegă de celulă, citată în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“.
„Toţi care au luat cuvântul (n.r. – în celula de partid a femeilor de la Dumbrăveni) au fost, conform tendinţei obligatorii, indignaţi şi revoltaţi. Apoi Liuba (n.r. – Liuba Chişinevschi) a spus:«Iată, eu o critic pe Ana pentru că ea, fiind soţia lui Macel Pauker, nu a prevenit partidul că el este agent provocator». Şi Ana a replicat:«Îmi storc creierii să găsesc ceva, vreun semn care să mă fi făcut să cred că el ar fi un duşman al poporului. Nu pun deloc la îndoială decizia partidului;partidul ştie mai bine decât mine. Dar eu nu mi-am dat seama de nimic şi, oricât mi-aş cerceta sufletul, amintirile, memoria, nu găsesc nimic care să poată dovedi asemenea lucru»“, continuă aceeaşi Sara Alterescu.
DACĂ PARTIDUL SPUNE, AŞA E
Zina Brâncu, membră a celulei de partid:„Ana mie nu o dată mi-a spus, şi înainte de eliberarea mea din închisoare mi-a repetat-o, că nu crede să fie el trădător, agent de Siguranţă, că îl crede capabil de fracţionism, că-l ştie foarte ambiţios, dar îl crede totuşi om cinstit. Din această cauză, nu a vrut să prelucreze ea în faţa colectivului materialul care ne-a venit din afară în legătură cu Luximin (n.r. – numele de cod al lui Marcel Pauker)“. Ana Pauker confirmă acest eveniment într-o autobiografie din 22 septembrie 1952.
În 1940, Cominternul l-a trimis pe comunistul Ştefan Foriş (n.r. – care avea să devină, la finalul anului, secretar general al PCdR), la închisoarea Râmnicu Sărat, pentru a discuta neînţelegerile şi a-i mai acorda o şansă Anei Pauker să-i demaşte pe fostul soţ şi pe „troţkişti“. Dosarul de la Comintern, citat de Robert Levy, arată că Ana a fost rezervată şi necooperantă. „Dacă partidul îi consideră duşmani, atunci aşa sunt“, ar fi spus ea. De altfel, în momentul când Ana Pauker a fost scoasă din partid, i s-a reproşat şi refuzul de a-l critica pe Marcel în 1938.
Arma secretă a comuniştilor. Regii preferă roşcatele
„«Cine este?», întreabă Mihai. «Este nevasta unui traficant. S-a măritat la 16 ani. El era funcţionar la telefoane şi (cu voce joasă) comunist. El câştigă mulţi bani cu germanii. El o bate. Ea are de amant un colonel de cavalerie.» «Numele ei?» «Dolly Chrisslegos.» La puţin timp după aceea, regele o numea Dodo, poporul o chema Lulu, în amintirea Magdei (n.r. – Elena) Lupescu. Mihai a instalat-o în Parcul Filipescu, venind s-o vadă în fiecare zi. Se dezlănţuie o pasiune care durează cinci ani“, scria revista franceză „Cavalcade – Le magazine français de classe internationale“ (n.r. – Revista franceză de talie mondială) la 15 ianuarie 1948.
Femeia pentru care monarhul dezlănţuie această pasiune ar fi fost însă comunistă, iar scopul ei la Palat ar fi fost să trezească în rege alte sentimente, mai politice. Revista „Cavalcade“:„La ea vine Emil Bodnăraş, în februarie 1943, după paraşutare, ca să-l ascundă. «Regele e nebun după tine. Bravo! Fă-ţi datoria», îi spune Bodnăraş“.
„Se spune că Ana Pauker ar fi introdus, în 1943, pe una din prietenele ei tinere, o anumită Lulu, frumoasa fiică a unui foarte bogat levantin, în alcovul lui Mihai, pentru a-l distrage de la viaţa publică, iar Mihai ar fi fost nebun după această metresă“, scrie şi săptămânalul elveţian „Er un Sie“, citat de istoricul Marius Mircu în volumul „Dosar Ana Pauker“.
Dacă acestea pot fi simple bârfe, clar e că regele era intimidat de puterea politică a Anei Pauker. O notă din 30 august 1945 din dosarul cominternistei de la Siguranţă subliniază atitudinea monarhului:„Dl. Nicu Ioaniţiu, secretarul particular al Regelui, care desăvârşeşte legătura dintre misiunea americană şi Palat, [...] se preocupă intens, prin serviciile de informaţii ale Palatului, de activitatea doamnei Ana Pauker. Dacă această «evreică» ar fi suprimată, multe ar fi schimbate în ţara aceasta, a încheiat Nicu Ioaniţiu“.
Mircea Maliţa:„Satrapie, dictatură, cinism“
Academicianul Mircea Maliţa (87 de ani) a fost un apropiat al regimului comunist încă de la început. Privind înapoi, o descrie pe Ana Pauker drept cea mai periculoasă femeie din România. „A fost un funcţionar al Cominternului – organizaţie concepută de Stalin pentru a forma cadre de conducere în sateliţii URSS. Ea a venit în România ca delegată a unui sistem străin – străin şi de interesele populaţiei. Şi a avut o misiune foarte clară:de a menţine supravegherea continuă a Moscovei şi de a crea o atmosferă care să excludă orice element antisovietic. E adevărat că, în ’43, Cominternul s-a desfiinţat, dar oamenii formaţi acolo au rămas. Ei au fost trimişi în ţările ocupate. Ana Pauker are rolul principal în România, e omul politic al vremii. E puternică, dar puterea n-are nicio legătură cu politica. Puterea înseamnă şi satrapie, şi dictatură, şi cinism. Dar nu înseamnă o politică dusă în interesul cetăţeanului român. Totuşi, în România, toate comenzile erau la Ana Pauker, iar ea rezolva orice problemă conform instrucţiunilor sau acceptării Moscovei. Ana Pauker a mers pe formula asta tot timpul. Era expresia unei forţe străine care stăpânea România. Din ’45 şi până în ’52, România e condusă de un activist extern, moscovit“, explică fostul diplomat Mircea Maliţa.
La 7 martie 1945:„Sarcinile imediate sunt sarcini de curăţire a terenului, adică epurare“
„Surmenaj şi bradicardie funcţională“, acesta este diag-nosticul pe care medicul oficial al partidului i-l pune Anei Pauker în 1950. Se recomandă:tratament medical şi odihnă, arată „Hotărârea Secretariatului CC al PMR cu privire la plecarea în concediu în URSS a unui număr de 14 membri ai CC“. Cum s-a ajuns la acest grad de surmenare? Cât de obositoare pot fi şedinţele de partid, mai ales pentru cineva care e mereu la prezidiu?
Din 16 septembrie 1944, Ana Pauker este, timp de opt ani (până în 1952), cea mai puternică femeie din ţară, devotată iremediabil cauzei bolşevice în România. Un exemplu:raportul tovarăşei asupra Statutului Partidului Comunist Român, prezentat în 1945 (n.r. – „întrerupt de aplauze şi ovaţii“, după cum scrie în broşura în care a fost tipărit). „Pentru ca poporul să se poată realmente bucura de libertate, el trebuie să fie sătul, sănătos, luminat. [...] Partidul Comunist este statul major al clasei muncitoare.“ Începe „libertatea“ oferită de comunişti! La comandă, Ana Pauker.
În fotoliul său de comunistă se aşază cu puţin scandal:îi critică pe tovarăşii Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ (născut József Rangecz), Emil Bodnăraş şi, în spatele lor, pe Gheorghiu-Dej, pentru că eliminaseră „conducerea aleasă“. Cei patru complotaseră pentru destituirea din funcţia de putere a lui Ştefan Foriş (născut István Fóris), care avea, într-adevăr, mandatul Cominternului.
„Ana Pauker a fost un personaj puternic eroizat de Moscova. În plus, se cunoştea cu toţi oamenii din anii ’30. Era o persoană conectată, influentă. După venirea ei, pe aeroportul Băneasa, Foriş e eliberat pentru prima dată“, spune istoricul Stelian Tănase.
„GRADUL DE ÎNAPOIERE CULTURALĂ A POPORULUI“
Deşi Gheorghiu-Dej este ales secretar general al partidului, acesta are o mare frustrare:nicio decizie nu e aprobată fără consimţământul Anei Pauker, spune el. Fără consimţământul din umbră al acesteia pentru că, până în 1949, Ana Pauker nu ocupă funcţii administrative importante (n.r. – abia în noiembrie 1946 ocupă un loc în parlamentul comunist, iar din 1947 e ministru secretar de stat la Afaceri Străine). Face parte însă din conducerea de partid:e secretar al CC, alături de Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Gheorghiu-Dej.
„Când veneau la mine, ei veneau după ce discutau cu ea. Asta era regula“, se plângea Dej, la plenara CC al PMR din 1961, de statutul lui de paravan. La şedinţa Biroului Politic al PMR din 29 noiembrie 1961, tot Dej face o scurtă, dar relevantă descriere a puterii moscovitei, amintind de Conferinţa Naţională a PCR din octombrie 1945:„Zice (n.r. – Ana Pauker):«Având în vedere starea de înapoiere culturală a poporului nostru, prejudecăţile puternice cu privire la femei, o să spună:o femeie să conducă Partidul Comunist şi încă evreică şi venită nu de mult din Uniunea Sovietică?». Ea singură s-a referit la lucrul acesta. «Aşa că cel mai potrivit dintre noi toţi, spunea, ar fi Dej.»“ Când i-a trimis vorbă ministrului sovietic de Externe, Viaceslav Molotov, sugerând numirea lui Dej ca secretar general, acesta i-a răspuns prompt:„Eşti o femeie deşteaptă (n.r. – umniţa)“.
„Cel mai probabil, aspectul unde Stalin avea rezerve e că nu agrea activiştii de Comintern. Era extrem de suspicios faţă ei. În plus, România era o ţară machistă (n.r. – bărbatul domină social)“, nuanţează Stelian Tănase.
DUŞMANII, DUŞI CU TIMPUL ÎN LAGĂRE
Totuşi, „umniţa“ ştia care sunt responsabilităţile sale. La 7 martie 1945, deci la o zi după instalarea guvernului Groza, în şedinţa cu activul Central PCR, Ana Pauker trâmbiţa:„Sarcinile imediate sunt sarcini de curăţire a terenului [...] adică epurare, dar nu lăsând oamenii în stradă, ca să devină duşmani activi, ci ducându-i cu timpul în lagăre, unde vor fi triaţi şi puşi să muncească, şi arestându-i imediat pe criminalii de război“. Degeaba avertiza la radio ultimul premier democrat al României, generalul Nicolae Rădescu, că oameni „fără neam şi fără de Dumnez+eu au început să dea foc ţării şi să o scalde în sânge“ (n.r. – aluzie la etnia maghiară a lui Vasila Luca şi la evreitatea Anei Pauker).
SOLUŢIA IMORALĂ:ALIANŢA CU GARDA DE FIER
Politicile acestea de „curăţire a terenului“ nu puteau fi făcute decât cu oameni. Or, după 6 martie 1945, numărul comuniştilor din România era mai degrabă demn de o organizaţie nonguvernamentală decât de un partid la guvernare. Astfel, în primăvara aceluiaşi an, Ana Pauker dă directive categorice pentru primirea în masă de noi membri. În plus, în august 1945, semnează un pact de neagresiune cu liderul Gărzii de Fier, Nicolae Pătraşcu, „influenţată de faptul că sunt mai mulţi decât mi-am închipuit eu şi mai cu seamă muncitori“, după cum avea să explice ulterior. Pe de altă parte, la 28 martie, în şedinţa Frontului Unic Muncitoresc, Ana Pauker îl mustră pe colegul Teohari Georgescu:„Dacă noi îi facem vreun reproş tovarăşului Teohari, este că lucrează prea încet. Pentru că nu se poate ca în România să nu fie până acum 50.000 de legionari arestaţi“.
Totuşi, Andrei Vîşinski, procurorul sovietic însărcinat cu bolşevizarea României, a criticat-o aspru pentru aceste negocieri. Gheorghe Dinu (cu pseudonimul literar Stephan Roll), comunist din ilegalitate, descrie perfect, proverbial, fenomenul, arată istoricul Marius Mircu. „Puţini am fost, mulţi am rămas“, zice Dinu.
ÎI ANCHETEAZĂ PE „SPANIOLI“
Din 1949, la solicitarea lui Nikolai Şutov, prim-secretar la Ambasadei URSS la Bucureşti, Ana Pauker preia controlul unei comisii de partid special constituite pentru a-i cerceta pe comuniştii care au luptat în războiul civil din Spania. Deşi era nevoie de o „interogare foarte dură, foarte strictă, foarte serioasă“, raportul comisiei nu relevă nimic concludent. „Spaniolii“ erau, de fapt, prietenii Anei Pauker, aşa că au scăpat de arestare. Au fost trecuţi pe „linie moartă“ şi promovaţi din nou din 1951.
Cum a eşuat colectivizarea sub Ana Pauker
Nicolae Ceauşescu:„Ana se pricepea la agricultură ca găina la abecedar. [...] nu putea să deosebească grâul de secară“. Gheorghiu-Dej:„Dacă ar fi cunoscut ce cunoaşte un ţăran, s-ar fi dus să ceară diplomă de inginer agronom“. Discuţii în plenara CC al PMR din ’61. Ana nu mai era să răspundă, iar liderii partidului o ridiculizau şi-o acuzau de faptul c-a băgat în puşcării ţărani nevinovaţi şi că şi-a bătut joc de onesta politică de colectivizare. Zeflemea, dar puţină dreptate tot aveau cei doi. Cum se întâmplase?
După fuziunea Partidului Comunist Român cu ce mai rămăsese din Partidul Social Democrat în februarie 1948, Ana Pauker e numită secretar al noului Partid Muncitoresc Român pe probleme de agricultură. Peste puţin timp, întâlnire la Moscova:Dej, Iosif Chişinevschi, Ana Pauker şi I.V. Stalin. I.V. întreabă dacă românii au început colectivizarea. Ana:„Tovarăşe Stalin, este puţin prea devreme. Am făcut reformă agrară. Am dat pământ ţăranilor. Trebuie să-l lăsăm să se bucure de pământul acesta. Şi nu avem încă mecanizare. Nu avem încă industrie. Nu avem nimic să le dăm“. Notă:reforma agrară, adoptată la 23 martie 1946 prin decretul lege nr. 187 prevedea desfiinţarea marii propietăţi funciare cu scopul de a câştiga adeziuni electorale în favoarea noii puteri şi în contextul alegerilor din 19 noiembrie 1946. La Stalin, Dej, mai oportun, o contrazice pe Ana Pauker şi-l asigură pe „tătuc“ de viitoare realizări. Se cuvine să spunem că Dej are dreptate:în 1948, URSS impune colectivizarea.
SURPRIZĂ:ŢĂRANII NU VOR COLECTIVIZARE
Se impun cote pentru ţărani:până în 1949 – rechiziţionarea obligatorie de către stat a unui procent din recolta fiecărui gospodar. În 1950 – impozite în natură (cote fără vreo compensaţie). Din mai 1950:cote progresive. Campania de colectivizare e lansată oficial după plenara CC din 3-5 martie 1949. Se formează o Comisie Agrară condusă de Ana Pauker, care are sarcina de a organiza şi supraveghea gospodării colective-model, asociate voluntar. Până în iarnă, sunt primite 1.350 de cereri, arată istoricul Robert Levy. Puţin. Ţăranii, deloc suprinzător, nu voiau să se asocieze voluntar sub comunişti.
„INIŢIATIVA NU LE APARŢINE ŢĂRANILOR“
Schimbare de plan:la plenara din 23-25 ianuarie 1950, Comisia Agrară e înlocuită cu o Secţie Agrară a CC, condusă tot de Ana Pauker. Noua linie enunţată de ilegalistul Dumitru Petrescu la o şedinţă din 20-23 februarie 1950 cu secretarii comitetelor judeţene de partid:„Transformarea socialistă a agriculturii nu merge de la sine, această sarcină revine partidului, proletariatului. Iniţiativa de a merge spre socialism nu le aparţine ţăranilor“. Carevasăzică, asocieri cu forţa.
Mergeţi la ţăranul aşa-zis ţăran. N-are cum să fie un ţăran care să nu aibă câteva păsări, câteva găini, raţe. Trebuie să ne gândim ca în această perioadă ţăranul să plătească. Nu plăteşte, executarea! Gheorghe Gheorghiu-Dej, la plenara CC al PMR din 15-16 mai 1950
Totuşi, până în iunie 1950, Secţia Agrară nu înfiinţează mai mult de 168 de gospodării, deşi planul fusese inclus şi în primul cincinal, redactat în strânsă colaborare cu consilierii sovietici şi se aşteptau la peste 1.000 de gospodării agricole comune. În iunie 1950 însă, Ana Pauker pleacă în concediu de odihnă la Soci, de unde e dusă la Moscova, la Spitalul Kremlinului, pentru a fi operată de cancer la sân. Interimar la Secţia Agrară vine Alexandru Moghioroş (născut Sándor Magyarós), coada de topor a lui Gheorghiu-Dej. În discuţiile din Biroul Politic al PMR, avute înainte de plenara din martie 1949, Moghioroş condamnase „linia oportunistă-împăciuitoristă“ a Anei Pauker.
ARESTĂRILE
Urmarea:Miliţia şi Securitatea au primit directive să ajute la organizarea de gospodării colective. Lesne de înţeles, în această perioadă au fost făcute arestări masive în rândul chiaburilor (n.r. – selectaţi aleatoriu, după voia celor care aveau nevoie de arestări, pentru că, în discuţiile din interiorul partidului, nu exista un consens cu privire la definirea termenului de „chiabur“, în funcţie de suprafaţa terenului deţinut ori de venituri).
În plenara din ’61, Ana Pauker avea să fie acuzată pentru aceste măsuri represive. În fapt, acestea au fost luate în mandatul său şi, chiar dacă s-a opus verbal, nu au existat oprelişti concrete. „Absenţa Anei Pauker a determinat un pact între Stalin şi Dej. Ultimul a devenit sluga primului, iar Ana Pauker a fost împinsă în margine“, explică istoricul Stelian Tănase.
Ana Pauker îşi reia prerogativele ministeriale abia în ianuarie 1951, când propune CC să întocmească Circulara nr. 13, prevăzând pedepse pentru cei care au obligat oamenii să intre în colectiv. În anul 1951, nu s-a mai înfiinţat nicio gospodărie agricolă comună – la începutul anului 1952, România raporta sovieticilor cea mai mică suprafaţă colectivizată dintre toţi sateliţii Moscovei.
COLECTIVIZAREA NU SE POATE FĂRĂ FORŢĂ
„Sovietizarea nu se poate face numai făcând colectivizare, punând accent pe industria grea şi preluând planul cincinal“, explică istoricul Octavian Roske. „Ea trebuie să aibă şi o componentă care ţine de controlul societăţii, adică instituind o serie de măsuri excepţionale care sunt o moştenire de la revoluţia bolşevică încoace. Toate aceste operaţiuni au rădăcini în istoria URSS“, continuă acesta.
Istoricul Adrian Cioroianu nuanţează:„Impactul unor măsuri din primii ani ai comunismului i-a nemulţumit pe mulţi, însă pentru unii au fost îmbucurătoare. Puneţi-vă în pielea unor ţărani fără pământ:colectivizarea a fost, pentru ei, o egalizare. Puneţi-vă în pielea unor ţărani săraci care n-aveau bani să-şi trimită copiii la şcoală! La categoriile sărace, impactul nu numai al propagandei comuniste, dar şi al acţiunilor comuniste, a fost faborabil. Au existat, aşadar, beneficiari ai politicilor comuniste“.
Stalinista „epurată“ cu acordul lui Stalin
„Deviere de dreapta“, „activităţi antipartinice“ „cosmopolitism“, sabotarea colectivizării, legături cu legionarii, cu agenţi străini şi cu sionişti. Crease „o atmosferă mic-burgheză şi împăciuitoristă la Ministerul de Externe, în special datorită grupului de femei de acolo“. Mai mult:campania de verificări a cadrelor, desfăşurată în perioada ’48-’50, a sfârşit cu eliminarea din partid a 20% dintre membri. Rezultă:slabă vigilenţă de clasă din partea Anei Pauker, cea care a insistat mereu pentru primirea de noi membri în partid. Acestea au fost acuzaţiile care au dus, în 1952, la uciderea politică a Anei Pauker.' Comunista a scăpat de eliminarea fizică, nu doar politică, dintr-un noroc istoric:la 5 martie 1953, când Pauker era deja de două săptămâni în puşcărie, Stalin a murit.
STALIN ÎL ÎNCEARCĂ PE DEJ CU ANA PAUKER„PCR e partid de clasă sau de rasă?“ e obsevaţia pe ca i-o face Stalin lui Dej în februarie 1947, la Moscova. Sovieticul îi sugerează românului că, dacă Ana Pauker devine incomodă, are mână liberă s-o elimine. La plenara din ’61, Dej spune că dialogul dintre el şi Stalin era, de fapt, doar un test pe care el l-a trecut. Pe fondul dizgraţiei în care se afla Tito, Stalin voia să vadă dacă şi Dej are potenţial de trădător. Avea, dar nu în faţa lui Stalin.
A ÎNCEPUT DE LA LUCA
Procesul „deviaţioniştilor de dreapta“ a început, de fapt, cu unul dintre liderii comunişti apropiaţi de Ana Pauker:Vasile Luca (născut Luka László), ministru de Finanţe. După ce Luca a fost criticat în şedinţe de partid pentru eşecul reformelor, Ana Pauker, „împăciuitoristă“, s-a dus la Dej să-l înduplece. Să-l ierte „tovărăşeşte“. Au urmat însă înfiinţarea unei comisii care să investigheze activitatea de la Finanţe şi de la Banca Naţională şi o scrisoare închisă, adresată tuturor membrilor de partid, conţinând detalii despre demiterea lui Luca. Ana Pauker şi Teohari Georgescu au criticat scrisoarea. Până la 13 martie 1952, acuzaţia oficială la adresa celor trei fusese deja redactată, arată istoricul Gheorghe Onişoru.
STALIN:„ÎN LOCUL TĂU, AŞ FI ÎMPUŞCAT-O ÎN CAP!“
Totuşi, acţiunea nu putea continua fără acordul celui mai mare dintre comunişti:I.V. Stalin. Aprilie 1952. Delegaţie română la Moscova:Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Gheorghe Apostol şi Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman), primiţi de un Stalin furios. Treziţi din somn la 2.00 noaptea şi invitaţi la cină cu „tătucul“, Molotov, Beria şi Anastas Mikoian. La un moment dat, Stalin îl întreabă pe Dej:„De câte ori ţi-am spus să te descotoroseşti de Ana Pauker şi nu m-ai înţeles?“. Dej tace. „Dacă eram în locul tău, de mult aş fi împuşcat-o în cap. Credeam că în venele tale curge sânge de proletar, dar văd că ai şi ceva sânge de mic-burghez“, îl apostrofează Stalin pe român, potrivit istoricului Dan Cătănuş – eveniment surprins în volumul „Gheorghiu-Dej la Stalin“. Atunci, intervine Miron Constantinescu:„Tovarăşe Stalin, tovarăşul Dej e cam sentimental“. Dej tace.
MIRON TREBUIA „SĂ-I TRAGĂ UN GLONŢ LA MIR“
Gheorghe Apostol relatează continuarea în memoriile sale. Potrivit acestuia, în holul hotelului de la Moscova, Dej i-ar fi zis lui Constantinescu:„Miroane, cum ajungem la Bucureşti, convocăm Biroul Politic (BP). Expunem cele petrecute şi vom hotărî lichidarea Anei Pauker. Vom propune BP ca persoana care o va împuşca să fii tu, Miroane. Auzi?“. Miron Constantinescu a plâns, cu lacrimi adevărate, tot drumul până la Bucureşti pentru că, până la urmă, trebuia „să-i tragă un glonţ la mir“ Anei Pauker, susţine Apostol. Dej rememorează acest eveniment la plenara CC al PMR din ’61:„Atunci a început Stalin:ce fel de proletar eşti tu? A început Molotov că Dej are mâini catifelate, că este om subţire. [...] Se înfuriase, era foarte pornit. De ce nu i-ai dat drept în frunte? [...] În băşcălie m-a luat atunci. Ce să spun? Să intri în pământ, nu alta“.
LA CATAFALC, NU I S-A CÂNTAT „INTERNAŢIONALA“
Întorşi în ţară, comuniştii accelerează campania de epurare. La 5 iulie 1952, Ana Pauker e destituită din funcţia de ministru, în septembrie e demisă din cea de vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Sfaturile Populare, iar la 18 februarie 1953 e arestată.
La 5 martie 1953, când Ana Pauker se afla încă în anchete, „tătucul“ Stalin moare. Anchetarea încetează brusc, iar Ana e trimisă în arest la domiciliu. Eliminarea Anei Pauker se înscria în politica lui Stalin de eliminare a evreilor din posturile-cheie, arată biograful Anei Pauker, Teşu Solomonovici. Femeia a căzut în groapa săpată chiar de ea în ultimii opt ani de când se afla la putere în România. Ştia foarte bine care este politica de partid şi de stat, pentru că ea însăşi participase la elaborarea ei. „Când a apărut «Raportul secret» al lui Hruşciov [...] i l-a dat şi ei să-l citească. «Tovarăşa Ana, la modul serios, acesta era sistemul de adresare, oare e posibil aşa ceva? Este un fals!». La care ea a răspuns:«Nu e un fals. Este adevărat»“, poveşte fiica sa, Tatiana Brătescu.
După eliminarea ei, Ana Pauker iese puţin din casă, e strict supravegheată şi ascultată, spune ginerele George Brătescu în cartea sa de memorii, „Istorii ciudate“. Lucrează, ca un banal funcţionar, la Editura Politică. E traducătoare de franceză şi germană, iar şeful ei e Leonte Tismăneanu (născut Leonid Tismineţki). Moare în 1960. Cancer. Boala avansase puternic după 1953. La catafalc, nu i s-a cântat „Internaţionala“, aşa cum se obişnuia în cazul comuniştilor, ci un marş funebru. De Beethoven
Sursa adev.ro/nb7lf0