Apocalypse Now: războiul dezumanizează

Capodoperă a artei cinematografice, pelicula „Apocalypse Now” nu doar că descrie genial războiul din Vietnam, devenind ecranizarea definitivă a ororilor conflagraţiei care au schimbat America şi întreaga lume liberă, ci transmite o avertizare percutantă privind pericolele abisurilor aflate în fiecare dintre noi, abia mascate de civilizaţia căreia îi aparţinem.

Titlul filmului trimite la cuvântul grec apocalypsis(=dezvăluire, revelaţie)şi indică esenţa critică a abordării lui Coppola, funcţia filmului de deconstruire a discursului marţial american. La nivel social, filmul reprezintă relevarea supremă a profundei catastrofe umane produsă de războiul din Vietnam, prima şi singura înfrângere majoră a Americii din secolul XX şi expune contradicţiile şi minciunile propagandei de război americane. În plan individual, pelicula „Apocalypse Now”dezvăluie resorturile latente activate atunci când oamenii încetează să folosească limbajul raţiunii şi al păcii şi încep să latre ordine, să transmită mesaje prin intermediul mitralierelor şi a bombelor cu napalm.

În cultura română, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de războivorbeşte pe larg despre dezumanizarea produsă de război, despre absurdul şi tragismul conflictului armat. Pentru America, aceeaşi funcţie de dezvăluire a ororilor războiului dincolo de iluziile propagandei militariste o joacă un film ca „Apocalypse Now”.

Marele Premiu la Cannes şi două Oscaruri

Inspirat din nuvela lui Joseph Conrad, Inima Întunericului, filmul preia din aceasta doar temele majore, în special dezvrăjirea civilizaţiei occidentale moderne, la fel de absurdă şi întunecată precum culturile arhaice cu care intră în contact şi, adesea, în conflict. Intenţia ecranizării nuvelei a avut-o, anterior, Orson Welles, care însă a abandonat ecranizarea lui Conrad pentru a produce o altă capodoperă:„Cetăţeanul Kane”.

Coppola a antamat proiectul încă din 1969, când, împreună cu prietenul său, George Lucas, a înfiinţat compania American Zoetrope, cu intenţia de a produce filme independent de sistemul de producţie hollywoodian. L-a amânat până în februarie 1976, când a dispus de banii rezultaţi din succesul cunoscut cu filmele „Naşul” I şi II. De asemenea, când a început filmările în Filipine, opinia publică americană şi nu numai era deja majoritar împotriva războiului din Vietnam, fiind implicit favorabilă unei critici acerbe a acestuia.

Rezultatul a fost o capodoperă cinematografică, recompensată în 1977 cu Marele Premiu la Festivalul de la Cannes şi cu două Oscaruri pentru cea mai bună cinematografie şi cel mai bun sunet, beneficiind şi de alte opt nominalizări ale Academiei Americane de Film.

Misiunea pe râu, imagine a cufundării în întunericul profunzimilor umane

Filmul narează misiunea secretă a căpitanului Willard (Martin Sheen) de a-l asasina pe colonelul Kurz (Marlon Brando), despre care există indicii că a devenit alienat mintal. Willard porneşte într-o mică ambarcaţiune în amontele râului Nung (hidronim fictiv), însoţit de un echipaj restrâns. Pe măsură ce se afundă în junglă, asistăm la un proces de regresie psihică a personajelor, la îndepărtarea progresivă a raţiunii dublată de asumarea unor măşti atavice.

Ajunşi într-un sfârşit la tabăra colonelului dezertor, nu pot ascunde de Kurz scopul real. Şi, oricât ar părea de paradoxal, Kurz îi cruţă viaţa lui Willard. Act umanitar, ar spune unii. O formă de sinucidere mascată, am putea spune după ce suntem martorii necruţătoarei eficienţe militare a lui Kurz, pentru care stau mărturie zecile de cadavre care împânzesc tabăra. Bineînţeles, cadavrele sunt în egală măsură semne ale pierderii raţiunii în mijlocul junglei cambodgiene.

Îndeplinirea misiunii ucigaşe ca revenire la umanitate

Profitând de această mică scăpare sau de profundul act deliberat al colonelului, Willard îşi îndeplineşte, în condiţii de perfectă libertate, ordinul primit – înlăturarea lui Kurz. Cu faţa mascată de culori de camuflaj, simbol al animalităţii junglei, departe de orice eventuală repercusiune din partea superiorilor săi, Willard iese din apă cu o privire hotărâtă, perfect calmă, şi, cu o determinare de oţel, purcede la încheierea misiunii sale.

Willard reuşeşte să îl asasineze pe Kurz cu o macetă, simbol al primitivismului cu care se desfăşoară trama narativă. Pe fundal, muntenii sacrificau un caribu, paralelă ritualică a colonelului omorât cu acelaşi tip de armă. Conform gândirii ritualice arhaice, în care ucigaşul preia puterea celui ucis, Willard se încarcă, după asasinat, cu atributele divine ale lui Kurz. I se oferă, practic, posibilitatea de a deveni figura divină pentru tribul de munteni din jungla cambodgiană.

În final, printr-un act asumat, o binevenită revenire a raţiunii şi a valorilor civilizaţiei, Willard refuză divinizarea oferită şi se îndreaptă, încet, dar hotărât, către barca motorizată, simbol al civilizaţiei umane, cea care îl va aduce înapoi către societatea căreia i-a descoperit limitele.

Aflat practic dincolo de bine şi de rău, atunci când totul părea pierdut pentru civilizaţie şi umanitate, Willard decide liber să respecte ordinul primit şi să se întoarcă la bază. În acest mod, filmul transcende problematica războiului, a dezumanizării în luptă, şi devine o pledoarie pentru construcţia voluntară, conştientă, a personalităţii umane în relaţiile sale sociale. Oricât de puternică ar fi fost sălbăticia care îl cuprinsese pe personajul-narator, atât din exterior – întunericul şi pericolele junglei, cât mai ales cea dezvoltată în interior, eroul filmului se dovedeşte mai puternic decât ispitele ei.