Anul celor patru împărați
De-a lungul existenței sale, Imperiul Roman a cunoscut numeroase situații de criză, printre acestea numărându-se și evenimentele din anul 69 d.Hr. Acest an a fost denumit ”Anul celor patru împărați” deoarece tronul imperiului a fost disputat de către patru personaje. Din punct de vedere istoric, această perioadă prezintă una dintre primele mari crize cu care s-a confruntat imperiul.
Contextul
Contextul care a făcut posibile evenimentele din anul 69 d.Hr. este dat de precedenta domnie a împăratului Nero (54-68d.Hr.), în timpul acestui împărat având loc mai multe răscoale ce au dovedit instabilitatea politică și militară din imperiu. De pildă, în anul 51 a izbucnit o răscoală în Britannia. Tacitus pvestește acest eveniment:tribul icenilor este cel care se răscoală deoarece, după moartea conducătorului lor, romanii comit numeroase abuzuri în regiune. O altă răscoală a avut loc în Iudeea unde, în anul 66, revolta se extinde din Ierusalim în întreaga Iudee, fiind înfrântă, în cele din urmă, cu greu de către Titus Flavius Vespasianus. Aceste două exemple dovedesc faptul că în interiorul imperiului situația militară și politică nu mai este echilibrată. Mai mult, principele își pierde din autoritate și, prin urmare, nu mai beneficiază de respectul și ascultarea supușilor săi. În cele din urmă, Nero este înlăturat de pe tron odată cu răscoala din Gallia, condusă de către Gaius Iulius Vindex (care va fi înfrânt de trupele trimise contra lui de împărat). După moartea lui Vindex, pretorienii se vor răscula împotriva lui Nero, care se va sinucide. Autoritatea imperială scade, Nero a încercat să introducă în ritualul de la curte elemente orientale, a dorit să fie privit ca un artist, protector al artelor, călătorind în Grecia. Era considerat filoelen. Astfel, diferite triburi din imperiu au găsit momentul să se răscoale, iar în cele din urmă chiar propria gardă pretoriană i s-a opus, silindu-l să-și ia viața.
După moartea sa a fost declanșat un război civil în care tronul a fost disputat între Servius Suplicius Galba, Salvius Otho, Aulus Vitellius și Titus Flavius Vespasianus. Numărul mare de pretendenți la tron ne arată faptul că aceste persoane foarte importante din punct de vedere politic și militar erau pregătite să profite de ocazia ivită pentru a-și disputa tronul. Nu se lua în calcul pentru moment căutarea unui pretendent legitim, care să aibă vreo legătură cu dinastia Iulio-Claudiană, deși, ulterior, uzurpatorii să inventeze anumite legături cu această dinastie (exemplul lui Galba). Senatul nu mai intervine ca în trecut, rolul său este diminuat și se limitează la a confirma pe principele ales de armată.
Acest moment reprezentat de anul 69 este extrem de important. Vedem clar importanța crescândă a armatei din imperiu. Acest lucru este evident pentru că în războiul civil s-au implicat legiuni din întregul imperiu, susținându-și fiecare preferatul. Astfel, armatele din Spania și din Gallia, în timp ce trupele din Germania de Jos îl proclamă împărat pe Aulus Vitellius. Armatele de la Dunăre și din provinciile răsăritene, la care se adaugă trupele pretoriene, se implică și ele în război, fiind de partea lui Otho, iar trupele din Siria și Iudeea îl proclamă împărat pe Vespasian, care este recunoscut curând și de armatele din Pannonia și Moesia. În consecință. Regiunile care s-au implicat efectiv în războiul civil desfășurat în intervalul 68-69 d.Hr. sunt Spania, Gallia, Germania, Siria, Iudeea, Moesia și Panonia. O mare parte a imperiului a cunoscut evenimentele de la Roma și a încercat să schimbe cursul războiului civil, sperând să-și impună un favorit propriu. La rândul lor, pretendenții la tron au atras trupele de partea lor prin promisiuni legate de mărirea soldelor și au sfidat celelalte instituții ale imperiului precum Senatul. Senatorii au jucat un rol secundar în această perioadă, rolul lor fiind acela de a recunoaște, pe rând, pe anumiți pretendenți la tron care aveau susținerea armatelor din diferite regiuni. Devine clar că cel care controlează armata imperiului deține puterea.
Desfășurarea evenimentelor
Plecând de la aceste premise, conflictul civil a durat foarte puțin, iar pretendenții s-au luptat pentru tron până când Vespasian s-a impus ca principe. Desfășurarea evenimentelor este următoarea:inițial, au început să circule prin imperiu o serie de scrisori împotriva lui Nero. Se presupune că ele ar fi fost realizate de către Vindex. Acestea au circulatdin provincie până la Romam transmise de către magistrații imperiali locali. Cu această ocazie s-a observat că anumite persoane cu autoritate mare în provincii, precum a fost Suplicius Galba, nu luau măsuri de pedepsire a celor ce împrăștiau astfel de scrisori.
Mai departe, Vindex a realizat o serie de monede cu care își plătea partizanii și pri intermediul cărora transmitea același mesaj împotriva lui Nero. De pildă, Vindex se reprezenta pe sine în aceste monede ca un restaurator al valorilor tradiționale, ca un eliberator de tiranie al imperiului. Zeii Hercule și Jupiter apar pe aceste monede, fiind asociați ca eliberatori. În Spania, Galba a bătut astfel de denari care îl aveau reprezentat pe revers pe zeul Marte. În cele din urmă, Vindex a fost înfrânt de către trupele trimise de împăratul Nero împotriva sa. El s-a sinucis în cele din urmă. Totuși, odată cu revolta pretorienilor, însuși Nero a fost silit să-și ia viața.
Galba, proclamat împărat de către trupele din Spania și Galia pe 2 sau 3 aprilie, este recunoscut de căre Senat, dar nu reușește să dețină tronul decât pentru puțin timp, deoarece nici senatorii, nici armata nu au fost de acord cu noua politică adoptată de acesta, care presupunea economii pentru a reumple vistieria golită de numeroasele spectacole de pe vremea lui Nero (nu a pătit soldaților banii promiși). Inițial, sodații săi l-au aclamat cu titlul de Caesar, refuzat de către Galba, care consideracă armata nu are dreptul de a proclama principele, ci mai degrabă Senatul. Din acest motiv, s-a intitulat ”Legat al Senatului și poporului roman”.
Pentru început, Galba a a avut suportul lui Otho, care abia mai târziu a ridicat propriile pretenții la tron. Totuși, el a întâlnit și oponenți în încercarea lui de a prelua tronul cu ajutorul armatei. Se presupune că Otho l-a sprijinit pe Galba din pricina intereselor sale, și anume acesta urma să împlinească șaptezeci de ani în luna decembrie, era un senator bătrân fără succesori, în timp ce Otho avea treizeci și șapte de ani și putea foarte curând să devină urmașul acestuia la tron. După moartea lui Nero, Galba a reușit să obțină tronul, dar nu pentru mult timp, deoarece și-a pierdut susținerea Senatului, a armatei și a celorlalți partizani (inclusiv a lui Otho).
Prin urmare, deși Galba a încercat să se legitimeze prin anumite legături pe care le avea cu dinastia Iulio-Claudiană (de exemplu, pe monedele sale apărea capul Liviei, iar documentele din Egipt îl numesc Lucius Livius Galba), nu a reușit să stea pe tron decât câteva luni. Când toată lumea își dă seama de politica adoptată de noul împărat, legiunile din Germania îl proclamă împărat pe Aulus Vitellius, iar pretorienii îl numesc principe pe Salvius Otho. În consecință, Galba și fiul său adoptiv vor fi uciși pe 15 ianuarie 69.
Rămân, astfel, doar doi pretendenți la tron pentru moment. Otho avea susținerea pretorienilor, a armatelor de la Dunăre și a privinciilor răsăritene, în timp ce armatele din Germania, Gallia și Britannia erau de partea lui Vitellius. În cele din urmă, Otho dă o bătălie cu Vitelius în apropierea Cremonei, fiind înfrânt. Din acest motiv, se sinucide. Între timp, la Alexandria, este proclamat împărat Titus Flavius Vespasianus, comandantul legiunilor din Iudeea. Acesta câștigă susținerea armatelor din Moesia, Panonia și Siria. Vitelius și Vespasian se luptă pentru tron, iar după mai multe bătălii capitala imperiului este luată cu asalt. Roma va cădea, în cele din urmă, pradă jefuitorilor, având de suferit datorită războiului civil. Vitelius va muri ucis, iar în cele din urmă Senatul îl recunoaște pe Vespasian împărat.
Întemeierea dinastiei flaviene
Acesta a lăsat pe fiul său, Titus, la conducerea legiunilor din Iudeea și a sosit la Roma pentru a ocupa trnul în vara lui 70. Astfel, va fi întemeiată dinastia flaviană, iar situația din imperiu se va echilibra după războiul civil din anii 68-69. Totuși, evenimentele întâmplate atunci au demonstrat cât de fragilă poate fi menținerea echilibrului în ceea ce privește conducerea imperiului. Anul celor patru împărați poate fi privit ca un semnal asupra viitoarelor evenimente din Imperiul Roman Târziu, când armata a devenit un factor de decizie important în stat.
Analizând aceste evenimente petrecute la finalul domniei lui Nero, observăm că Senatul pierde din ce în ce mai mult din importanță în favoarea armatei. Acel principe care reușește să aibă de partea sa armata imperiului, deține puterea reală. Totuși, în anii 68-69 d.Hr., legiunile imperiului s-au separat în mai multe tabere. Nu a existat o opinie unitară în armată, fapt ce a dovedit că armata nu este un instrument al puterii ce poate fi folosit pur și simplu pentru obținerea tronului, ci implicarea ei în alegerea sau impunerea unui nou principe poate fi riscantă.
Armata, care inițial l-a susținut pe Galba, s-a întors împotriva sa ulterior, deoarece soldații nu și-au primit sumele de bani promise, iar Nero s-a sinucis atunci când pretorienii s-au răsculat împotriva sa. Iată două exemple în care soldații au avut rolul decisiv în înlăturarea a doi împărați. Cel care reușea să atragă de partea sa toate legiunile imepriului trebuia să mențină pe parcursul domniei sale loialitatea soldaților.
Deocamdată, situația din imperiu nu se poate compara cu cea de pe parcursul Imperiului Roman Târziu. Observăm că, odată cu impunerea lui Vespasian, războiul civil ia sfârșit și începe o perioadă de echilibru la Roma. Evenimentele din anu 69 d.Hr. rămân, totuși, importante și trebuie să le luăm în considerare atunci când analizăm originea crizelor ulterioare ce au măcinat imperiul. Dacă într-un singur an patru persoane au disputat tronul, îns ecolele următoare (mai cu seamă în secolul III) vor avea loc uzurpări nenumărate. Toate acestea au fost posibile datorită implicării armatei ca factor de decizie în impunerea principelui.
Bibliografie:
•Maschin, N.A, Istoria Romei antice, București, Editura de Stat, 1951.
•Tacitus, Annale, București, Tipografia ”România Nouă”, 1922.
•Wiedemann, T.E.J., From Nero to Vespasianus, în The Cambridge Ancient History, Second Edition, Volume X, edited by Alan K., Bowman, Eduard Champlin, Andrew Lintott, Cambridge University Press, 1996.