Anticarii stradali din Bucureștiul de altădată

Autor: Andreea Mâniceanu

Anticarii de altădată sau „cărturarii”, așa cum le spuneau bucureștenii îndeosebi după Unirea Principatelor, își vindeau cărțile pe străzile orașului, sub cerul liber, laolaltă cu zarzavagii și negustorii ambulanți. Lipsiți de privilegiul de a avea propria librărie, aceștia puteau fi întâlniți pe Cheiul Dâmboviței, pe „Maidanul lui Duca” sau de-a lungul Bulevardului Elisabeta.

Anticarii peregrinau orașul în căutarea unui loc potrivit pentru a-și instala dulapul cu cărți, și nu de puține ori își petreceau zilele în bătaia ploii și a crivățului. Cu timpul, cărțile lor au început să fie căutate nu numai de studenți ori te miri ce „fete romanțioase”, cât și de oameni de cultură, precum artişti, literaţi, profesori, oameni de ştiinţă sau preoți și învățători de la sate, în trecere prin București, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

În primăvara anului 1924, Comisia Interimară a Municipiului aprobă „Asociației Anticarilor” ridicarea unui pavilion în cadrul căruia aceștia să își poată vinde cărțile. Decizia Comisiei avea drept clauză ca după 19 ani de folosință pavilionul să revină Primăriei, lucru care s-a și întâmplat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1943, generalul Ion Rășcanu evacuează anticarii, stabilind opt puncte unde aceștia să-și vândă cărțile, însă „numai pe acelea cu caracter educativ”.

Dărâmarea pavilionului, cunoscut în anii funcționării sub numele de „Casa Anticarilor”, a fost regretată de bucureșteni, căci „ce iubitor de carte n-a zăbovit printre rafturile îmbietoare, răscolind, răsfoind și frunzărind pagini îngălbenite, adunate în elegante legături de piele cu inscripții aurite, ori niște biete mănunchiuri de file, abia ținându-se în copci costelive sau în fire de ață putredă! Și câți n-au trăit bucuria de a pleca, ducând la subțioară o carte după care alergaseră ahtiați săptămâni sau luni, ori alta pe care nici n-ar fi visat-o. Bucuria era cu atât mai mare, cu cât plecai convins că numai teribila ta putere de convingere a înfrânt cerbicia negustorului de la care ai realizat un nesperat «chilipir», compătimindu-l când îi vedeai aerul de om învins sub care abia se ascundea mulțumirea că și-a smuls cu 50% în plus. Unde mai puneai încântarea că stăteai aici la cot cu Iorga, Tudor Vianu, Lovinescu, Mihalache Dragomirescu, Călinescu, Vinea, Rebreanu, Victor Eftimiu, Cezar și Camil Petrescu și încă atâția alți cărturari de frunte ai țării, avizi, ca tine, anonimul de pe stradă după înțelpciunea ascunsă în rafturile unor negustori, care prețuiau «marfa» nu după valoarea ei, ci după clientul al cărui buzunar îl cântăreau c-un fler fără greș”.

Nicolae Iorga, unul dintre clienții fideli ai anticarilor, „cu statura lui uriaşă, cu barba-i neagră şi stufoasă ce-i acoperea o parte din piept, de nu ştiai niciodată de are sau nu cravată la gât”, venea cu regularitate în fiecare săptămână, chiar și în vremea când era prim-ministru. Istoricul cumpăra „un vraf de cărți”, la prețurile infime înscrise pe copertă înainte de război. Anticarii, mulțumiți și bucuroși, „i-ar fi vândut chiar și întreaga prăvălie”, căci, la scurt timp, cărțile erau achitate la prețul real de epigramistul Georgescu-Cocoș, directorul ziarului „Neamul Românesc”. „Probabil că mult se va fi chinuit cucoana Catinca Iorga să echilibreze bugetul familiei la capitolul «diverse», supraîncărcat, datorită aventurilor ilustrului ei soț cu anticarii!”.

Printre primii anticari bucureșteni au fost Aron Zwiebel și Leon Alcalay. Aron Zwiebel, un bătrân negustor de mobilă, se hotărăște să devină „vânzător de cărți”, datorită faptului că vinde o carte veche pe o sumă neașteptată. Cartea, valoroasă pentru că făcea parte dintre primele tipărite în timpul domniei lui Matei Basarab, a fost cumpărată de un boier al vremii, spre mirarea negustorului, cu douăzeci de galbeni, o sumă foarte mare pe atunci. Norocul a continuat să fie de partea lui Zwiebel, afacerea sa bucurându-se de succes.

Povestea lui Leon Alcalay, unul dintre cei mai cunoscuți anticari și librari bucureșteni de altadată, începe în anul 1864, când amplasează cu ingeniozitate două dulapuri pline cu cărți pe locul viran de la intersecția Podului Mogoșoaiei cu bulevardul ce se deschisese de curând, și anume Bulevardul Elisabeta de astăzi. Mai târziu, cu ajutorul economiilor strânse, Leon Alcalay deschide la parterul hotelului „Boulevard” una dintre cele mai frumoase librării din inima Bucureștilor. Leon Alcalay și-a îndreptat pasiunea pentru cărți și către domeniul editării, înființând casele de editură „Librăria Alcalay” și „Librăria Universală Alcalay”. Lui i se datorează publicarea cărților din colecția „Biblioteca pentru toți”, pe care le-a răspândit la un preț accesibil în toată țara.

Alți anticari bucureșteni stradali care puteau fi întâlniți în zona dintre Bulevardul Elisabeta, Strada Academiei și Calea Victoriei era bătrânul Eskenazi, „înalt, cu favoriți cărunți, cel mai prețuit prieten și furnizor al cărturarilor bucureșteni”, alături de ceilalți colegi de breaslă, care „își aciuiseră boxele, fiecare cu dulapul lui”.

O interesantă descriere a vieții acestor anticari ne-o oferă George Costescu în lucrarea „Bucureștii Vechiului Regat”: „Cele mai la îndemână cărți erau cele pe care le vindeau așa zișii anticari, ce își aveau dulapurile înșirate pe Bulevardul Academiei, și unde vreo cinci-șase negustori de-aceștia își așezase dulapurile lor. Anticarii aceștia bucureșteni, îndeplineau rostul «buchiniștilor» de prin marile orașe ale Franței. Ei cumpărau cărțile de prin bibliotecile celor cari răposau cum și pe ale oricui aveau cărți de vândut și le revindeau celor ce aveau nevoie de ele, mai ales atunci când nici librari nu prea aveam, nici cărți nu prea se tipăreau. Câțiva dintre aceia (din care amintim în treacăt pe Pohl, pe Pach și pe Eskenasy) erau niște adevărați doctori ai negoțului acesta. Ei știau pe dinafară toată bibliografia celor mai căutate și pe aceia a programelor analitice ale tuturor facultăților universitare și ale școlilor superioare de specialitate, cum și toate operele literare și științifice cunoscute din literatura universală”.

În timp, mulți dintre anticarii stradali și-au deschis propriile lor anticariate, scriind o nouă pagină a istoriei anticariatului.

Bibliografie:

„Ilustrațiunea Română”, 19 iulie 1933;

Alexandru Predescu, „Vremuri vechi bucureștene”, Editura pentru Turism, București, 1990;

George Costescu, „Bucureștii Vechiului Regat”, Editura „Universul”, București, 1944;

George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, Volumul II, Editura Vremea, București, 2017;

Henri Stahl, „Bucureștii ce se duc”, Editura Vremea, București, 2017.

_{Foto sus: Casa Anticarilor, fotografie de Iosif Berman (sursa: bucurestiuluitat.blogspot.com)}