Anthony Eden alunecă din politică după Criza Canalului Suez
Criza Suezului a fost ultima mare criză în care a fost implicat britanicul Anthony Eden. Cariera sa s-a încheiat încercând să slujească cu orice preţ interesele britanice, avântându-se în acţiuni nechibzuite. Pe 26 iulie 1956, preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser a anunţat naţionalizarea Canalului Suez. Acest fapt intra în conflict cu interesele anglo-franceze, care administraseră canalul încă de la construcţia sa, din 1869. Revoltate de acţiunea lui Nasser şi suspicioase faţă de intenţiile sale în zonă, coaliţia anglo-franceză a lansat un atac armat asupra Egiptului ce avea să aibă rezultate nefaste pentru cei implicaţi în conflict.
Egiptul, protectorat britanic de facto
Prima ocupare a Egiptului de către Marea Britanie, ce se presupunea a fi numai temporară, a început în 1882 şi s-a încheiat abia în iunie 1956. Astfel, Egiptul a devenit un protectorat britanic, fără acte în regulă, doar în practică. Canalul Suez era esenţial pentru comerţul britanic, mai ales pentru importul de petrol, iar până în 1956, aproape două treimi din petrolul britanic alunecau spre continent prin Canal.
În 1952, lovitura de stat a „Ofiţerilor Liberi” conduşi de generalul Neguib a dus la abdicarea Regelui Farouk. Până în iunie 1956, Neguib deja fusese înlocuit de Nasser care a devenit preşedinte în 1954. Pe 6 aprilie 1955, Anthony Eden a devenit prim-ministru al Marii Britanii şi, rapid, a câştigat şi alegerile generale. Totuşi, curând, Eden a început să fie criticat asupru din cauza problemelor economice cu care se confrunta ţara.
Orientul Mijlociu domina agenda de politică externă britanică. Anglia căutase să menţină un echilibru militar în disputa arabo-israeliană prin furnizarea de mici cantităţi de armament, adesea învechit, dar o înţelegere cu blocul sovietic, în septembrie 1955, însemna că Egiptul primea acum tancuri cehoslovace şi avioane moderne. Şi efectele nu au întârziat să apară. Eden a început să gândească în termeni de izolare a Egiptului faţă de celelalte state arabe, însă nu dorea să îl împingă pe Nasser mai mult în orbita blocului sovietic. Astfel, în noiembrie, au început discuţiile cu Washingtonul cu privire la finanţarea proiectului Barajul Aswan, peste râul Nil.
Eisenhower nu dă banii, Nasser etatizează canalul
Totuşi, în iulie 1956, Eisenhower a oprit finanţarea promisă, de 56 de milioane de dolari. Furios, Nasser a decis să naţionalizeze Canalul Suez, pentru ca veniturile încasate de pe urma canalului să meargă către finanţarea barajului. Anunţul a fost făcut cu ocazia aniversării abdicării Regelui Farouk, pe 26 iulie, în Alexandria. Birourile Companiei Canalului Suez au fost ocupate, dar el a declarat că acţionarii vor primi compensaţii la preţul pieţei şi funcţionarea canalului va fi administrată de un organism independent.
Veştile despre naţionalizare au ajuns la Downing Street, la Eden, seara, în timp ce premierul britanic era gazda unui dineu ţinut în onoarea Regelui Feisal al Irakului şi al premierului Nuri es Said. Premierul irakian l-a încurajat pe Eden să ia o poziţie fermă, iar liderul laburiştilor Hugh Geitskell, care era de asemenea prezent, a subliniat necesitatea unui răspuns rapid, bine coordonat cu SUA.
Eden a fost convins că era necesară o poziţie fermă împotriva Egiptului, iar Nasser trebuia îndepărtat de la putere prin recurgerea la o acţiune militară. Însă un răspuns militar imediat era imposibil. Nu existau planuri de intervenţie pentru preluarea controlului asupra Canalului în cazul în care Egiptul se opunea. Forţele pe care le avea Marea Britanie disponibile imediat erau insuficiente pentru a lansa o operaţiune rapidă, iar construirea unei forţe necesita destul de mult timp. Aşadar, pe termen scurt cel puţin, era nevoie de o intervenţie diplomatică.
Anglia strigă sus şi tare „fără naţionalizare”
Majoritatea presei britanice a condamnat, la unison, naţionalizarea canalului. „The Times” a comparat „lovitura” dată de Nasser cu ocuparea de către Hitler a zonei renane şi a susţinut că dacă Nasser scăpa şi schema ieşea, atunci interesele britanice şi occidentale din Orientul Mijlociu se năruiau.
Toate fondurile egiptene din Marea Britanie erau blocate. Se încerca aplicarea unei presiuni politice şi diplomatice. În ultimă instanţă, se putea recurge la folosirea forţei. Pentru Eden, chestiunea era simplă – era Marea Britanie pregătită, cu sau fără SUA şi Franţa, să folosească forţa? Cabinetul a fost de acord că o acţiune unilaterală era necesară în ultimă instanţă, căci naţionalizarea canalului reprezenta o ameninţare pentru toate interesele britanice din Orientul Mijlociu.
Pe 27 iulie, Eden a denunţat naţionalizarea în Camera Comunelor. Cu toate acestea, Gaitskell a arătat că disputa ar trebui înaintată Consiliului de Securitate al ONU, idee faţă de care Eden era rezervat, întrucât asta însemna implicarea directă în criză a Uniunii Sovietice.
Firavele încercări pacifiste de încheiere a crizei
În august, strategii militari britanici şi francezi au început să planifice o invazie, în timp ce Eden, conştient de necesitatea de a-şi asigura sprijinul opiniei publice, se adresa naţiunii. Şi-a direcţionat criticile, fără niciun ocoliş, la Nasser, susţinând că nu era un om de încredere şi făcând numeroase aluzii la fascism, putere dictatorială şi la consecinţele politicii de concilere. Între timp, devenea din ce în ce mai clar că SUA nu dorea să aprobe utilizarea forţei, iar Partidul Laburist punea presiune pe Eden să meargă cu chestiunea la ONU.
Conferinţa de la Londra s-a deschis pe 16 august 1956 şi au participat toate părţile interesate, în afară de Egipt, lucrând pentru aprobarea reintroducerii controlului internaţional asupra Canalului. Piedici a pus un bloc condus de India care a insistat că Egiptul are dreptul să naţionalizeze Canalul. India era susţinută de Uniunea Sovietică, Ceylon şi Indonezia. Celelalte 18 state susţineau planul înaintat de Secretarul de Stat american Dulles prin care se dorea transformarea Canalului Suez ca o rută navigabilă internaţională şi negocierea unei convenţii cu Egiptul pentru a plasa funcţionarea Canalului sub un Consiliu internaţional al Canalului Suez. O misiune condusă de premierul australian Robert Menzies a prezentat această propunere lui Nasser. Însă acesta a refuzat-o fără să clipească, reiterând ideea că naţionalizarea era legală, iar Canalul rămânea deschis şi funcţional.
Pe 4 septembrie, Dulles, anticipând eşecul misiunii conduse de Menzies, a înaintat o nouă ofertă:Asociaţia Utilizatorilor Canalului Suez. Dulles a sugerat că cei care folosesc canalul ar trebui să îl conducă ei înşişi. Astfel ar fi fost luate veniturile din buzunarele lui Nasser şi s-ar consolida puterea acelora care se folosesc de canal în cadrul ONU. Eden nu era convins, dar a văzut propunerea ca un pas înainte pentru a angaja participarea SUA într-o politică de constrângere a Egiptului pentru a accepta controlul internaţional asupra canalului. Totuşi, Dulles, a continuat să avertizeze că America se opune utilizării forţei, subliind faptul că rezultatele ar putea fi dezastruoase, iar Occidentul ar putea pierde influenţa în Orientul Mijlociu şi, de asemenea, în mare parte a Africii.
O invazie fabricată:înţelegerea cu Israelul
Încăpăţânându-se să ignore avertismentele lui Dulles, Eden şi ministrul de Externe Selwyn Lloyd, împreună cu partea franceză, au pus în mişcare un proces secret de complicitate cu Israelul împotriva Egiptului. Mecanismele au fost puse la punct la Sèvres, în apropierea Parisului, între 22 şi 24 octombrie.
Israelul trebuia să invadeze Egiptul în seara zilei de 29 octombrie, încercând să ajungă în zona canalului în ziua următoare. Astfel se punea în primejdie siguranţa Canalului Suez. Marea Britanie şi Franţa urmau să dea un ultimatum pe 30 octombrie atât Israelului, cât şi Egiptului, cerând să accepte o încetare a focului şi retragerea (10 mile faţă de Canal). În 12 ore, Marea Britanie şi Franţa începeau operaţiunile militare împotriva părţii care refuza să accepte ultimatumul, aşteptându-se că aceasta va fi reacţia Egiptului.
„Agresiunea Tripartită” asupra Egiptului
Armata israeliană a început atacul, conform planului, pe 29 octombrie şi a avansat rapid. Pe 30 octombrie, Anglia şi Franţa au dat ultimatumul, pe care Egiptul l-a respins, decretând mobilizare generală şi anunţând că vor duce chestiunea la Consiliul de Securitate al ONU. Pe 30 octombrie, la miezul nopţii, a început raidul aerian anglo-francez. Primele lovituri au distrus o mare parte din Forţa Aeriană egipteană, şi în câteva zile, bombardamentul şi avansarea rapidă a israelienilor a determinat ca forţele armate egiptene erau din ce în ce mai puţin capabile de acţiune. Câţiva oameni politici, printre care şi Gaitskell, au sugerat că nu mai e nevoie ca operaţiunea să continue.
În Camera Comunelor Gaitskell a condamnat acţiunea, numind-o o nebunie catastrofică cu consecinţe profunde pentru relaţia dintre Anglia şi Sua şi Commonwealth. Doi miniştri au demisionat. Pentru mulţi, Eden, ale căror pretenţii la mandat veneau chiar din expertiza sa în afacerile externe şi din reputaţia sa de pacificator, trădase principiile pe care le reprezenta încă din anii 1930.
În sondajele de opinie, alegătorii conservatori şi-au menţinut sprijinul. Dar criticile din presa britanică au continuat. Pe 1 noiembrie „The Guardian” a numit atacul asupra Egiptului un dezastru;„Daily Mirror” l-a etichetat ca fiind o „gafă” care nu poate „realiza nimic”, iar „Daily Herald” a afirmat că războiul era „nenecesar” şi „ilegal”. Chiar şi „The Times” era lipsit de entuziasm în sprijinul său pentru Eden.
Atacurile anglo-franceză ignoră dorinţele ONU
Pe 2 noiembrie, ONU a promulgat o rezoluţie prin care se cerea încetarea imediată a focului, dar Anglia şi Franţa, care nu avea încă forţe la ţărm, au continuat operaţiunile aeriene, atacând obiective din zona canalului şi nave egiptene ce blocau canalul. În zorii zilei de 5 noiembrie s-a ordonat distrugerea aerodromurilor din jurul Port Said. S-a produs o situaţie confuză, căci Eden a anunţat începerea negocierilor de capitulare cu Guvernatorul din Port Said, dar forţele egiptene din oraş au continuat să lupte atunci când Nasser a respins termenii. La ivirea primelor raze de soare, din 6 noiemrbie, a urmat un atac maritim mult aşteptat, şi chiar când părea că nu se mai poate face nimic pentru a preveni ocuparea Canalului, operaţiunea s-a oprit prematur:guvernele Angliei şi Franţei au acceptat încetarea focului la miezul nopţii, pe 6 noimebrie.
Presiunea americană a forţat mâna lui Eden. Acest lucru a devenit evident atunci când SUA a blocat tentativa britanică de a accesa fonduri FMI pentru a opri căderea lirei sterline. Au intrat aproximativ 50 de milioane de dolari din rezervă în primele 48 de ore. Această problemă şi potenţialele sancţiuni pe petrol au convins Cabinetul că era necesară acceptarea acordului de încetare a focului pentru a restabili relaţiile cu SUA.
Fiecare politician pe deciziile lui piere
Nasser a rămas neclintit de la putere;Canalul Suez era blocat;relaţiile Angliei cu aliaţii săi erau în derivă, iar prestigiul său, ca şi moralul, erau grav avariate.
Cel afectat a fost Eden. Pe 22 noiembrie, după ce doctorul l-a sfătuit că are nevoie urgentă de odihnă, Eden a plecat, împreună cu soţia sa, Clarissa, spre Jamaica. S-a întors pe 14 decembrie şi dat vina, public, pentru rezultatul crizei pe lipsa de sprijin din partea SUA. Soarta sa a fost pecetluită, în final, când în Camera Comunelor a intrat sub presiunea din partea Partidului Laburist cu privire la complotul cu Israelul. Eden a negat să fi existat vreo informaţie cu privire la acţiunea israeliană împotriva Egiptului. În acest context, evacuarea trupelor britanice din Egipt s-a încheiat pe 22 decembrie. Eden şi-a dat demisia pe 9 ianuarie 1957.
Timothy Benson, „Suez 1956”, în History Today Volume:56 Issue:11 2006