Anarhie, criză şi transformare în Imperiul Roman

Secolul al III-lea debutează şi sfârşeşte cu două personalităţi energice, Septimius Severus şi Diocleţian, care reuşesc să creeze stabilitate prin măsuri care au un oarecare grad de similaritate:la nivel practic prin accentul pe susţinerea şi reorganizarea armatei sau întărirea sistemului defensiv, iar la nivel ideologic printr-o autocratizare a imaginii imperiale, cu o aură mai puternică de sacrosanctitate. Între cei doi însă diferenţele sunt mult mai pregnante, deoarece Diocleţian moştenitorul unor decenii extrem de problematice. Este un secol greu de reconstituit, pentru că suferă din cauza lipsei acute de informaţii pertinente sau a manipulării acesteia atunci când există.

Diviziunile cronologice sunt adesea artificiale, acordând unor episoade un rol mai mare decât în realitate. Anul 235 este în general acceptat ca fiind debutul anarhiei militare, pornind de la opiniile lui Aurelius Victor, dar modificările nu sunt niciodată bruşte;istoria este un continuum, cu dezvoltări şi procese de durată.

Într-adevăr, schimbările rapide de domnie după 235 compromit serios stabilitatea imperiului, împăraţii fiind mai preocupaţi de alungarea barbarilor, de evitarea uzurpatorilor sau de prevenirea unor ruperi de teritorii prin acţiuni imediate, punctuale, decât de construirea unui plan politic coerent. Sunt multe elemente pe care ar trebui să le luăm în considerare când discutăm “criza” secolului al III-lea. În primul rând ar trebui să ne întoarcem mai mult în timp pentru a observa că este vorba despre un fenomen care nu se limitează numai la secolul în cauză. Marcus Aurelius îi înfruntă pe marcomani şi ca urmare se produc modificări în structura militară şi cea socială. În 217 îl avem pe primul împărat din ordinul ecvestru, Macrinus, o deviere totală de la normă. Dincolo de schimbările pe plan intern să nu uităm de cele pe plan extern:ascensiunea unui Imperiu Persan mult mai agresiv şi extinderea federaţiilor de triburi de pe Rin şi Dunăre. Sunt factori asupra cărora Roma nu are control şi în funcţie de care trebuie să se adapteze.

După o serie de împăraţi care nu pot asigura continuitatea şi stabilitatea domniei, ucişi fie în lupte, fie în revolte ale trupelor, în anul 260 imperiul ajunge la nadirul existenţei sale:o trezorerie aproape goală, toate frontierele ameninţate, un împărat prizonier, două teritorii secesioniste. Şi totuşi, împăraţii Gallienus, Aurelian şi Probus reuşesc să împiedice disoluţia imperiului. De altfel, fără capacitatea primului de administrare cu resurse extrem de limitate şi de reformare potrivit cerinţelor stringente ale situaţiei politice delicate, poate că Imperiul ar fi dispărut, pentru că Gallienus a făcut posibilă refacerea sa în timpul împăraţilor illyri. Gallienus s-a adaptat la posibilităţile de care dispunea, apelând la soluţii care nu făceau parte dintr-un plan de guvernare coerent, ci erau în conformitate cu cerinţele momentului.

De altfel, lipsa unor atare planificări şi a unei ordini politice bine închegate poate fi privită drept reprezentativă pentru împăraţii-soldaţi, forţaţi să reacţioneze rapid şi decisiv. Termenul de “criză” referitor la această perioadă este oricum criticat din cauza hiperbolizării pe care o induce, precum şi a încărcăturii uşor emoţionale, preferându-se termenul de “transformare”[1]. Desigur că asta nu înseamnă negarea unor situaţii distructive pentru Imperiu, ci doar ideea că o criză este până la urmă parte dintr-un proces natural de evoluţie. Luate individual, tulburările care afectează Imperiul acum nu sunt noi, şi nici nu au încetat odată cu tetrarhia lui Diocleţian. Dezastrele militare, migraţiile popoarelor, raidurile de-a lungul frontierelor, rebeliunile interne şi externe, foametea, falimentul, războaiele civile – toate sunt familiare în istoria romană. Să vedem câteva exemple:Crassus este învins la Carrhae, Varus pierde legiunile în Germania, Fuscus la fel pe Dunăre;cimbrii şi teutonii sunt izgoniţi abia în şase ani de Gaius Marius, Iulius Caesar face faţă migraţiei helvetilor;socii se revoltă cerând drepturi egale;mai multe personaje se luptă pentru controlul imperiului în 69 sau 192, uneori chiar incapacitatea împăratului de a înfrunta pericolele conduce spre confruntările civile.

Contextele interne şi externe au o legătură indisolubilă, iar pentru contemporani ordinea cauzală nici nu era atât de importantă[2]. Un scenariu pe care îl vom tot regăsi în secolul al III-lea şi nu numai ni-l oferă Domitian:acesta luptă cu succes împotriva chattilor în Germania, dar apoi suferă o serie de înfrângeri cauzate de daci. Profitând de haosul de pe fronturi, Saturninus încearcă uzurparea în Germania. Roma aşadar nu s-a bucurat niciodată de o autoritate absolută asupra inamicilor externi sau interni. Secolul al III-lea nu reprezintă o etapă izolată în istoria romană, separată de situaţia precedentă sau ulterioară.

Privind lucrurile într-un context mai larg, conflictele, secesiunile, uzurpările, în general subminarea autorităţii imperiale pot fi explicate dată fiind natura neomogenă a imperiului, care este un mare conglomerat de teritorii, popoare, forţe militare şi centre administrative regionale, sub egida imaginii împăratului care este, cel puţin la nivel ideologic, factorul unificator. Imperiul suferă de la bun început de o predispoziţie către dezintegrare dată fiind mare diversitate de elemente componente, un defect congenital care va duce până la urmă la destrămarea sa în secolul al V-lea. Iarăşi, căderea Imperiului de Apus ar putea fi interpretată tot drept o transformare, nu un colaps, iar ideea cum că ar fi fost declanşată de ce s-a întâmplat în secolul al III-lea ar trebui revizuită.

În ultimul timp s-a accentuat perceperea acestei “crize” drept un proces complex, determinat de interacţiunea unei serii complexe de factori. Geza Alföldi rezumă diversele aspecte ale perioadei în mai multe puncte:transformarea împăratului într-un despot militar, instabilitatea generală, creşterea puterii trupelor, creşterea influenţei provinciilor militarizate ca cele de la Dunăre, decadenţă economică, modificări sociale, descreşterea populaţiei, invazii la toate frontierele, tulburările moral-religioase, probleme de legitimitate şi baze ideologice[3]. În funcţie de aceşti factori s-a conturat o imagine sumbră asupra epocii care ar trebui uşor nuanţată. Criza nu este un cataclism care afectează în mod egal toate provinciile Imperiului[4]. Balcanii, spre deosebire de zona renano-danubiană, nu suferă atât de mult sub aspect agricol şi urban. La finele secolului încă mai există multe oraşe, unele chiar prosperând, dar curialespierd teren în faţa militarilor, birocraţilor şi marilor proprietari.

Senatorii sunt principalii perdanţi în acest secol:eliminaţi de la comanda legiunilor şi de la conducerea provinciilor, aceştia trebuie să îşi croiască alt drum spre o carieră politică strălucită. Măsura este iarăşi una punctuală, necesară, deoarece confruntat cu atât de multe ameninţări externe, Imperiul are nevoie de oameni cu multă experienţă militară, pe care îi putea furniza ordinul ecvestru.

Dio Cassius şi Herodian se poate de altfel să fi contribuit la acest mit al unei ere a întunericului, relevându-şi de fapt teama de a-şi pierde puterile în faţa militarilor în ascensiune. Mai mulţi specialişti subliniază continuitatea care caracterizează secolul al III-lea în ceea ce priveşte strategia militară, aplicarea justiţiei, cultele publice, reprezentările propagandistice ale puterii, etc.[5]Structurile socio-economice din mai multe regiuni sunt chiar intacte până în ultimele trei decenii ale secolului, în Africa, Italia sau Gallia păstrându-se în bună măsură infrastructura tradiţională, densitatea populaţiei şi prosperitatea, cel puţin asta pare să reiasă din izvoarele arheologice[6]. Acestea nu ne spun însă mai nimic despre taxări, datorii, diminuarea resurselor sau tenisunile sociale, ci că au existat grupuri de populaţie care au continuat să trăiască mai mult sau mai puţin în aceeaşi zonă de cultură materială.

Deplasările sunt iarăşi o problemă importantă, şi se pare că în perioadele de război prelungit cum ar fi 165-180 sau 250-284 oamenii încep să părăsească provinciile de la Dunăre şi Agri Decumates[7]. Tensiunile acumulate sub conceptul de “criză” nu presupun subminarea totală a modus vivendidin provincii, dar cauzează totuşi mutaţii. Izvoarele greceşti de pildă se plâng de povara ce apasă tot mai greu pe umerii populaţiei pentru a satisface nevoile materiale ale soldaţilor[8]. Unele comunităţi precum Skaptopara, Aragoe sau Takina sunt, conform plângerilor pe care le adresează împăratului, în pragul colapsului din cauza taxării exagerate, pentru care pledează şi numărul crescut de curatorescare au grijă ca banii să se păstreze pentru armate.

Întrebarea este dacă aceste probleme schiţate aici, care nu sunt noi, s-au adâncit într-o criză mai complexă şi multifaţetată care să ameninţe continuitatea sistemului roman. Dio Cassius în toate cărţile sale atrage atenţia asupra naturii turbulente a armatei, dificil de controlat, şi a pericolului emergenţei unei tiranii militare care să distrugă structura socială, mai ales dacă împăratul educă trupele ca pe o clientelă personală căreia populaţia trebuie să i se supună[9]. Herodian povesteşte şi el că viciile armatei deveneau din ce în ce mai alarmante, mai ales după ce Pertinax este ucis şi funcţia de împărat i se vinde lui Didius Iulianus, un semn al unei indiscipline ruşinoase a soldaţilor care manevrau autoritatea după bunul plac[10]. Este adevărat că puterea armatei devine mult mai vizibilă în acest secol cu pericole pe toate fronturile, dar ea se manifestă cu mult mai devreme[11], pentru că poate solicita oricând bunuri şi hrană, iar dacă comunităţile nu îndeplinesc condiţiile impuse, ea se poate uşor transforma într-o bandă de jefuitori.

Plângerile referitoare la comportamentul inuman al armatei abundă în istoria romană. Putem doar presupune că în condiţiile de război permanente din secolul al III-lea, cerinţele armatelor secătuiesc provinciile de graniţă şi provoacă migraţii ale populaţiei.

Depopularea agravată de epidemiile aferente stării de război prelungit înseamnă descreştere a producţiei, încasări mai slabe ale taxelor, o bază logistică inferioară şi mai multă presiune pe supravieţuitori de a asigura aprovizionarea armatelor. În astfel de zone în care procentul de soldaţi este ridicat şi are loc concomitent o scădere a populaţiei civile putem vorbi într-adevăr de o criză accentuată. Un indiciu al crizei poate fi şi declinul proiectelor edilitare şi al numărului de inscripţii, declin progresiv de la Severus Alexander care poate confirma tensiunile din cadrul comunitaţilor care continuă să îşi ducă traiul, dar în anumite limite. Notabilii locali se supun progresiv militarilor şi curatorilor, împărţind cu ei posibilităţile locale, pierzând statut şi neavând la dispoziţie mijloacele necesare pentru a iniţia construcţii, monumente, sau pentru a întreţine foarte bine infrastructura sau manifestările culturale şi religioase.

Un simptom al adâncirii problemelor preexistente în secolele anterioare îl reprezintă şi devalorizarea monedei imperiale, îndeosebi după 260. Antoninianus conţine în 238 argint în proporţie de 47% pentru ca în 253 să ajungă la un procent de 21% şi de numai 2, 7% în 268. Până în 253 aurei cântăresc cu o treime mai puţin ca în 193. În 253 monetăria din Roma devalorizează pentru prima dată monedele din aur, iar cele mai multe monede din aur nici nu se mai folosesc pentru schimb. Inflaţia nu apare peste tot în egală măsură, pentru că preţurile difereau de la regiune la regiune, cu specificităţile caracteristice. Victimele devalorizării sunt fermierii şi proprietarii, care primesc de la comandanţi monede care se deteriorează repede, iar la rândul lor soldaţii pot vinde prada cu preţuri mari. Aşadar, hinterland-ul marilor armate invocă cel mai bine ideea unei crize profunde în secolul al III-lea. Pe de altă parte, nici nu putem vorbi despre o uniformitate în manifestarea crizei şi anarhiei militare, ci mai degrabă despre un amestec de continuitate şi discontinuitate.

Nu este vorba despre o criză care apare brusc, sau de elemente componente noi, ci mai degrabă de o acumulare progresivă a acestora care a amplificat uneori viziunea unei perioade catastrofale, viziune care ar trebui nuanţată. Să nu uităm că, chiar şi după aceşti ani de lupte interminabile, şi externe, şi interne, în 284 Imperiul arată din multe puncte de vedere la fel ca în secolul al II-lea.

Note:

Southern 2001, 4.

Southern 2001, 5.

Alföldi 1989, 328-333.

Carrié, Rouselle 1999, 9-14.

Despre continuitate politică (administraţie, numiri în funcţie, rescripte) vezi Christol 1997, Leunisen 1989, iar ideologică (monede, titulaturi) Carson 1990, Peachin 1990.

Witschel 1999,

.

Witschel 1999, 178-207.

Dio Cass. 52. 28-29;Herod. 3.8.

De Blois 1997,

.

Alföldi 1989, 240.

Vezi de pildă cazul comandantului Valens din timpul lui Vitellius, 1.67-69.