Amoruri de vânzare

Relatam, în încheierea textului meu din numărul anterior, că, după spusele lui Plutarh, un poet comic ...vădind și haz, și respect pentru adevăr, a spus că Lamia este o altă Helepolis. Ne putem întreba de ce nu le-a fost îndeajuns contemporanilor porecla de Lamia pentru a o ponegri pe prea frumoasa iubită a lui Demetrios (și a lui Ptolemaios, dacă e să credem zvonurile). Lamia nu avea cum să fie un nume real, ci doar o poreclă, sau măcar un pseudonim din cele pe care francezii le numesc un nom de guerre, împrumutat din poveștile despre duhuri primejdioase. 

Feminitatea destructivă

Multe curtezane despre care aflăm tot felul de anecdote poartă porecle de acest fel, care fac aluzie la forța destructivă a feminității lor. Evident, nu toate:unele se numesc Glukera, „cea dulce”, altele Chrysis, „auria”. O altă curtezană în competiție cu Lamia pentru favorurile lui Demetrios Poliorketes își luase numele de Leaina, „Leoaica”.

În mitologie, Lamia era numele purtat de mai multe personaje, unele binefacătoare, sau măcar neutre, cum era acea Lamia care, iubită de Apollon, dăduse naștere Sibilei Erithree, după cum menționează marele lexicon bizantin Suda, sau, împreună cu Zeus, mama Sibilei Herophile (Paus. 10. 12. 1;Plut. de Pyth. Orac. 9.) Alte ipostaze însă sunt dintre cele mai înspăimântătoare:o regină Lamia din Libia stârnise gelozia Herei prin nemaivăzuta ei frumusețe care îl fermecase pe Zeus. Zeița, furioasă, îi răpise copiii și, ca să se răzbune, Lamia începuse ea însăși să răpească și să ucidă copiii altora. Furia și sălbăticia crimelor ei o urâțiseră peste măsură și îi schimonosiseră chipul, așa că doicile îi amenințau pe copiii neascultători că vor fi răpiți de acest duh de spaimă (Diod. 20. 41;Suda, s. v.;Plut. de Curios. 2;Schol. ad Aristoph. Pac. 757;Strab. 1. 19.) 

Dar e foarte plauzibil să considerăm că porecla de Lamia se referă la o altă tradiție poate ceva mai recentă, despre niște femei fantomatice foarte frumoase, care îi atrăgeau pe băieți cu iscusitele lor mângâieri și îi devorau, menținându-se în viață, ca vampirii, datorită cărnii lor fragede și sângelui proaspăt. (Philostr. Vit. Apollon. 4. 25;Hor. Art. Poet. 340;Apuleius, Met. 1. 57). O legendă asemănătoare era cea a Sfingei, monstrul cu cap de femeie și trup de fiară, care decima tinerii Tebei până ce Oedip a izbutit să dezlege enigma ființei cu patru, două și apoi trei picioare.

Lamia, fiica lui Cleanor

Plutarh, care i-a consacrat lui Demetrios o remarcabilă biografie, și Athenaios, a cărui a 13-a carte a Erudiților la cină e o adevărată monografie consacrată hetairelor, ne dau mai multe informații nu doar despre Lamia, ci și despre competitorii ei de ambe sexe la favorurile diadohului. Lamia, ni se spune, ar fi fost fiica unui anume Cleanor;o sursă mai târzie pretinde chiar că acesta era de neam nobil, dar acest detaliu e foarte greu de acceptat.

Lamia ar fi debutat foarte devreme pe scenă ca o talentată interpretă de aulos, fluierul cu două tuburi atât de des întâlnit în Antichitate. Or, spre deosebire de liră, aulos era un instrument pe care persoanele de condiție socială elevată nu-l foloseau deobicei. O legendă spunea că zeița Athena ar fi încercat odată să cânte din aulos, dar, când și-a văzut chipul oglindit în apă, schimonosit de suflatul în fluier, cu obrajii umflați, a smuls fluierul – care era ținut de două curelușe de piele – și l-a aruncat cât colo. Auletai erau de cele mai multe ori sclavi de ambe sexe sau prostituate și hetaire. 

La un moment dat însă, Lamia ar fi renunțat la teatru, devenind hetairă. Trebuie probabil să înțelegem detaliul transmis de izvoare în sensul că Lamia ar fi părăsit reprezentațiile publice în favoarea celor private, căci auletai, cei care cântau din aulos, erau o prezență la fel de frecventă ca și hetairele la banchetele aristocratice grecești. Vasele atice cu figuri negre sau roșii atestă din plin acest fapt, așa cum o vădește o splendidă monografie consacrată de François Lissarrague iconografiei banchetelor.

O dezbatere de două secole

În Introducerea la volumul pe care l-a editat împreună cu John Winkler și Froma Zeitlin, Before Sexuality, David Halperin observa că o viziune cuprinzătoare a sexualității antice nu poate evita varietatea formelor de prostituție și a prostituaților de ambe sexe, de la curtezanele ateniene cultivate și elegante la dansatorii profesioniști care se produc la banchetele masculine și până la cea mai amărâtă femeie de stradă. 

De aproape două secole – prima antologie consacrată sexului în Antichitate, Apophoreta, de Friedrich Karl Forberg a apărut în 1824 – eleniștii dezbat terminologia greacă a prostituției, și în mod special cuvintele pornê și hetaira. Atât James Davidson, cât și Leslie Kurke  sunt de părere că e vorba de o opoziție binară care distinge două tipuri complementare de prostituție, reflectând nu doar o realitate socială, ci și o confruntare de ideologii, în momentul în care lumea greacă este profund tulburată de apariția monedei. Căci moneda aduce cu ea nu doar modalități diferite de schimb, ci și un nou set de valori în viața socială și politică a cetății. 

Femeia ușoară și femeia-marfă

Termenul hetaira – „tovarășă”, „însoțitoare”, „prietenă” rămâne mai degrabă ambiguu și poate chiar eufemistic. E clar că e forma feminină a lui „hetairos”, denotând o femeie întreținută de un singur bărbat care are în schimb acces sexual exclusiv la ea, fără însă a-i fi soț legitim, și locuind de regulă în altă casă. În principiu măcar, o hetairă poate accepta sau nu un partener de relații amoroase. O ipoteză recent formulată de Edward Cohen susține că, de fapt, ambele denumiri își au originea în lumea bordelelor, cu cel de „hetaira” rezervat unei femei eliberate în parte măcar de sclavia sexuală și capabilă să refuze un partener care nu-i convine.

O pornê este reversul fără nume și fără chip al hetairei. Ea aparține lumii promiscue a bordelului ca o marfă care are un preț:cum observa James Davidson, nume brutal „comerciale” de prostituate ca Didrachmon sau Obole, ambele fiind de fapt nume de monede atice de mică sau medie valoare, reflectă depersonalizarea și reificarea unor femei, adesea de condiție (cvasi)servilă.

Spre deosebire de pornê, care e fățiș o marfă, hetaira participă la economia tradițională a schimbului de daruri, asemeni cu hetairoi sau cu poeții, dacă e să-l credem pe Pindar. Ea cedează insistențelor erotice ale unui amant în schimbul unor daruri, însoțite de regulă de un întreg arsenal de gesturi și de solicitări persuasive. Ca o antică Damă cu camelii, sau „escortă” din vremurile noastre, hetaira își găsește sau însoțește partenerul la sumposia cărora frumusețea și nu odată spiritul ei viu le conferă strălucire.