Amorul sau onoarea: de ce s-a sinucis Alexandru Odobescu?

Moartea lui Alexandru Odobescu, în 1895, a fost mai puţin înţeleasă şi mai mult romantizată, totul punându-se pe seama unui chagrin d’amour, coroborat cu un aşa-zis blestem al „Cloştii cu puii de aur”. Mai exact, ar fi fost vorba de scandalul iscat de relaţia extraconjugală a istoricului cu Hortensia Racoviţă, dar şi de neputinţa de a publica în întregime cartea cu care se identifica, cea despre tezaurul de la Pietroasa. În cele ce urmează, radiografiem perioada şi aşezăm în context gestul lui Odobescu, oferind şi câteva posibile explicaţii.

Orice s-ar spune, tragica dispariţie oferea ziarelor vremii şansa de a vorbi fie de un „roman”, fie de o „catastrofă”. Cel puţin „Gazeta Poporului” utiliza ambii termeni, adăugând, pentru a se vinde şi mai bine, o doză în plus de mister:„[…] amicul ce ne comunică aceste amănunte, cu cea mai sinceră emoţiune, ne roagă să-i păstrăm anonimul, dintr-un exces de delicateţă”[2].

Să mori în zodia Caragiale

Cu un gust morbid pentru gesturile „de dinainte de”, s-a vorbit şi de cele două scrisori de adio, pentru „amicul” Anghel Demetriescu şi pentru familie, „prenotate” în noaptea de 8 spre 9 noiembrie 1895. Mai există însă una, către Petru Poni, atunci ministru al Instrucţiunii Publice:din ea reiese că sinuciderea lui era, în primul rând, o chestiune de onoare, ivită din neputinţa de a dovedi, cu acte în regulă, buna întrebuinţare a banilor daţi de stat pentru amenajarea unui muzeu de mulaje.

Iar evocările contemporanilor vorbesc cu insistenţă de o „nemăsurată poftă de cheltuieli” (Iancu Cerchez)[3], de vreme ce „averea lui o cheltuise şi p-a nevesti-sii” (Teohari Antonescu)[4]. Un Odobescu extravagant desprindem şi din paginile lăsate de George Bengescu:

„[…] el ar fi putut să jóce un rol însemnat chiar în istoria politică a României, dacă nu ar fi fost nevoit să se lupte necontenit cu nisce greutăţi de ordin material ce proveneau, nu din lipsa de avere, ci din obiceiul ce luase, încă din tinereţe, de a duce, oriunde se afla, un traiu de viaţă larg, luxos şi disproporţionat cu mijlócele, de altmintrelea destul de mari, de care dispunea. […] De căte-ori avea o cercetare de făcut, o informaţiune de controlat într’un volum care nu se afla în posesia sa, Odobescu, în loc de a merge să’l consulte în bibliotecile publice, însărcina pe librari şi pe comisionarii din Bucuresci să’i aducă din Paris, din Londra, din Leipzig, din Petersburg cartea de care avea trebuinţă, oricare ar fi fost proporţiunile, dimensiunea şi preţul ei. [...] Aplecat de timpuriu lucrărilor istorice şi archeologice, Odobescu’şi formase cu multă ostenélă, dar tot de-o-dată cu cheltuieli considerabile, o bibliotecă din cele mai bogate, care conţinea tóte publicaţiunile streine relative la istoria antică şi modernă a frumóselor arte. […]

Transportul în Francia a unei părţi din biblioteca sa – căci la Paris ca şi la Bucuresci, Odobescu lucra «boereşte», adică numai cu cărţile lui, şi rare-ori se cobora până a merge să consulte vre-un volum la Biblioteca naţională sau la acea a Institutului;cheltuielile ocasionate cu instalarea lui într’o locuinţă cam strâmtă, dar mobilată cu luxul drag lui Odobescu;recepţiunile ce credzu de cuviinţă, ca membru al corpului diplomatic, de a da in onórea unilor din colegii sei şi a coloniei române din Paris (atunci când el nu era ţinut cătuşi de puţin de a primi), încurcară şi mai mult situaţiunea financiară a lui Odobescu, şi’l siliră, cu tótă inteligenţa lui, cu tótă afabilitatea şi distincţiunea de maniere care’l caracterizau, cu tótă ostenéla ce’şi dedese spre a se arăta amabil şi prevenitor faţă de compatrioţii noştri din Paris, a renunţa la serviciul diplomatic şi a’şi relua catedra de profesor, ’n care, pare-mi-se, el era mult mai bine la locul lui”[5].

Păstrându-i, totuşi, o frumoasă amintire, Nicolae Iorga completează tabloul, dar dintr-o perspectivă mai comprehensivă:„Trăia apoi, el, strălucitorul fost secretar de legaţie din Paris, prietenul atâtor oameni iluştri la Paris, ca un exilat, veşnic în nevoie de bani, silit a colabora la cărţi de cetire din care ar trebui să se găsească un cercetător ca să-i descopere partea, luptând cu creditorii inexorabili tot atât de mult ca şi cu guta care-l reţinea săptămâni întregi pe canapea”[6].

Ca să clarificăm totuşi ierarhia motivaţiilor care duceau la sinuciderea lui Odobescu, trebuie să ne întoarcem în vara anului 1887, când un incident, nu tocmai previzibil, îl aducea în conflict cu prim-ministrul I.C. Brătianu. Istoricul se confesase apropiaţilor, povestindu-le că pe drumul spre Florica, reşedinţa liderului liberal, fusese oprit în foarte dese rânduri de mai multe patrule care îl întrebau de rostul vizitei sale. Mica anecdotă era foarte repede exploatată de ziarul conservator „Epoca”, punându-l pe Odobescu într-o postură incomodă. Pe 24 mai/5 iunie 1887, apărea un articol intitulat „Nebunia cancelarului”, în care spusele lui Odobescu erau invocate drept probe că Brătianu ar fi bolnav psihic şi ar încerca să ascundă acest lucru izolându-se de restul lumii[7].

Conflictul istoricului cu ministrul D.A. Sturdza

Odobescu reacţiona printr-o scrisoare deschisă, arătând că se simţea folosit într-un război de presă cu care nu avea nicio legătură[8]. Din corespondenţa privată reiese însă altceva, Odobescu fiind totuşi satisfăcut de cele întâmplate. La 26 mai/7 iunie 1887, îi povestea Saşei, soţia lui, toată păţania, socotind că „asta îl va înfuria pe Mistreţ”.Şi se mai lăuda că trimisese un răspuns la articolul din „Epoca”, însă unul cu subînţeles:având aerul că îl apără pe Brătianu dar în realitate luându-l „pe Marele Vizir la trei parale”.

Era un joc care avea să îl coste foarte scump:cu puţin înainte de acest episod, ministrul Instrucţiunii, D.A. Sturdza, îl asigurase că va susţine în guvern un supliment financiar pentru publicarea monografiei despre tezaurul de la Pietroasa, mult extinsă faţă de proiectul iniţial;după consumarea scandalului însă, acest sprijin nu a mai venit niciodată, întreţinând duşmănia proverbială dintre cei doi intelectuali. A urmat o polemică fără sorţi de soluţionare, dusă în paginile Monitorului Oficial, unde Sturdza îşi persifla preopinentul:„de la 80 de coale cari le socoteaţi prea îndestulătoare la 1885, cereţi astădzi 165 de coale de tipar, adică înduoit. Câmpul sciinţei este foarte vast şi s-ar putea ca, lucrând înainte şi lărgindu-se punctul de vedere al investigaţiunilor, peste duoi ani să cereţi a mări publicaţiunea de la 165 coale la înduoit sau întreit”[9].

Cu aerul că lua apărarea savantului, „Epoca” se folosea de această neînţelegere pentru a lovi în adversarul politic:este un aspect care a sporit intensitatea polemicii, „Epoca” prefaţând replicile odobesciene cu nişte comentarii redacţionale foarte acide:„[…] în anul acesta, Ministerul Instrucţiunei Publice refusând a da acestei opere importantele desvoltări ce-i sunt indispensabile, ea este deocamdată întreruptă. Guvernului actual îi aparţine tristul privilegiu de a împiedica, de a opri, de a sterpi şi de a strâmba orice lucru bun şi folositor ar putea să se facă în ţară la noi”[10].

Trecerea în tabăra adversă liberalilor, foarte costisitoare

Din aceeaşi corespondenţă a lui Alecsandri, suntem familiarizaţi şi cu punctul de vedere oficial asupra mult disputatei monografii Le trésor de Petrossa. Odobescu îi amplificase dimensiunile iniţiale mărind costurile şi punând Ministerul Instrucţiunii într-o postură nu foarte convenabilă faţă de editorul J. Rothschild. La 2/14 octombrie 1887, poetul îi relata aceluiaşi Bengescu:

„[…] am petrecut o oră cu Sturdza ca să-i vorbesc despre afacerea Odobescu-Rothschild şi despre restul datoriilor faţă de antreprenorii restaurării nenorocitei noastre biserici. Sturdza mi-a făgăduit formal să aranjeze curând această plată dublă, ca să pună capăt exploatării tezaurului de la Pietroasa. Sunt propriile lui cuvinte. Dar Odobescu a sfârşit prin a obosi guvernul prin neîncetatele lui cereri şi foarte natural a trecut în opoziţie, punându-şi condeiul în slujba Epocii. Această schimbare a fost bună pentru el, căci a câştigat dacă nu mulţi bani, cel puţin o aparenţă de sănătate înfloritoare.

L-am văzut la o şedinţă a Academiei, proaspăt ca un mirt şi destul de rece faţă de mine;de asemenea, l-am zărit la prima reprezentaţie a lui Ovidiu, dar a dispărut de îndată ce succesul piesei s-a accentuat. Poate era grăbit să redacteze un articol zdrobitor pentru autor. De atunci n-am mai auzit vorbindu-se de el;ca să spun drept, nici nu m-am mai interesat, având obiceiul să-mi răsplătesc duşmanii printr-o indiferenţă totală”[11].

După cum vedem din corespondenţa abia citată, trecerea lui Odobescu în tabăra adversă era deja notorie, ea materializându-se, la început de noiembrie, într-un articol unde D.A. Sturdza era comparat cu „acei emasculaţi miniştri” bizantini care îi sfătuiau de rău pe împăraţi[12]. Odobescu se referea de fapt la Universitate şi la dificultatea de a găsi o sală pentru cursul său de arheologie, grăbindu-se deci să critice guvernul şi pe „cei ce, pe tot minutul şi în tot felul, dau dovezi pipăite că dispreţuiesc şi urăsc ştiinţa şi cultura intelectuală […], le urăsc într-atâta încât în capul Instrucţiunii oameni al căror scop nepregetat este de a sdrobi orice demnă pornire spre luminarea naţiunei […]. Am încercat eu însumi acest fapt în mai multe rânduri, de trei-patru ani încoace. Am constatat totdeauna că însuşi capul instrucţiunei de la noi [D.A. Sturdza], sub cele mai sofistice pretexte, s-a împotrivit cu dârjă îndărătnicie la orice propunere ce ar fi avut de scop de a realta (?) nivelul intelectual al ţării”[13].

D.A. Sturdza:„...domnul Odobescu datoreşte Academiei 1.480 lei”

Era clar că din acel moment Odobescu nu mai putea spera la vreo înţelegere din partea lui Sturdza. În primăvara lui 1888, acesta nu mai era ministru al Instrucţiunii, dar rămăsese secretar general al Academiei. Şi prezenta un raport despre maniera nu tocmai onorabilă în care Alexandru Odobescu întrebuinţase banii primiţi de la Academie pentru copierea unor documente din arhivele pariziene.

„În şedinţa de ieri, nemernicul de Sturdza a avut o ieșire foarte violentă contra mea, legată de documente”, se confesa Odobescu soţiei la 25 martie/6 aprilie 1888.

Atacând, Sturdza venea însă cu cifre concrete:„Mai am onoare a aduce la cunoştiinţa domniei voastre că domnul Odobescu datoreşte Academiei 1.480 lei după comptul ce am onoare de a anexa aci. Această datorie îşi trage originea din avansuri luate pentru lucrări nefăcute şi contul lor a fost regulat de mine la 15 septembrie 1884. Propun ca sau aceşti bani să fie înapoiaţi sau domnul Odobescu să facă o altă lucrare pentru Academie”[14].

Socotindu-se că „rufele” trebuiau spălate în familie, înaltul for decidea ca raportul lui Sturdza să nu fie publicat în Analele Academiei[15]. A contat, cu siguranţă, şi faptul că prietenii săi conservatori erau atunci la putere, veşnicul său susţinător, Titu Maiorescu, deţinând atunci chiar portofoliul Instrucţiunii. Conflictul istoricului cu liberalii nu se sfârşea aici, înregistrând un alt moment fierbinte un an mai târziu, când Odobescu îşi depunea candidatura la unul dintre premiile Academiei[16].

Începând cu 22 martie/3 aprilie 1889, niştearticole extrem de dure din „Democraţia” îi negau atât competenţele de istoric, cât şi acelea de literat:„Odobescu se prepară să momească Academia, în scop d-a se putea bucura de cele 12.000 lei”[17].Ediţia aceluiaşi cotidian din 25 martie/6 aprilie 1889 îl „desfiinţa” mai întâi pe arheologul Odobescu:

„[…] Fără îndoială că încercările arheologice ale d-lui Odobescu au o mai mare valoare decât acelea ale d-lui Butculescu;dar ele nu sunt adevărate studii, ci numai notiţe descriptive, făcute repede, pentru trebuinţa unei reviste, unui ziar sau a unui raport, plătit de ministrul Instrucţiunei Publice. D-l Odobescu, când dă peste atâtea şi atâtea obiecte, trimes să le vază şi să le studieze, adesea cu fonduri ale statului, d-sa le descrie, mai glumeşte, dar nici o lumină nu răsare din munca sa facilă. […] Nu comentează ca să reverse lumină, nici nu desleagă enigmele. Le lasă pe socoteala altora”[18].Mai apoi se spunea că în nuvelele istorice scrise de Odobescu „s-a depus multă muncă, foarte multă muncă şi foarte puţin talent”[19];că restul celor trei volume propuse pentru premiere nu ar fi decât „un amestec fără valoare, nişte schiţe şi dări de seamă care pot figura cu oarecare demnitate în ziare cotidiane, dar care niciodată n-ar fi trebuit, pentru binele autorului, să fie adunate în volume, şi care, în orice caz, n-ar fi trebuit, pentru respectul datorit Academiei, să aibă pretenţia d-a ataca premiul Năsturel de 12.000 lei”[20].Într-un alt articol, din 30 martie (11 aprilie) 1889, „Democraţia” conchidea că „stilul d-lui Odobescu este fals, este efeminat, foarte sărac…”[21].

Istoricul, atacat şi prin intermediul unei piese de teatru

Apărat de Maiorescu, Odobescu îşi adjudeca, totuşi, acel premiu, expunându-se însă altor vexaţii din partea „colectiviştilor” liberali. Mai întâi, Sturdza a făcut tot posibilul ca ceremonia de acordare a premiului Năsturel-Herescu să nu aibă loc[22]. Mai apoi, a insistat ca, din banii primiţi, Odobescu să îşi plătească restanţele faţă de Academie (1.480 fr.), plus o datorie personală faţă de el (2.800 fr.)[23]. „Democraţia” îl lovea însă din nou (şi nu îl menaja nici pe susţinătorul său V.A. Urechia), publicând o satiră la adresa distincţiei pe care o primise. În numărul de duminică, 9/21 aprilie 1889, apărea o piesă de teatru numită Cerşetorul şi pomana, din care redăm un fragment edificator:

„Scena se petrece în sala cea mare a Academiei. Cogălniceanu presidează. Academicienii stau în jeţurile lor;tăcerea e solemnă;se aude un servitor al Academiei strigând nevestei sale:«Unde e cloşca cu pui?» Odobescu tresare. Sturza zâmbeşte. Urechia tuşeşte, făcând semn lui Brânză şi lui Ştefănescu că acel servitor care întrebase de cloşcă trebuie să fie un agent colectivist. Ceilalţi academicieni se uită la Odobescu. Afară sgomotul creşte. Acelaş servitor strigă necontenit:«Unde e cloşca cu pui? Unde e cloşca?» Uşierul, ştiind că e vorba de premierea lui Odobescu şi crezând că preşedintele întreabă de cloşcă, intră repede în sală. Hasdeu pufneşte în râs.

Uşierul – D-le preşedinte, cloşca e la muzeu;numai doi pui lipsesc, de când a dat uliul în cloşcă, şi câteva petre i s-au scuturat de pe aripi.

Cogălniceanu – (Prefăcându-se că e necăjit) Eşi afară! Cine te întreabă de cloşcă?

Uşierul – (Speriat) Am crezut…

Urechia – Eşi afară! (mai încet) colectivistule! […]

Urechia – […] Odobescu a scris 50 de coale despre «cloşca cu pui» fără a pomeni o vorbă despre ea.

Negruzzi – Cum?

Sturza (surâzând) – Aşa e!

Urechia – Aşa e d-le Sturza, aşa e, şi bine a făcut Odobescu. D-lor, el o ia de la primul ciocan şi prima nicovală din lume. El o ia de la primul meşter aurfăurar din lume, ca să ajungă la «cloşca cu pui». Aici e meritul Savantului. Sub liberali, a scris 50 de coale despre toate industriile metalurgicale, a înnumărat chiar câte ciocane au căzut peste toate nicovalele, până la Goţi. Junimiştii i-au acordat alte 80.000 de lei pentru alte 50 de coale, în care va enumera câte cloşci a precedat cloşca cu pui, începând cu «cloşca S-tei Vineri» care şi ea a fost cu totul şi cu totul de aur. Şi rămâne altor guverne onoarea de a-i vota toate creditele cuvenite până când va deslega marea problemă a cloşcii. Cloşcă cu pui pe cer, cloşcă cu pui a Sfintei Vineri, cloşcă cu pui în muzeul nostru, cloşcă cu pui a răposatului Epureanu, cloşca cu pui a lui Pantazescu, şi toate de aur, iacă un X mare în aurfăurărie. Între aceste cloşci este o rudenie. Şi vă pot asigura că Odobescu le-a dat de rost. În curând veţi afla câţi pui au avut toate aceste cloşci, şi câţi din pui au căzut cloşci, şi câţi din pui au rămas în Anglia”[24].

Ultimele cuvinte din citatul oferit de noi erau o aluzie răutăcioasă la un alt scandal în care Odobescu fusese implicat, în ianuarie 1868, când Cezar Bolliac, voind să îl atace de fapt pe I.C. Brătianu, pretindea că respectivul tezaur ar fi fost vândut pe furiş englezilor, în contextul transportării lui la Expoziţia Universală de la Paris (1867). Odobescu se disculpase atunci (dar fără a fi ascultat) într-o amplă dare de seamă, din care rezulta, dimpotrivă, ceva cu totul onorant:românii fuseseră invitaţi să expună „cloşca”, pe timp de nouă luni, şi în muzeul londonez South Kensington. Imaginea sa publică preocupându-l nespus pe Odobescu, gândul sinuciderii începea să îl viziteze cu mult înainte de a trece efectiv la fapte[25]. Iar după cele arătate mai sus, pentru perioada martie-aprilie1889, Odobescu nu avea nevoie de vreo complicaţie sentimentală pentru a-şi curma viaţa!

Orgoliu, izolare, anxietate

Odobescu dezvolta diferite teorii complotiste, numărul persoanelor bănuite că i-ar fi împotrivă fiind totuşi prea mare ca să nu ne gândim că distinsul istoric era ocolit tocmai pentru că devenise realmente intratabil. Literatura lui epistolară nu era doar un prilej de a se defula, el folosind-o şi ca pretext de a testa vechile relaţii sau a-şi confirma noile suspiciuni. Prin urmare, scria uneori tocmai acelor persoane pe care nu le vedea cu ochi buni, fie cerându-le ceva, fie făcându-le confesiuni. Probabil că astfel lupta istoricul contra izolării, căutând, dacă nu alianţe, atunci măcar o captatio benevolentiaela nivel minimal.

De pildă, scrisoarea către directorul Muzeului Naţional de Antichităţi începea cu „iubite d-le Tocilescu” şi continua cu ideea că vedea peste tot „numai piedici la lucrările ştiinţifice ale celor ce nu sunt în favoare la pocitura de Sturdza. Îmi pare rău că şi aci te aflu în cale, căci nemernicul de ministru merită şi aci să fie tratat cum se cade unei astfel de lighioane. Deci să nu crezi că orice voi zice publicului despre Sturdza te priveşte. […] Voi fi dar silit să arăt că mi s-a oprit examinarea colecţiunii de medalii puse sub obroc de Sturza şi de familia sa. […] Te plâng, dragă Tocilescule, de a fi la ordinele unui asemeni animal”[26].

Câtă sinceritate conţineau oare aceste rânduri? Odobescu îl bănuia pe Tocilescu de faptul că ar fi profitat de conflictul său cu Sturdza pentru a se oferi drept alternativă, făcând totul ca să intre în graţiile influentului om politic. Furia îi era accentuată la un moment dat de faptul că ministrul Instrucţiunii (Th. Rosetti) îi trimisese un funcţionar care îi cerea un exemplar din lucrarea despre tezaurul de la Pietroasa, spre a fi dat drept cadou prinţului de Neapole, venit în vizită la Bucureşti . Or, cererea ministerului era deranjantă de vreme ce autorul cărţii nu fusese invitat să ofere personal acel volum, favoarea revenind elevului său Tocilescu, în calitate de director la Muzeului Naţional de Antichităţi. „Pedantul ăsta ridicol de Tocilescu le este suficient”, concluziona el plin de amărăciune”[27].

 „Să văd în fiecare zi astea două feţe antipatice, a lui Microb şi a canaliei soioase de Kogălniceanu, îmi repugnă cumplit”

Pe ansamblu, corespondenţa din acele zile ne dă impresia că istoricul se considera abandonat de toată lumea. Devenise aşadar sacrificabil şi se aştepta la orice tip de vexaţii. „Am primit totuşi o convocare pentru sesiunea Academiei care începe în 14 zile– scria el Saşei la 13/25 februarie 1890. Mă întreb dacă voi merge. Să văd în fiecare zi astea două feţe antipatice, a lui Microb şi a canaliei soioase de Kogălniceanu, îmi repugnă cumplit. Numai gândul la ei mă oripilează”[28]. Microbul era, evident, Sturdza, iar Kogălniceanu, preşedintele de atunci al Academiei.

Conflictul cu Sturdza îl îndepărtase pe Odobescu de liberali, apropiindu-l în schimb de conservatori şi junimişti. Era însă convins că influentul său inamic îl urmărea pretutindeni, deseori temerile sale fiind mai curând intuiţii ori calcule de probabilitate şi mai puţin certitudini. Credea îndeosebi că relaţiile personale şi de rudenie pot fi mai puternice decât cele de partid, îndemnându-i pe ultimii săi susţinători să-l abandoneze. În scrisoarea către Saşa din 28 februarie/12 martie 1890, istoricul pretindea că intrigile lui Sturdza i-ar fi îndepărtat toţi apropiaţii:„Văd din ce în ce mai clar că acele calomnii otrăvite şi oculte pe care mizerabilul acesta de Sturdza le răspândeşte peste tot împotriva mea i-au câştigat pe junimişti, printre care are două rude pe posturi de conducere – pe pretenţiosul de Carp, cumnatul lui, şi pe gogomanul de Th. Rosetti, vărul lui”[29].

După cum reiese dintr-o scrisoare deja citată, aceea din 28 februarie 1890, suspiciunile sale îi vizau inclusiv pe susţinătorul său, junimistul Titu Maiorescu, dar şi pe conservatorul Alexandru Lahovary, ministrul de Externe căruia urma să îi ceară ajutor în chestiunea muzeului de mulaje:„Ţi-am zis, cred, deja că comisia de buget a anulat fondurile necesare continuării operei mele despre Pietroasa. Maiorescu, cel care trebuia să susţină fondurile, a lipsit de la şedinţa în care s-a dezbătut chestiunea aceasta. Oare a făcut-o special? Mi-e teamă că da, pentru că dragul de Maiorescu nu mi-a mai dat niciun semn de viaţă toată iarna;nici măcar o carte de vizită, deşi am fost pe la el. Sigur a fost câştigat de virusul calomniator răspândit împotriva mea de şefii bandei colectiviste, asociaţii clandestini şi viitori ai junimiştilor. E adevărat că nu-i mai am de partea mea nici pe conservatori;pentru că urzica asta umflată de trufie care e Alexandru Lahovari a fost întotdeauna – şi nu ştiu de ce – împotriva mea”[30].

„Ce să fac? Nu ştiu!”

Am oferit câteva detalii financiare  pentru ca acela care citeşte acest text să intuiască disperarea pe care istoricul o încerca în toamna anului 1895:la 4 octombrie se instaura un guvern condus de nimeni altul decât D.A. Sturdza! Scrisorile din ultimii ani ne demonstrează că Odobescu era obsedat de „Microb”, punându-i în seamă orice neplăcere pe care o suferea. În scurt timp, era somat să arate, pe bază de chitanţe, cum anume utilizase fondurile oferite de Ministerul Instrucţiunii pentru crearea muzeului de „modelaturi”. Miza era destul de mare, liberalii urmărind nu numai definitiva lui compromitere, ci şi culpabilizarea adversarilor conservatori, care facilitaseră afacerea mulajelor.

Scriind soţiei sale Saşa la 1 iulie 1895, Odobescu enumera o lungă listă de datorii, culminând cu somaţiile ministeriale legate de amenajarea muzeului său de mulaje după capodoperele artei antice. În 1892 primise în acest scop de la minister 8.000 de franci şi încă pe atât în 1893, deci în total 16.000. Dar pentru felul în care îi cheltuise, actele doveditoare de care dispunea nu acopereau decât maxim 4.500 de franci. „[…] Dar restul? Iată suma care mă apasă pe creier– recunoştea el – mai ales în acest moment când par dispuşi să işte tot felul de scandaluri. Cum să le evit? [...] pentru că văd această insistenţă crescândă din partea ministerului. Ce să fac? Nu ştiu!”[31]

FOTO:În 1867, tezaurul fusese transportat la Paris, pentru a fi expus în cadrul Expoziţiei Universale;cu ocazia respectivă – pretindeau detractorii lui Odobescu – piese din tezaur ar fi fost vândute pe furiş englezilor

De la 4 octombrie 1895 venise, aşadar, la putere un guvern condus de adversarul său, D.A. Sturdza. Deşi pomeneşte de presiunile oficiale care se făceau asupra sa, scrisoarea pe care Odobescu i-o adresa lui Petru Poni „cu limbă de moarte”, la 8 noiembrie 1895, ne sugerează că relaţiile dintre ei fuseseră mai degrabă cordiale. Se înţelege că problema banilor pentru muzeul de mulaje constituia miezul acestei epistole, Odobescu asumându-şi vinovăţia:

„[…] am primit în deosebite rânduri o sumă totală de 16.300 lei şi ceva. Începusem chiar zilele trecute să descurc aceste socoteli cu un impiegat al ministerului, fiind însumi foarte nepriceput într-acestea. Pentru o mare parte din cheltuieli am aflat în vraful încurcat al hârtiilor mele chitanţe şi piese justificative. Dar nu sunt în stare a urma şi a elucida pe deplin această contabilitate. Nu vreau însă a lăsa să apese asupra-mi greutatea unei dezordini din care numeroşii mei duşmani mi-ar face în public şi prin gazete ruşinoase imputări. Pe dumneata, stimate domnule Poni, vin să te rog să împiedici a se face zvon pe nedrept asupra acestei chestiuni şi a se revărsa o pată postumă asupra numelui meu. Familia mea, doamna Odobescu, fiica şi ginerele meu Damian se vor ocupa a satisface pe deplin orice drepte cerinţe ale ministerului în această privinţă”[32].

Două zile mai apoi, la 10 noiembrie 1895, Alexandru Odobescu îşi lua viaţa cu o supradoză de laudanum. Ameninţarea unui alt scandal financiar se corobora acum cu alte mari probleme:o sănătate tot mai precară, lipsa posibilităţilor de a se întreţine, marginalizarea profesională, un posibil divorţ. Pentru un om de onoare cum se considera el, sinuciderea apărea ca o soluţie salvatoare. Toată viaţa îşi cultivase această alură de cavaler înconjurat de măscărici;încă din tinereţe practica scrima în clubul special organizat la el acasă şi, mai ales, dădea sume mari de bani pe mobile, veşminte şi porţelanuri franţuzeşti, alese cu premeditare dintre cele mai scumpe;apoi, ca director la Şcoala Normală, invita la masă, prin rotaţie, câte doi-trei elevi, spre a-i deprinde cu o conduită aleasă[33].

Era felul său de a sublinia distanţa faţă de ceilalţi sau, cine ştie, de a-şi trata complexul „nedoritului”;adică trauma ascunsă a fiului care plăteşte, fără ca nimeni să i-o spună deschis, păcatele tatălui, colonelul Odobescu, participant la răsturnarea şi arestarea guvernului paşoptist! În toată această dramă, pasiunea letală pentru Hortensia Racoviţă era doar metafora unei vieţi rău ursite.

 Note:

[1]Vezi Florentin Popescu, „Nebun n-am fost, dar am căzut pradă…”, în „Magazin istoric”, an XXXIV, serie nouă, nr. 4 (409), aprilie 2001, pp. 78-79.
[2]Vezi „Gazeta poporului. Ziar naţional-liberal”, Joui 16 (28) Noembre 1895, p. 1. Articolul este atribuit lui Caragiale, iar dezvăluirile lui Anghel Demetriescu.
[3]„Magazin istoric”, numărul din aprilie 2001, mai sus citat, ilustrează articolul despre sinuciderea istoricului (p. 81) cu un fragment din Iancu Cerchez, Însemnări din viaţa mea.
[4]Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005, p. 168.
[5]George Bengescu, Câteva suvenire ale carierei mele, Bruxelles, Editura Paul Lacomblez, 1899, pp. 78-81, 85-87. Odobescu se implica puţin în activitatea legaţiei române de la Paris, adevăratul scop al şederii sale aici fiind acela de a se documenta şi scrie despre cele descoperite la Pietroasa.
[6]Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 166. Iorga făcea şi el aluzie la Hortensia Racoviţă, numind-o „o nemernicie de dragoste aşa de întârziată”.
[7]„Epoca”, Duminecă, 24 Maiu (5 Iunie) 1887, p. 1.
[9]Monitorul OficialNo. 147, Marţi 6 (18) Octobre 1887, p. 3522.
[10]„Epoca”, Duminecă 27 Septembre/9 Oct. 1887, p. 1;Vezi şi „Epoca”, Sâmbătă 3 (15) Octobre 1887, pp. 1-2. Textul lui Odobescu era „agravat” de felul cum ziarul îi prefaţa intervenţia:„neobositul ministru al Instrucţiunei Publice, care pe toţi oboseşte…” (p. 1);„cicălitorul şi îndârjitul ministru” (p. 1);„meschin negustoraş” (p. 2);„noi ne întrebăm până când oare sta-va cultura bietei noastre ţări copleşită sub ţestul unor aşa înderetnice şi mocirloase broaşte” (p. 2).
[11]Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, p. 20.
[12]Alexandru Odobescu, „Clădirile noastre de cultură publică”, în „Epoca”, Mercuri, 4 (16) Noembre 1887, p. 2.
[13]Ibidem.
[14]Vezi la Alexandru Odobescu, Opere, XI, Corespondenţă 1887-1888, Bucureşti, Editura Academiei, 1986, notele 3 şi 4 de la scrisoarea nr. 1435, pp. 751-752.
[15]Ibidem, p. 752.
[16]Concura cu cele trei volume Scrieri literare şi istorice, apărute în 1887.
[17]„Academia Română şi nemuritorul Odobescu”, în „Democraţia”, Mercuri 22 Martie (3 Aprilie) 1889, p. 1.
[18]Ibidem, pp. 1-2.
[19]„Academia Română şi nemuritorul Odobescu”, în „Democraţia”, Sâmbătă 25 martie (6 aprilie) 1889, p. 1.
[20]Ibidem.
[21]Articolul la care ne referim are acelaşi titlu. Vezi, „Democraţia”, Joi 30 martie (11 aprilie) 1889, p. 2.
[22]Ibidem, pp. 111-112. Într-o scrisoare către Saşa Odobescu, redactată la 10/22 aprilie 1889, istoricul vorbeşte de „laşul ăsta de Kogălniceanu”.
[23]Acestea erau sumele pretinse, Odobescu recunoscând doar 1.000, cel mult 1.800 franci (Vezi scrisoarea din 10/22 aprilie 1889, menţionată mai sus. Alexandru Odobescu, Opere, vol. XII, Corespondenţă 1889-1891, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992, p. 112).
[24]„Democraţia”, Duminecă 9(21) aprilie 1889, p. 2.
[25]Conform scrisorii din 11/23 aprilie 1889 (Vezi Alexandru Odobescu, Opere, vol. XII, Corespondenţă 1889-1891…, p. 114).
[26]Este o scrisoare mai veche, din 31 octombrie 1887 (Vezi Alexandru Odobescu, Opere, vol. XI, Corespondenţă 1887-1888…, p. 414).
[27]Alexandru Odobescu, Opere, vol. XII…, pp. 363-364.
 [28] Ibidem, p. 341.
[29]Ibidem, p. 357.
[30]Ibidem, p. 358.
[31]Alexandru Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, Bucureşti, Editura Academiei, 1996, pp. 513-514.
[32]Ibidem, p. 646.
[33]Până în ziua când unul din ei, Coriolan Drăgănescu, îl scotea din sărite şi-l determina pe manieratul Odobescu să-l pălmuiască. Incidentul devenind scandal de presă, plecarea lui Odobescu de la conducerea Şcolii Normale a părut un lucru de la sine înţeles.