Amintiri din „uzina morţii“. Elisabeta Mendel a fost martora crimelor comise de nazişti în lagărul de la Auschwitz
Elisabeta Mendel avea 31 de ani când a fost deportată, în luna mai a anului 1944, în lagărul de la Auschwitz. Deşi s-a numărat printre puţinii supravieţuitori ai Holocaustului, aceasta a putut povesti abia după 40 de ani cum se murea în lagărul de concentrare.
Amintirile din „uzina morţii” au fost consemnate în 1984 de către doi jurnalişti vâlceni, Gheorghe Smeureanu şi Ioan Barbu, şi publicate în ziarul „Orizont”, singurul ziar din Râmnicu Vâlcea, din perioada comunistă. În 1944, Elisabeta Mendel locuia în comuna Pantinceu, din judeţul Cluj. Primul soţ al femeii a murit pe câmpul de luptă, cu puţin timp înainte ca ea să fie deportată în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Înainte să ajungă în Polonia, Elisabeta Mendel a fost dusă de jandarmi într-un ghetou de la marginea Clujului, alături de alte câteva mii de evrei.
„Era o fostă fabrică de cărămizi, un şir de polăţi. Am fost strânşi aici, din Cluj şi din alte împrejurimi, peste 15 000 de oameni bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii. Ne făceau mâncare în căzi mari de baie, nu aveam pe ce dormi, cu ce ne acoperi noaptea copiii. Au început bătăile. Unii erau torturaţi îngrozitor, abia îi mai recunoşteai la întoarcere. (...) În cele trei săptămâni cât am stat la Cluj am simţit infiltrarea groazei, sentimentul că ne-am pierdut drepturile de oameni. Pe 27 mai, am fost înghesuiţi în vagoane pentru animale. Tot drumul a fost un chin inimaginabil. În gara Nyregyhaza, hortiştii ne-au predat nemţilor. După două zile şi trei nopţi am putut coborî din tren ca să bem apă. În vagoane, mizeria ajunsese de neînchipuit. Închişi ca într-o cutie, am trăit 92 de oameni cu senzaţia că suntem într-un sicriu umblător. Mulţi n-au rezistat, agonizau în aerul îmbâcsit şi se salvau prin moarte de chinurile care aveau să urmeze. (...) Porţile Auschwitzului erau ca nişte porţi ale destinului. În pragul lor se despărţeau mamele de copii, fraţii de surori, soţii de soţiile lor. Aici m-am despărţit eu de fratele meu Zoltan. Pe drum spre lagăr m-a rugat să-i dau o bucată de slănină. I-am spus că slănina o păstram pentru mai târziu, că nu se strică. N-am să-mi port ierta niciodată că nu i-am satisfăcut această dorinţă. De atunci, de la poarta Auschwitzului n-aveam să-l mai revăd niciodată”, a spus Elisabeta Mendel.
După „triaj”, înainte de a fi conduşi în barăci, toţi deportaţii erau tunşi la piele, obligaţi să facă duş cu apă rece şi apoi îmbrăcaţi cu se găsea. Elisabeta Mendel a început o luptă cruntă pentru supravieţuire în haine de bal. Deţinuţii care dădeau cel mai mic semn de slăbiciune ajungeau în camera de cazare sau la crematoriu.
“ Dintr-un morman de haine vechi am primit o cămăşuţă de copil, o pereche de saboţi şi o rochie mov, lungă, un fel de rochie de bal. (…) La ora 3 noaptea, eram scoase la apel, aliniate câte 5, în poziţie de drepţi până la 8 sau 9 dimineaţa. Se făcea numărătoarea, iar apoi se dădea comanda ca toată lumea să se dezbrace şi, cu hainele în mână, treceam una prin faţa doctorului Mengele şi a celorlalţi SS-işti. Pe cele care dădeau semne de oboseală sau boală, doctorul călău le diagnostica “apte pentru crematoriu”. De fapt, selecţionări de un fel sau altul aveau loc în fiecare clipă, iar una dintre cele mai dramatice se petrecea la aşa-zisa masă de prânz. Cam la zece deţinute exista o singură oală în care se turnau zece polonice de ciorbă. Cred că o făceau din iarbă cosită de pe marginea şanţului. Nu avea niciun gust şi era plină de pământ, aşchii. Oala trecea din mână în mână, sorbeam, n-aveam lingură. Cele de la coada şirului strigau la cea care lua oala să nu bea prea mult, să o dea mai departe. Dar, ultimele două, trei, rămâneau de fiecare dată şi fără fiertură. Dimineaţa mai primeam câte o cană surogat de cafea, tot un fel de apă chioară, iar seara o felie de pâine pe care o mâncam firimitură cu firimitură”, a povestit supravieţuitoarea Holocaustului.
Copiii, primele victime ale Holocaustului
Cruzimea naziştilor nu cunoştea limite. Printre episoadele care au marcat-o pe Elisabeta Mendel a fost cel în care un bebeluş, a cărui naştere a fost percepută de multe deţinute ca fiind singura minune din infernul de la Auschwitz, a fost lăsat să moară sub soarele arzător, la marginea lagărului de exterminare. Cel care a hotârît că pruncul nu are drept la viaţă a fost chiar Mengele, cel supranumit 'doctorul Moarte".
“ Erau 32 de barăci şi în fiecare trăiau 1 200 de femei. Barăcile aveau câte o sobă imensă de cărămidă în care se făcea puţin foc. Ţin minte aceste sobe fiindcă au jucat un rol într-o întâmplare tragică petrecută la intrarea în lagăr. Nu-mi dau seama cum se întâmplase, dar doctorul Mengele şi cu Eichman nu au observat la triajul făcut prin porţile Auschwitzului că una dintre noi era însărcinată în luna a opta. A avut noroc, altfel ar fi mers imediat la crematoriu. După o lună, femeia, o fată din Lugoj, a născut. Am ajutat-o fiecare după puteri. Eram foarte fericite, ni se părea că naşterea acestui copil, o fetiţă, ar fi un semn că viaţa poate învinge. Ne era, în acelaşi timp, o teamă imensă că miracolul nostru va fi descoperit. Noaptea dormea în sânul mamei, dar spre dimineaţă, o lăsam într-una din sobele de care v-am povestit. Aşa au trecut două săptămâni. Dar într-o dimineaţă, Mengele, care nu prea obişnuia să intre în barăci, ne-a făcut o vizită însoţit de un paznic. Se plimba printre noi cu cravaşa în mână când, dinspre sobă, s-a auzit un scâncet. Noi, toate deţinutele, încremeniserăm. S-a lăsat o tăcere de gheaţă. Ne ţineam respiraţia, apoi plânsul unui copil a umplut baraca. Nemţii n-au dat semn că ar fi surprinşi. Tacticoşi, au întrebat cine e mama, iar apoi i-au ordonat, sub ameninţarea pistolului, să-şi scoată pruncul din sobă şi să-l ducă la poarta lagărului. Ca o somnambulă, femeia s-a supus. Şi-a dus copilul în braţe până la poartă, lângă un punct de observaţie, o schelă de lemn în vârful căruia stătea un neamţ cu mâna pe pistolul automat. Noi n-aveam voie să ne apropiem de copil mai mult de zece paşi. În baracă, mama agoniza de durere. Pe la prânz, m-am apropiat de copil, la cei zece paşi îngăduiţi. Scâncea stins, tresărea în convulsii. Soarele torid îl ardea, muştele îi intrau în urechi, în nas, în gură. Nimeni nu a avut voie să-l ridice şi a murit acolo, în soare”, şi-a amintit Elisabeta Mendel.
Elisabeta Mendel: “A fi gazat însemna un lux”
După acest episod, speranţa că vor mai scăpa din lagărul de concentrare s-a spulberat, iar deţinutele au fost cuprinse de o mare deznădejde.
“Am devenit şi mai deprimate, şi mai convinse că din acest cerc al morţii nu mai există scăpare. Fusesem urcaţi cu forţa pe un Everest al cruzimii. Crematoriile fumegau zi şi noapte. Pe marginea unor gropi imense, în care ardea motorina, veneau în şiruri de câte doi, cei pentru care nu mai era loc în camerele de gazare supraaglomerate. Primeau un glonţ în ceafă şi se rostogoleau în groapă. (…) Viaţa şi moartea continuau să se amestece în lagăr. Noaptea, flăcările crematoriului luminau barăcile. Dar nu ştiu, dacă mă puteţi crede, a fi gazat însemna oarecum un lux faţă de imensele suferinţe morale la care eram supuşi. Cele mai multe bătăi le sufeream din cauza supraveghetoarelor care erau de aceeaşi naţionalitate ca noi. Ne umileau şi ne loveau cu duşmănie acuzându-ne că, spre deosebire de ele, care erau în lagăre de la începutul războiului, noi trăiserăm liniştite până atunci”, a mai povestit Elisabeta Mendel.
„Revoltă la crematoriu”
Elisabeta Mendel nu a putut uita, deşi trecuseră 40 de ani, episodul în care evreii, care făceau de serviciu la crematoriu, s-au răsculat împotriva naziştilor.
„Într-o noapte, cu puţin înainte de a fi transportaţi în lagărul de muncă de la Stuthoff, tăcerea epuizată a aglomeraţiei din barăci a fost sfâşiată de lungi rafale de puşti automate. Deţinutele îşi ţineau respiraţia ascultând în beznă. Mai întâi am crezut că e iarăşi vorba de o execuţie spontană izvorâtă din capriciul vreunuia dintre călăii noştri. Dar nu, schimburile de focuri durau de prea mult. Trebuie -gândeam noi atunci, că s-a întâmplat ceva deosebit. (...) Am aflat a doua zi că se răsculase grupul celor 60 de evrei care făceau de serviciu la crematoriu cărând cadavrele din camerele de gazare ca cuptoare. La intervale regulate, din două în două luni, nemţii obişnuiau să-i înlocuiască pe cărătorii de cadavre cu alţii noi, cei vechi pierzându-şi urmele şi putinţa de a depune mărturie. Schimbarea echipei de ciocli fără voie urma să se facă a doua zi, iar aceştia erau conştienţi că moartea va veni odată cu zorile. Nu se ştia cum, dar luaseră legătura cu partizanii. În miez de noapte, aceştia au tăiat gardul de sârmă ghimpată şi au aruncat peste gardul electric câteva arme. Evreii de la crematoriu s-au transformat într-un grup de comando, care a reuşit pentru aproape două ore să fie stâpân pe situaţie. Nemţii au opus rezistenţă dar balanţa victoriei părea să încline în favoarea răsculaţilor. Răzbunarea acestora a fost pe măsura suferinţelor îndurate: un SS-ist luat prizonier a fost aruncat de viu în flăcăcrile cuptorului. Destul de repede însă, din două camioane a coborât un detaşament de SS-işti înarmat până în dinţi. Răsculaţii s-au bătut eroic, dar n-au rezistat în faţa superiorităţii numerice a nemţilor. Cei prinşi au fost şi ei arşi de vii. Câţiva însă, se zvonea prin lagăr, că au reuşit să treacă la partizani. A doua zi, teroarea a cunoscut un moment de vârf şi crematoriile au fost mai pline ca niciodată. Aş vrea să spun, nu ştiu dacă cunoaşteţi că moartea la Auschwitz era organizată ca o industrie. Din părul oamenilor se făceau covoare, din osemintele calcinate se fabricau îngrăşeminte, din grăsimea umană se făcea săpun, “celebrul” săpun de lux RIF, răspândit şi comercializat în toate teritoriile ocupate de fascişti. După război am aflat că RIF însemna „săpun pur de evreu”. Ceva mai odios nu putea fi imaginat”, afirma fosta prizonieră, în urmă cu aproape 30 de ani.
Sursa: