Ambiția nemăsurată a principelui ardelean Gheorghe Rákóczi al II-lea: Expediția militară a Țărilor Române în Polonia
Războiul Polono-Suedez dintre anii 1655-1661, cunoscut și ca Al Doilea Război din Nord sau „Potopul” a reprezentat un conflict de la mijlocul secolului al XVII-lea prin care Polonia a fost invadată și ocupată de Regatul Suediei. În același timp polonezii erau angajați în Războiul Polono-Cazac (1648–1657) contra lui Bogdan Hmelnițki și în Războiul Ruso-Polon (1654–1667). Toate aceste conflicte au contribuit la declinul Uniunii Polono-Lituaniene ca mare putere.
În acest război au participat și Țările Române: Transilvania condusă de Gheorghe Rákóczi al II-lea, Valahia condusă de Constantin Șerban, Moldova condusă de Gheorghe Ștefan, notează muzeograful Petre Vlad, pe pagina de Facebook a Muzeului Conacul Pană Filipescu.
Gheorghe Rákóczi al II-lea (foto jos), ca și tatăl său, Gheorghe Rákóczi I, avea pretenții asupra tronului Poloniei, ambiție insuflată în principii ardeleni cu un secol în urmă, de când Ștefan Bathory a ajuns lider al Uniunii Polono-Lituaniene. Oportunitatea de a-și extinde autoritatea în teritoriile Poloniei i-a venit lui Rákóczi al II-lea în contextul Războiului Polono-Suedez. Pe 6 decembrie 1656, prin Tratatul de la Radnot (actualul oraș Iernut din județul Mureș) principele ardelean încheie o alianță cu regele suedez Carol al X-lea împotriva monarhului polonez Ioan Cazimir al II-lea Vasa, iar în urma contribuției militare, Rákóczi avea să primească regiunea „Polonia Mică”, bogatele depozite de sare din Wieliczka și Bochnia precum și orașul Cracovia. Principele Transilvaniei încheiase o alianță și cu liderul cazac Bogdan Hmelnițki și avea garanția sprijinului Moldovei și Țării Românești.
Acest ajutor al Țărilor Române extracarpatice s-a datorat bunelor relații diplomatice făurite încă din timpul domniilor lui Gheorghe Rákóczi I, Matei Basarab și Vasile Lupu. Rákóczi I i-a acordat sprijin personal lui aga Matei din Brâncoveni pentru a ajunge domn, iar în mod reciproc, viitorul conducător al Țării Românești i-a oferit ajutor principelui ardelean în timpul bătăliei de la Rakamaz (1631). Îngrijorările datorate conflictelor turco-polone, intrigilor unor pretendenți la tron și schimbarea de domni operate de turci, cu scopul procurării de bani pentru războiul cu perșii, au determinat atât pe Gheorghe Rákóczi I, cât și pe Matei Basarab să promoveze un sistem de alianțe care prevedeau sprijinul reciproc diplomatic și militar. Asemenea alianțe au fost inițiate și parțial realizate și cu Moldova lui Vasile Lupu, cu toate că acest domn cu „hire mai mult împărătească decât domnească” voia să instaureze cu sprijin turcesc și grecesc, propria lui supremație asupra celor trei Țări Române. În anul 1635 se încheie primul tratat de alianță dintre Matei Basarab și Gheorghe Rákóczi I, tratat ce va fi reînoit în anii 1638, 1640 și 1647. Domnul Valahiei se angaja să nu fie dușman atât al principelui Transilvaniei cât și al fiilor și credincioșilor săi, să trăiască în bună vecinătate, iar în caz de pericol să intervină cu ajutor militar. Tot în anul 1638 principele ardelean va făuri o alianță cu Vasile Lupu în ciuda faptului că aceasta nu va rezista precum alianța cu domnul Țării Românești.
După moartea regelui Vladislav al VI-lea al Poloniei, s-a declanșat răscoala cazacilor a lui Bogdan Hmelnițki, iar Rákóczi I a încercat să obțină coroana poloneză pentru fiul său Sigismund. În anul 1648 obține ajutor din partea cazacilor și încheie o alianță cu Vasile Lupu, a cărui fiică, Ruxandra, urma să fie căsătorită cu Sigismund Rákóczi. Dar moartea neașteptată a principelui și soluționarea succesiunii la tronul Poloniei a fratelui regelui decedat au dus la eșecul demersurilor ardelene. Mai mult, intervenția cazacilor în Moldova și căsătoria Ruxandrei cu Timuș Hmelnițki au făcut din Vasile Lupu un vecin de acum primejdios atât pentru noul principe, Gheorghe Rákóczi al II-lea, cât și pentru Matei Basarab. Urmarea acestor schimbări politice i-a determinat pe liderii Transilvaniei și Valahiei să-și reînoiască alianța în 1651, o acțiune necesară întrucât domnul Moldovei acum cerea Porții tronul Ardealului pentru fratele său, iar pe cel al Țării Românești pentru fiul său. O acțiune fermă și rapidă se impunea împotriva lui Vasile Lupu, domnitorul confruntându-se și cu dificultățile create de puternica opoziție a propriei boierimi, în frunte cu logofătul Gheorghe Ștefan. După victoria lui Matei Basarab la Finta (1653), ajutat și de un corp de armată transilvăneană, Vasile Lupu a fost în cele din urmă înlocuit la tronul Moldovei de Gheorghe Ștefan, acțiune ce va contribui sistemului de alianță dintre cele trei țări românești, alianță care va supraviețui și în timpul lui Constantin Șerban care va continua politica externă a înaintașului său Matei.
Prestigiul și autoritatea lui Gheorghe Rákóczi al II-lea vor spori în fața noilor domni, aceștia fiind îndatorați de ajutorul primit de la principele ardelean. De asemenea este de menționat că în luna ianuarie a anului 1655, Rákóczi al II-lea a oferit azil postelnicului Constantin Cantacuzino și familiei sale la Brașov, unde cel de-al treilea fiu, Constantin stolnicul, se va familiariza cu umanismul apusean. Tot în anul 1655 atât Gheorghe Ștefan cât și Rákóczi al II-lea au oferit ajutor lui Constantin Șerban în timpul răscoalei seimenilor, răscoală unde Papa Brâncoveanu, tatăl viitorului domn Constantin Brâncoveanu și soțul Stancăi Cantacuzino, și-a pierdut viața. Rákóczi al II-lea a intervenit în Țara Românească cu 12.000 mii de soldați și 12 tunuri, iar înfrângerea seimenilor la Șoplea a strâns legăturile dintre domnul valah și principele transilvănean, cel dintâi jurând credință principelui maghiar la Târgoviște îndată după 1/11 iulie 1655.
Moldova și Țara Românească s-au alăturat expediției militare a lui Rákóczi în Polonia
Grație puternicului sistem de alianțe dintre cele trei Țări Românești, Constantin Șerban și Gheorghe Ștefan se vor angaja în expedițiile militare externe ale lui Rákóczi, acțiuni întreprinse peste voia și consimțământul turcilor, care vor interveni cu brutalitate peste cele trei țări, mazilind și înlocuind pe conducătorii acestora.
În anul 1657 oastea ardeleană a lui Gheorghe Rákóczi al II-lea, acompaniată de 4.000 soldați extracarpatici (2.000 de soldați moldoveni trimiși de Gheorghe Ștefan și 2.000 de soldați valahi trimiși de Constantin Șerban) și 2.000 de războinici cazaci și-a început marșul spre Regatul Poloniei. Sosind în luna februarie a aceluiași an, principele transilvănean a fost întâmpinat de o solie a principelui Ferdinand de Habsburg venită să medieze înțelegerea cu polonezii și să obțină reîntoarcerea lui Rákóczi în țară. Acestuia i se face o ofertă generoasă, constând din plata a 44.000 de galbeni, cedarea orașului Lublau ca și a voievodatului Cracoviei. Oferta este respinsă de principe, care nu se lasă convins să facă drumul de întoarcere.
Pe 21 martie, Rákóczi capturează orașul Tarnów și șapte zile mai târziu intră în Cracovia, deja ocupată de suedezi, unde întărește garnizoana scandinavă cu 2.500 de oșteni de-ai săi. În luna aprilie forțele româno-cazaco-suedeze trec fluviul Vistula și capturează orașul Lublin, iar la începutul lunii mai este capturat orașul Brest-Litovsk. Pe data de 17 ianuarie 1657, după un asediu de trei zile, Rákóczi al II-lea cucerește Varșovia. Izvoarele istorice atestă numeroase acte de jafuri și incendieri, soldații principelui fiind responsabili pentru distrugerea orașelor Dukla, Lesko, Sanok, Mielnik, Drohiczyn, Nur, Brok și Pniewo. În ciuda faptului că victoria părea asigurată, Poarta otomană a cerut întoarcerea principelui în Transilvania. În paralel, în ajutorul polonezilor vin tătarii credincioși tratatului încheiat cu regele Ioan Cazimir, dar și trupele imperiale. În aceeași lună cu căderea Varșoviei, polonezii conduși de generalul Jerzy Lubomirski lansează un atac de răzbunare asupra Transilvaniei, orașele Baia Mare și Satu Mare suferind incendieri și jafuri. În luna mai, regele Carol al X-lea (foto sus) a fost obligat să se întoarcă în Suedia pentru a opri invadatorii danezi, iar pe 11 iulie generalul polonez Ștefan Czarniecki îl va învinge pe Rákóczi la Magierów și unsprezece zile mai târziu principele ardelean va suferi o înfrângere decisivă la Bătălia de la Czarny Ostrów.
Principele ardelean a fost nevoit să capituleze și să accepte o imensă despăgubire, în sumă de 1.220.000 de florini și să se întoarcă în Transilvania pe un drum stabilit de polonezi. Această din urmă condiție a permis tătarilor aflați în alianță cu regele Poloniei să desăvârșească nimicirea oastei princiare și luarea în robie a multor soldați, dintre care mulți nobili precum Ioan Kemény și Mihail Apafi, ambii ajunși principi după eliberarea din captivitate. În urma eșecului expediției din Polonia, principatul Transilvaniei a rămas fără armată, fapt care a afectat însăși statutul politic al țării. Campania fiind întreprinsă peste voia Porții, aceasta a refuză să-l mai recunoască pe Gheorghe Rákóczi al II-lea ca principe al Transilvaniei, iar pe Constantin Șerban și pe Gheorghe Ștefan, domnii români aliați cu ei, îi mazilește. Dar, dincolo de acest deznodământ nedorit, rămâne semnificativă conlucrarea între principe și domnii de peste Carpați, expresie a unor relații de prietenie și de bună vecinătate și a conștiinței unui destin comun izvorât din aceleași interese, fie față de Poartă și tătari, fie față de cazaci și statele creștine. Peste ambiții și veleități principii Rákóczești au știut să aprecieze corect potențialul militar și diplomatic al Țării Românești și al Moldovei, folosindu-se de sprijinul domnilor atât la Poartă, cât și în politica europeană.
Foto sus: Asediul orașului Brest-Litovsk din anul 1657 de către forțele româno-cazaco-suedeze. Pictură realizată de Erik Jönsson Dahlbergh (Sursă: Muzeul Conacul Pană Filipescu)
Bibliografie:
- Academia Română, Secția științe istorice și arheologice, Istoria Românilor, vol V, O epocă de înoiri în spirit european (1601-1711/1716), Editura Enciclopedică, București, 2003.
- Ioan Păun, Pe urmele Cantacuzinilor – Toma Cantacuzino, Libris Editorial, Brașov, 2018.