Alungarea teutonilor din Ţara Bârsei
În 1216-1217, poziţia Ordinului teuton în Ţara Sfântă a evoluat spre scoaterea tuturor posesiunilor sale de sub orice jurisdicţie seculară, de către Pontiful Roman. Acest privilegiu a constituit un model pentru teutoni și în Ţara Bârsei, încurajaţi probabil de Papă. În orice caz, Papa Honoriu al III-lea nu era mulţumit de regele Ungariei, Andrei al II-lea, care a renunţat relativ repede la cruciada atât de mult trâmbiţată.
Cu aceste premise favorabile se pare că teutonii au încercat cândva între 1218 și 1221 să iasă de sub jurisdicţia regelui maghiar, a cărui autoritate nu o respectaseră deja prin construirea cetăţilor de piatră. Regele a încercat să îi alunge din Ţara Bârsei, trimiţând un corp de oaste, cel mai probabil sub conducerea voievodului Transilvaniei, fiind demnitarul a cărui jurisdicţie, inclusiv militară, era cea mai apropiată de teutoni. Campania regelui maghiar nu a avut succes, singurul efect fiind distrugerile provocate așezărilor din Ţara Bârsei.
Nici situaţia politică a regelui în regat nu îi era favorabilă, pentru că nobilimea era nemulţumită de poziţiile privilegiate pe care le aveau străinii la Curte și de pagubele suferite în campaniile militare externe, ultima în cruciadă. Deja o parte a nobilimii se grupase în jurul fiului regelui, Bela, viitorul rege Bela al IV-lea, deschizând calea spre un război civil între tată și fiu, ceea ce se va petrece peste câţiva ani. Nu degeaba regele menţionează în Bula de aur dată teutonilor în 1222 că ei vor trebui să acorde sprijin și supunere celui care va moșteni legal tronul.
Clauza aceasta poate fi o aluzie la un posibil amestec al cavalerilor în disputele partidelor nobiliare grupate în jurul regelui, respectiv al prinţului moștenitor. Documentele papale nu menţionează nicio mediere în perioada respectivă, ceea ce poate sugera că acest prim conflict dintre rege și cavaleri s-a rezolvat prin alt mijlocitor. Teoretic, cavalerii au ieșit în câștig, prin confirmarea donaţiei și a privilegiilor extinse într-un document întărit cu Bula de aur a regelui.
Dacă în relaţia cu regele, problemele cavalerilor par să se fi rezolvat, disputa cu episcopul Transilvaniei s-a acutizat. După 1221, în scaunul episcopal de la Alba Iulia a ajuns un nou episcop, Reinold de Belleville, care nu a mai ţinut cont de compromisul realizat de predecesorul său, episcopul Wilhelm, cu teutonii. Probabil că iniţial teutonii au încercat o mediere cu noul episcop. Deși Papa Honoriu le-a confirmat Bula de aur a regelui Andrei al II-lea la 19 decembrie 1222 (H. Zimmermann, Der Deutsche Orden im Burzenland. Eine diplomatische Untersuchung, Böhlau Verlag, 2000, pp. 172-174), abia după trei săptămâni au obţinut de la Papă o scrisoare către episcopul de Eger ca să meargă în Ţara Bârsei și să rânduiască un decan dintre preoţii de acolo.
Faptul că este trimis episcopul de Eger și nu cel de Alba Iulia indică existenţa unui conflict cu cel din urmă. Disputa s-a acutizat când episcopul Transilvaniei a vrut să îi supună jurisdicţiei sale pe preoţii din Ţara Bârsei: i-a convocat la sinod, a vrut să le perceapă dijmele bisericești, iar pe cei care nu i se supuneau i-a afurisit. Cavalerii s-au plâns Papei, care i-a poruncit episcopului să își retragă osânda rostită împotriva lor și să pună capăt disputei. Papa îl mandata pe arhiepiscopul de Esztergom să anuleze anatema, în cazul în care episcopul refuza să se conformeze poruncii.
Teutonii vor să transforme Ţara Bârsei într-un stat supus direct autorităţii papale
Însă conflictul cu noul episcop de Alba Iulia a fost minor în comparaţie cu disputa cu regele Ungariei. Cavalerii au vrut să transforme Ţara Bârsei, care includea deja și și un teritoriu de dincolo de munţii înzăpeziţi, adică Munţii Carpaţi, într-un stat supus direct autorităţii papale. În primăvara anului 1224, teutonii obţin de la Papa Honoriu recunoașterea noului stat:
„Aţi cerut ca Ţara Bârsei și de dincolo de munţii înzăpeziţi, pustie și deșartă până acum din pricina năvalei păgânilor, pe care... aţi început de curând să o locuiţi, după ce aţi înfrânat năvala păgână nu fără pierderea multor vieţi de alor voștri, să binevoim a o primi în dreptul și stăpânirea scaunului apostolic, zicând voi că acei credincioși ce se vor strămuta mai bucuros în acea ţară, dacă vor vedea că ea e supusă stăpânirii osebite a scaunului apostolic și urmarea va fi că ţara aceasta, care e atât de întinsă, dar lipsită de locuitori, se va popula cu ușurinţă și numărul locuitorilor din ea va spori în chip prielnic spre spaima păgânilor, spre liniștea credincioșilor și folosul însemnat al pământului sfânt. Încuviinţând, așadar, cu bunăvoinţă cucernicele voastre rugăminţi, luăm susnumita ţară în dreptul și stăpânirea Sfântului Petru și hotărâm ca ea să rămână pe veci sub osebita oblăduire și apărare a scaunului apostolic” (Documente privind Istoria României, seria C, Transilvania, veacurile XI, XII și XIII, București, 1951, p. 204).
Ancheta papală – şi sfârşitul: cavalerii sunt îndepărtaţi
Din acel moment, cutia Pandorei a fost deschisă, deoarece regele Ungariei nu accepta sub nicio formă pierderea jurisdicţiei peste teritoriile dăruite teutonilor. Documentele emise de Papă și de rege în perioada imediat următoare descriu succint evenimentele. Regele a venit cu oastea sa în Ţara Bârsei și i-a supus pe cavaleri mai multor cereri și cheltuieli, care le-au adus o pagubă de peste 1.000 de mărci și au pustiit ţara. Regele avea drept de găzduire oriunde în ţară și probabil că i-a obligat pe teutoni să suporte toate cheltuielile pentru întreţinerea oastei cu care a venit în Ţara Bârsei.
Disputa a evoluat spre un conflict militar, teutonii s-a retras în cetatea de peste munţi, Kreuzburg, care a fost asediată de oastea regală. În acea luptă au fost uciși mai mulţi cavaleri, iar alţii au fost luaţi prizonieri. Regele le-a cerut să plece, revocând donaţiile sale. L-a chemat să dea socoteală pe Marele Maestru, Hermann de Salza, care însă nu s-a prezentat, invocând sarcini urgente în slujba papalităţii și a imperiului. Probabil că în acest context al campaniei militare regele le-a acordat sașilor din Transilvania privilegiul din 1224, așa-numita Bulă de aur a sașilor, prin care reglementa libertăţile colective ale coloniștilor germani din Transilvania.
Prin acest privilegiu, regele a reușit să evite o eventuală solidaritate între coloniștii sași din scaunele săsești și cavalerii din Ţara Bârsei. Cavalerii s-au plâns Papei că regele a vrut să îi alunge din Ţara Bârsei, dar ei nu au plecat fără ordinul Pontifului sau al Marelui Maestru și au rezistat, zic ei, atacului. În același timp, regele i-a reclamat Papei că teutonii ar fi ocupat pământuri care îi aparţineau lui. Honoriu al III-lea dispune o anchetă la faţa locului, poruncind mai multor episcopi din Ungaria ca, în cazul în care se confirmă că teutonii ar fi ocupat pământurile regelui, să îi oblige pe cavaleri să le înapoieze.
Papa l-a certat și pe rege, cerându- i să se împace cu cavalerii și să le restituie pământurile și cetatea Kreuzburg. Nu era străin nici de disputa dintre rege și fiul său, apelând la bunăvoinţa tânărului. Ancheta prelaţilor i-a relevat Papei că teutonii încălcaseră înţelegerile cu regele, ocupând mai mult pământ decât cel dăruit de rege, arestându-i trimișii și încălcând libertăţile dăruite referitoare la circulaţia monetară și altele. Clericii maghiari au prezentat, desigur, o versiune favorabilă regelui.
Cu toate acestea, Papa a încercat să medieze disputa, poruncind teutonilor să îi restituie regelui pământurile ocupate pe nedrept. Între timp, regele a revenit cu oaste în Ţara Bârsei și i-a alungat definitiv pe cavalerii teutoni. Scrisoarea Papei din 27 octombrie 1225 confirma finalul conflictului și, în scrisorile următoare, în care îi cerea regelui să le restituie pământurile, îl acuza și de dezinformare. Era prea târziu: cavalerii teutoni fuseseră alungaţi și regele a luat sub jurisdicția sa toate teritoriile stăpânite de ei, inclusiv cele de peste munţii înzăpeziţi până la Dunăre.